„În lumea cărţilor, în lumea scriitorului”

Interviu cu Liviu Antonesei,

realizat de Nicoleta Dabija

 


ND – Domnule Antonesei, să ne întoarcem în lumea cărţilor. Care au fost volumele care v-au afectat pozitiv destinul de scriitor?

LA – Greu de răspuns! În fond, fiecare carte citită te afectează cumva, pînă şi cele proaste, măcar pentru că îţi irosesc degeaba micile celule cenuşii, iar dacă ai noroc îţi spun „să nu faci aşa”! Dar dumneavoastră aţi întrebat însă, cum cred, despre cele cu influenţă pozitivă şi legate de destinul meu de scriitor, cît o fi şi acesta! Chiar cu aceste precizări, care ar presupune, totuşi, o anumită restrîngere a ariei de cercetare, tot nu este uşor de răspuns, pentru că influenţele acestea nu se manifestă nici imediat, nici strict determinist. Citeşti o carte şi ecoul ei se poate manifesta în sinea ta peste ani de zile şi, nu de puţine ori, ca o reacţie de respingere, sau modificat, nu obligatoriu în spiritul ei originar. E foarte greu de răspuns, mai ales în cazul unui cititor ca mine, nu doar „înfrigurat”, dar care a şi citit foarte amestecat, însă, tocmai pentru că este foarte greu, voi încerca să aproximez un răspuns. Prima mea lectură, care a fost o silabisire, pentru că aşa am fost învăţat de bunica să citesc, a fost Biblia, asupra căreia revin uneori, dar în lecturi fragmentare şi care, cum cred, mi-a deschis pofta pentru lecturile din zona literaturii religioase, de toate confesiunile şi de toate calibrele. Cred că este importantă şi acea primă lectură autonomă a unei cărţi serioase, deci care a depăşit stadiul literaturii pentru copii, în zona Timur şi băieţii săi, Comoara din insulă sau Emil şi detectivii, mă refer desigur la deja amintiţii Cavaleri teutoni. A urmat, dacă mă ajută memoria, Baltagul, într-o ediţie din Biblioteca Şcolarului, cu o copertă albastră. Dar în perioada începuturilor carierei mele de cititor pătimaş, care coincide cu mutarea noastră la Iaşi, citeam practic orice, de la cărţi precum cele amintite la tot felul de subproduse interbelice din seriile „Colecţia celor 15 lei”, „Femei celebre”, „Submarinul Dox”, care umpleau lăzile din podurile prietenilor mei, mai ales evrei, din Ştefan cel Mare! Însă tot atunci, în biblioteca familiei, am descoperit traducerile romanelor lui Dostoievski şi-mi amintesc că am citit Crimă şi pedeapsă cumva ascuns sub plapumă, că-mi dădea fiori de spaimă. Dar asta am păţit şi cu nişte romane de science-fiction, cred că sovietice, unul era scris de autorul şi al altui roman, după care s-a făcut un film, Omul-amfibie! Trecînd peste aceste preliminarii sînt desigur cărţi, poate mai degrabă autori care m-au marcat şi la care, măcar la unii dintre ei, revin, fie şi pentru lecturi parţiale. L-am amintit pe Dostoievski, dar cred că întreaga proză clasică rusă, dar şi cea franceză sau engleză, precum şi literatura americană, citite în traduceri prima oară, unele numai în traduceri şi după aceea, au lăsat urme în mintea mea nu doar de cititor, dar şi de autor. Baudelaire, Rimbaud, Poe, Rilke au fost mereu printre poeţii mei preferaţi. În prima mea tinereţe, am tradus cam tot Mallarmé, ba chiar am şi copiat, mai întîi de mînă, o mulţime din textele sale, pentru că am putut procura o ediţie din Pleiade numai pentru vreo zece zile. Am tradus poeziile în proză, cum procedase el însuşi cu poeziile lui Poe. Şi nu doar că l-am tradus, dar cîţiva ani am făcut practic numai „exerciţii mallarmeene”, sute de poezii la care am renunţat, tocmai pentru că erau mallarmeene, nu antonesiene! Voiam să şi scriu o carte despre Mallarmé, dar am renunţat şi la acest proiect, dîndu-mi seama că nu mai e nimic de spus în raport cu exegezele care existau deja. Chiar dacă m-am „despărţit” de Mallarmé, fără îndoială că am încercat să păstrez de la el ceva ce ţine de ideea de sugestie, nu de numire directă, un anume ermetism, mult diluat faţă de al său, de asemenea, grija pentru prozodie, mai ales pentru muzicalitate, chiar dacă eu scriu, cînd scriu!, adică rar, poezie mai ales în vers liber. Acum, am o ediţie din Pleiade a mea şi revin cîteodată, mai ales la unele din eseurile sale, din textele sale „teoretice”. Cînd mă „despărţeam” de Mallarmé, se întîmpla să-l întîlnesc pe Char, care a rămas poetul meu preferat şi acum, chiar dacă nu m-a obsedat niciodată precum antecesorul său şi, poate, e mai bine aşa. Oricum, cînd am ajuns prima oară la Paris, în toamna anului 1990, mi-am cumpărat toate volumele sale, aşa cum am procedat şi cu cele ale lui Milan Kundera, un romancier la care ţin foarte mult. De altfel, de mulţi ani, am o slăbiciune pentru literatura din spaţiul est-european şi încerc să citesc, în limbile accesibile mie, deci în traduceri româneşti, franţuzeşti sau, mai rar, englezeşti, cam tot ce apare important acolo. Pe Makine, l-am pus deja lîngă Kundera, Hrabl, Danilo Kis şi Kadare. Dar vin cei mai tineri, precum polonezul Stasiuk sau ucrainienii Andrukowicz şi Kurkov, care e, de fapt, un rus care trăieşte la Kiev. Şi o mulţime de ruşi, atît de mulţi încît nici nu mai fac o listă, mulţi traduşi în româneşte, la Polirom şi la Curtea Veche. Să-i amintesc, totuşi, măcar pe Makanin şi pe Sorokin. Dar acestea sînt, însă, fixaţii mai recente, dintre cele vechi rămîn Borges, care mereu mă fascinează, Henry Miller, care mă provoacă mereu, Lawrence Durrell, pe care îl recomand mereu tinerilor mei prieteni şi mai sînt atîţia!

ND – Se mai citesc azi autorii clasici, în împrejurarea acestei invazii de literatură gen Paulo Coelho, Dan Brown, Mircea Cărtărescu etc.?

LA – Şi încă aţi făcut o listă scurtă! S-a umplut lumea de autori care scriu după anumite reţete de succes, autori de bestseller-uri, cum s-ar spune! Pe mine asta nu mă îngrijorează cîtă vreme lectura unei cărţi chiar proaste, chiar dacă de pur consum, te ajută totuşi să nu uiţi să citeşti, să rămîi alfabetizat! Iar, într-un ceas fast, acea lectură proastă te va fi ajutat să-ţi păstrezi abilităţile pentru lectura cărţii bune! Oricum nu eu, care am devorat de-a lungul acestei vieţi nu doar capodopere, ci şi sute, poate mii de romane poliţiste, erotice, de science-fiction etc. sînt în măsură să arunc primul piatra! Să nu uităm că Valéry, pe cînd era deja academician, îşi închiriase un al doilea apartament la Paris – nu ca să meargă cu fetele acolo, ci ca să se poată deda în voie „viciului solitar” al lecturii romanelor poliţiste. Nu putea face asta acasă, că risca să-l prindă vreun jurnalist şi se compromitea mîndreţe de membru al Academiei Franceze! Lăsînd gluma, trebuie să nu uităm că noi ne facem mereu iluzii în ceea ce priveşte consumul de literatură, şi cultural în general, de calitate. Totodeauna şi peste tot, aceşti consumatori au fost minoritari, majoritatea citeau romane-foileton cînd cei puţini citeau Flaubert sau Dickens, iar lucrurile se complică şi mai mult dacă ne gîndim că o bună parte a romanelor serioase au văzut lumina tiparului, mai întîi, în ziare, ca foiletoane, de la Dostoievski la Caragiale şi invers! Scurt spus, pînă la urmă, fiecare are lecturile pe care le merită!

ND - Aţi amintit în discuţiile anterioare de cîteva „modele” pe care le-aţi avut în literatură şi în viaţă poate. Completaţi lista acestora?

LA – Vă referiţi, deci, la ceea ce eu numesc „modele reale imediate”, deci cu care am intrat în contact direct, nu doar prin intermediul operelor lor. Cred că i-am amintit deja pe d-nii Al. Zub, Al. Călinescu, pe regretatul Mihai Ursachi, poate şi pe alţii. Oricum, nu i-aş uita nici pe filosofii Constantin Noica şi Mihai Şora, deşi n-a fost să fie ca eu să devin vreun filosof! Despre primul, am vorbit şi am scris adesea şi n-aş mai reveni, dar despre dl. Mihai Şora am făcut-o mult mai rar. În anii optzeci, noi, „tînăra generaţie” de atunci, practic îl vampirizam! Era un rezervor nesecat de energii pozitive! Nu cred că îl vedeam mai des de o dată pe lună, cînd reuşeam să ajung la Bucureşti sau, mult mai rar, cînd sosea dumnealui la Iaşi, dar după o asemenea întîlnire aveam bateriile încărcate pînă la următoarea. Era şi cumva comic pentru un observator exterior să vadă cît de deprimaţi eram noi junii şi cît de senin, olimpian, senin era dl. Şora! Vorbesc despre efectul de halou global, fără să mai amintesc lucrurile extrem de interesante pe care le puteai afla într-o discuţie cu D-Sa, sugestiile de lectură pe care le prindeai din zbor şi chiar cărţile „în carne şi sînge” pe care ţi le împrumuta cu atîta generozitate. Poate pe spaţii mai mici, şi ca număr de discipoli şi ca zonă de preocupare, acelaşi rol îl juca la Iaşi dl. Zub. Şi el, în depresivii ani optzeci, ne-a adunat pe unii juni, de formaţii academice foarte diferite, dar din zona umanităţilor, şi ne-a pus la treabă într-un informal cerc de istoria şi filosofia culturii, reuşind să facă din unii dintre noi autori de studii serioase şi de cărţi! Nu ştiu dacă îşi dă cineva seama cîţi tineri au salvat de la alcoolism şi sinucidere oamenii aceştia atît de ocupaţi cu propriile lor proiecte, cu operele lor! Mă refer, repet asta, la oameni precum Noica, Şora, Zub, Al. Călinescu, dintre cei pe care i-am cunoscut eu, dar mai erau cu siguranţă alţii şi în alte oraşe mari din ţară. Cred că am învăţat ceva de la ei, inclusiv o formă de recunoştinţă care mă face să ajut şi eu, dacă pot ajuta pe cineva cu ceva, iar dacă nu pot face asta, măcar încerc să evit să mai pun şi eu vreo piedică suplimentară!

ND – În spaţiul literaturii româneşti vă puteţi afirma apartenenţa la o anumită categorie de autori, afinitatea cu anumiţi autori, preferinţa pentru alţii etc.?

LA – Ştiţi cum e! Nu prea contează ce te consideri tu, de ce anume crezi tu că aparţii, ci contează cum te etichetează lumea! Aşa că mă împac cu gîndul că aş aparţine „generaţiei ’80”, deşi mai tot timpul am protestat împotriva acestei includeri, ba chiar la început mai vehement, pînă mi-am dat seama că este imposibil, deci inutil să lupţi cu aceste porecle! De bună seamă că simt că am afinităţi cu o parte a autorilor incluşi în această categorie, Ion Mureşan, Mariana Marin, Marta Petreu dintre poeţi, Dan Petrescu, Valeriu Gherghel, Gheorghe Crăciun, Petru Cimpoieşu, Al. Cistelecan etc. dintre ceilalţi, dar am afinităţi şi cu autori din generaţii cu totul diferite de generaţia mea, deci mai mature, am amintit cîteva nume pe parcursul discuţiei, sau, din contra, foarte tinere. Mă leagă de mulţi dintre contemporanii mei nu atît o solidaritate de vîrstă, de generaţie, cît una de idealuri, dacă nu sună demodat în zilele noastre, de mod de a privi lumea, literatura, cultura, relaţiile dintre ele.

ND – Cum aţi simţit şi cum s-a produs integrarea în această lume a scriitorilor români? Sau vă urmaţi pur şi simplu destinul…

LA – Văd că mi-aţi pus o întrebare asasină! În primul rînd, eu însumi nu ştiu cît de scriitor sînt! Al doilea, faptul că sînt român e mai mult o fatalitate decît o opţiune! Nu ştiu deci cît de scriitor sînt şi, în afara faptului că sînt legat de această limbă, care îmi place foarte mult, şi că vin ca fiinţă pe o filieră de strămoşi mai mult sau mai puţin români, îmi este aproape indiferentă condiţia mea de român. Cred că am mai spus că aş fi preferat să fiu, de pildă, polonez, dar nimeni nu-şi poate alege originea, strămoşii. Dacă e să luăm ca reper breasla aceasta a scriitorilor români, mărturisesc că nu mă simt extraordinar de bine integrat. Mai întîi, ea însăşi m-a acceptat greu! Am publicat prima carte la 35 de ani, am fost „băgat” în Uniunea Scriitorilor de Mircea Dinescu, la 36, mai mult din motive politice, făcusem ceva contra înainte de căderea comunismului, decît literare, iar succesorul lui Dinescu, Laurenţiu Ulici a avut grijă să mă facă să fug împuşcat din breaslă! De mai bine de zece ani, nu mai sînt membru al breslei organizate. Cît priveşte organizaţia alternativă, din care teoretic mai fac parte, pentru că a fost creată în funcţie de afinităţi, nu ca o asociaţie sindicalistă, mă refer la ASPRO, nu mai dă semne de viaţă de cîţiva ani! Cred că aţi pus punctul pe i şi chiar punctele pe y cînd aţi notat că „îmi urmez pur şi simplu destinul”...

ND – Vă onorează cronicile care se fac la cărţile D-voastră? Credeţi că sunteţi un autor înţeles?

LA – Da, sigur că mă onorează! Oamenii aceia nu doar că au făcut un efort să-mi citească mie cărţile, dar au mai simţit şi nevoia să se exprime în ceea ce le priveşte, fapt care reprezintă, în cele din urmă, nu doar o anumită recunoaştere în ce mă priveşte, ci şi un efort suplimentar pentru ei. Aş vrea să fiu limpede – orice ar crede lumea, orice ar susţine el însuşi, nici un scriitor nu scrie numai pentru el, poate nici măcar în primul rînd pentru el, decît dacă e o formă de psihoterapie, ci pentru a fi citit. Lectura urmată de scrierea unui articol e un fel de lectură dublă, deci scriitorul cîştigă cu acel prilej doi cititori într-unul singur, dacă nu cumva mai mulţi, prin efectul de multiplicare pe care îl poate determina un articol bine scris. Şi nu neapărat unul favorabil, sînt cititori, chiar şi eu cîteodată, cărora o „radere” le atrage mai rapid atenţia decît o laudă! Cu înţelesul lucrurile sînt însă ceva mai complicate. Mi se întîmplă, uneori, ca atunci cînd citesc un articol despre o carte de-a mea, să am senzaţia că autorul acestuia n-a înţeles nimic sau a înţeles eronat ori parţial, dar poate nu este doar vina sa, poate n-am găsit eu calea să mă fac înţeles! Deşi, ştiu bine că nu e aşa, sau nu e mereu aşa, pentru că am citit şi articole care mi se păreau că m-au înţeles chiar mai bine decît aş putea-o face eu însumi! Nu e un paradox, oricît de inteligent şi pregătit teoretic ar fi un autor, el nu înţelege neapărat tot ceea ce face, creativitatea avînd largi zone obscure, ce ţin din secţiunile infraconştiente ale minţii. Mă bucură să întîlnesc articole despre cărţile mele ce dovedesc asemenea calităţi de înţelegere, mi s-a întîmplat asta, chiar mai des decît eram obişnuit, în ultimii ani, mă refer la articole semnate de Al. Cistelecan, Ion Buzera, Tudorel Urian, critici cam din generaţia mea e adevărat, dar am citit unul foarte bun scris chiar de dumneavoastră! Pînă ce m-am maturizat puţin mă enervam cînd întîlneam articole, chiar foarte laudative, dar care păreau să nu fi înţeles nimic din cartea mea. Acum, privesc lucrurile cu ceva mai multă filosofie şi spun: „Nu e destul că omul m-a citit şi că mă laudă? Ce mai vreau? Să fiu şi înţeles?”. Nu e nici un semn de defetism în această nouă atitudine, ci un semn că am înţeles mai bine cum merg lucrurile în pasionanta noastră lume – nu doar literară, ci lume în general.

ND – Reacţionaţi la criticile care se fac pe marginea lecturii volumelor D-voastră?

LA – Dacă reacţionez public? Nu, niciodată! În fond, dacă tot mă revendic de la Junimea şi de la tradiţia „spiritului critic”, ştiu foarte bine că „autorul a vorbit” din momentul în care şi-a trimis către public cartea şi că nu o mai poate apăra dacă aceasta nu este în stare să se apere singură. Poate doar cu puşca, dar eu sînt foarte paşmic! În sinea mea, însă ţin seama de observaţiile critice. Dacă sînt evident rău intenţionate, am învăţat să nu le bag în seamă, că n-are sens să-mi stric inima din cauza unor proşti sau ticăloşi. Dacă sînt de bunăcredinţă – şi, la experienţa acumulată, am învăţat să fac aceste distincţii! –, de bună seamă că încerc să-mi dau seama unde şi de ce anume am greşit în cartea mea. Mă ajută asta la viitoarea carte? Poate, dar nu neapărat, pentru că, chiar dacă putem învăţa să evităm prostiile deja făcute, mintea noastră are suficientă imaginaţie ca să facem altele, noi, proaspete... Iar mintea mea chiar e bogată şi chiar e dotată cu foarte multă imaginaţie, inclusiv în această privinţă!

 

ND – Vreau în continuare să ne spuneţi mici poveşti legate de cărţile D-voastră. Cum aţi ales anumite subiecte, care au fost condiţiile în care le-aţi conceput, de care dintre ele vă simţiţi mai apropiat, au urmat ele după publicare un destin al lor etc.?

LA – Cred că nu este chiar atît de simplu ce-mi cereţi acum! De altfel, în general, v-aţi străduit să nu-mi cereţi lucruri simple. De pildă, este foarte greu de spus cum am ales subiectele cărţilor mele, pentru că mereu am avut senzaţia că ele m-au ales pe mine, măcar în parte. Chiar dacă eu am decis, hai să scriu cartea asta, în realitate, cartea aceea stătea undeva în mine ascunsă, deci exista ca potenţialitate, şi la un moment dat simţea nevoia să se actualizeze, cum ar spune filosofii. Fără îndoială că după scriere, fiecare a avut destinul său, legat mai întîi de publicare, iar aici lucrurile stau foarte diferit în perioada actuală, cînd mi se cer cărţi pe care încă nu le-am scris ori nici nu mă gîndeam să le scriu, faţă de cea de dinainte de 1990. De pildă, volumul Căutarea căutării era practic gata din 1979-1980, cînd l-am şi trimis prima oară la concursurile de debut, de la editurile Cartea Românească şi Albatros, că aşa se debuta pe atunci, prin concurs! În 1983 sau 1984, am şi cîştigat concursul, într-o seară de vară eram cîştigător, cred că am mai povestit asta de cîteva ori, dar a doua zi nu mai eram, că devenise cîştigător peste noapte un domn care urma să însoţească, ca translator, trupele româneşti trimise de Ceauşescu în Angola ori Mozambic, pe undeva prin Africa. În compensaţie, editura m-a debutat „la grămadă”, în nişte „caiete ale debutanţilor”, în care au inclus un poem mai lung de-al meu. Aşa că, abia în 1989, a apărut cam un sfert din acel volum la Cartea Românească, şi cu titlul schimbat, după ce în anul anterior debutasem însă cu volumul de eseuri Semnele timpului. Abia în 1990 am reuşit să public versiunea integrală şi cu titlul originar al acelui volum de poezii! Mai bine de un deceniu am fost comentat ca un poet important, totuşi, al generaţiei mele fără să fi publicat un volum adevărat, ci doar grupaje în presă sau selecţii în volume colective... În schimb, volumul Hesperia de anul trecut, l-am scris cumva la comanda editurii, care a tras de mine pînă cînd am pus laolaltă şapte conferinţe pe teme privind spiritul european, pe care le-am ţinut de-a lungul vremei în diverse locuri, din ţară sau străinătate, cu diferite ocazii. Nu-mi dau seama dacă-mi iubesc o carte mai mult decît alta, că sînt copiii mei cu toatele, dar cred că am anumite slăbiciuni în anumite momente. De pildă, acum, ţin foarte mult la Literatura, ce poveste!, nu doar pentru că s-a scris în circa un sfert de veac, ci şi pentru că are în ea nişte mesaje ascunse, de natură mai degrabă teologică, bine ascunse sub erudiţie şi sub trama literar-eseistică şi chiar ludică. Mă simt legat, de asemenea, de Apariţia, dispariţia şi eternitatea Eonei, antologia de autor, în care practic e conţinută cam toată poezia mea de pînă acum, cea care am socotit că merită să fie păstrată. Şi n-aş vrea să uit La „Morrison Hotel”. Povestiri de pînă azi, care este practic o integrală a operei mele de povestitor în ediţie definitivă. Sigur, ar mai fi şi Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, cu o ediţie on paper şi alta on line şi cu a doua ediţie pe hîrtie în curs de apariţie, una din cele mai citite şi comentate dintre cărţile mele. Dar mă opresc. Risc să fac inventarul complet!

 

ND – Dar despre Jurnal din anii ciumei, O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica, Nautilus nu ne spuneţi nimic?

LA – Ba da, sigur că vă spun, doar că, urmîndu-vă întrebarea, m-am referit la cele pe care le simt mai apropiate în acest moment. Voi spune, deci, cîteva vorbe şi despre cele amintite acum de Dumneavoastră, procedînd însă exact invers decît în ordinea pe care o evocaţi – aceasta este ordinea publicării, eu mă voi dirigui după cea a scrierii! Nautilus este o carte scrisă în întregime „la comandă”, în sensul că este o culegere de studii de istoria şi filosofia culturii, de istorie intelectuală, pe care, la cererea unei edituri le-am reunit în 1999 în volum. Faptul că acum doi ani a fost reeditată de o altă editură mă face să cred că n-am făcut o greşeală foarte mare atunci cînd le-am reunit. Dar este o carte scrisă „la comandă” şi în alt sens! Deşi studiile reunite acolo sînt scrise pe cînd eram cercetător, ele nu sînt rezultatul vreunei obligaţii oficiale, deşi sînt totuşi rezultatul unor obligaţii! Cele mai multe sînt scrise în urma unor angajamente luate faţă de dl. Zub, căruia i le-am promis, pe rînd, pentru nişte volume tematice colective. Cum ţin foarte mult la dl. Zub, fiindu-mi şi ruşine să nu-l dezamăgesc cu ceva, deşi l-am amînat pe fiecare cît am putut, le-am scris pe toate pînă la urmă! Celelalte studii din volum au fost scrise tot în urma asumării de obligaţii faţă de alte persoane la care ţineam. Cum se vede, la mine sentimentele pozitive sînt mai motivante decît cele negative sau decît obligaţiile formale! Anul trecut, cînd mi-a fost solicitată reeditarea – constat că am început să mă clasicizez devreme ce mi se tot solicită ediţii noi la cărţi vechi, chiar şi la cea de debut! –, am avut motive să cred că acele studii, toate referitoare la cultura interbelică, mai sînt încă valabile. Cel mai mult ţin la cele două dedicate Asociaţiei „Criterion”, nu doar pentru că reprezintă un fel de operă de pionerat, ci şi pentru că au fost cele care m-au obligat, prima dată în viaţa aceasta, să cobor practic în întreg corpusul presei româneşti dintre cele două războaie. O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica reuneşte un ciclu de eseuri scrise pentru revista „Contrapunct” pe tema legitimităţii implicării politice a intelectualilor, într-un moment în care toată lumea le reproşa această implicare. Punctul de plecare este simplu – intelectualul are cel puţin la fel de multă cădere de a se implica politic ca şi strungarul, agricultorul sau foştii activişti ai PCR sau securişti. Este, desigur, o carte polemică, pentru că şi textele ceva mai ample din final, conferinţe susţinute prin ţară şi străinătate la începutul anilor 90, centrate cam pe aceeaşi temă, au un filon polemic destul de viguros. Cît priveşte Jurnal din anii ciumei 1987-1989, ce-aş putea spune, că este exact ce spune titlul, dar mai ales ceea ce spune acesta laolaltă cu subtitlul, Încercări de sociologie spontană, deci nu este un jurnal intim, nici măcar unul de scriitor, ci unul prin care încercam să înţeleg ce se întîmpla şi ce mi se întîmpla în anii finali ai comunismului românesc. Plecînd de la fapte de observaţie cotidiană încercam printr-o hermeneutică sumară să înţeleg lumea în care îmi era închisă atunci viaţa. Cred că a avut şi un rol în relativa păstrare a integrităţii mele mintale, poate a vieţii mele în general.

ND – Să vă întreb şi de cărţile de specialitate? Nu ştiu de ce, am reţineri în a formula întrebări legate de anumite dimensiuni ale existenţei D-voastră…

 

LA – Sînt cărţi care rezumă activitatea mea de cercetător şi profesor în domeniul ştiinţelor educaţiei. În măsura în care sînt bine scrise, pot fi integrate unui concept ceva mai extins al literaturii. În Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei îmi expun in nuce concepţia mea privind relaţia dintre cultură şi educaţie şi mecanismele transmiterii culturale între generaţii şi între comunităţi. O introducere în pedagogie... dezvoltă ideile schiţate în cartea tocmai evocată şi încearcă o definire a pedagogiei drept ştiinţă a culturii şi a educaţiei ca demers transdisciplinar. Noutatea lor relativă constă în abordarea acestor chestiuni printr-un demers ceva mai complicat, care încearcă să împace resursele explicative ale mai multor discipline academice de obicei utilizate separat, deci antropologia culturii, psihologia, sociologia, pedagogia în sens restrîns etc. Am găsit citate foarte des aceste cărţi ale mele „de meserie”, le întîlnesc puse şi prin diverse bibliografii pentru examenele doctoranzilor sau profesorilor, ceea ce mă face să cred că mediul acesta academic şi educaţional nu m-a respins ca pe un corp străin, deşi sînt, totuşi, un dublu intrus. Pe de o parte, ca specialist iniţial în psihologie şi sociologie, pe de alta, ca scriitor. Celelalte cărţi reunesc studii pe diferite teme ce ţin tot de explorarea educaţiei: interculturalitatea, „noile educaţii”, politicile educative etc. Cartea dedicată Managementului universitar reprezintă ceva cu totul inedit pentru mine, fiind singura carte scrisă în colaborare, nu ca o culegere de studii, ci ca o carte unitară şi anume cu profesorul Yahia Aal-Abdel, de la Universitatea din Assiut, Egipt, pe care l-am cunoscut pe cînd eram amîndoi demnitari, eu preşedinte de judeţ românesc, el prim consilier al guvernatorului din Assiut. Deşi specialist în chimie, e adevărat, cu doctorat la Harvard şi zece ani de muncă de cercetare şi didactică în Statele Unite, prietenul Yahia, că am ajuns să ne împrietenim, este un excelent cunoscător al fenomenului educaţional în ansamblul său, de la proiectarea de curricula la management. Este şi un om foarte plăcut, împreună cu care am bîntuit Egiptul de la Cairo pînă la Luxor, trecînd prin Assiut-ul său natal, vreme de aproape o lună.

 

ND - Dacă ar fi să-l definesc pe scriitorul Liviu Antonesei prin una din cărţile sale Literatura, ce poveste! ar fi aceea. Şi mă gîndesc mai concret la faptul că această carte sugerează în fapt cine sunteţi şi în plus cine puteţi fi. Celelalte volume nu fac parcă decît să dovedească că o dimensiune sau alta din personalitatea D-voastră e la lucru şi se dezvăluie. Aş spune, poate fără să greşes,c că această carte era necesară, ea ajută enorm pe interpretul operei D-voastră. V-aş ruga să ne mărturisiţi câteva detalii ale relaţiei D-voastră cu această carte.

LA – Da, cred că, într-un sens aveţi dreptate, dar aş vrea să vă avertizez că investiţi prea multă încredere în ceea ce cred şi spun autorii despre propriile lor opere. În ciuda aparenţelor, ei nu se pricep chiar atît de bine la cărţile lor! Şi mai este ceva, autorii mint şi cînd spun adevărul, cum spun adevărul şi cînd mint – că aşa e dialectic! – şi asta nu neapărat pentru că ar fi mai mincinoşi din fire decît ceilalţi oameni, ci pentru că ei sînt cuprinşi cu totul în zămislirile lor şi nu pot distinge perfect între una şi cealaltă. Ei sînt, într-un fel, ca nişte copii. Dacă după toate aceste precauţii este să revin la carte, o voi face sub forma relatării unor chestiuni contextuale legate de scrierea şi editarea ei. Mai întîi, este cartea la care am lucrat cel mai mult, undeva între 25 şi aproape 30 de ani de muncă, desigur nu continuă. Şi nu a fost gîndită în forma sa finală de la bun început. Prima parte, a apărut la sfîrşitul volumului de debut din 1988, ceea ce înseamnă că a fost scrisă cu 7-8 ani mai înainte. Era un eseu pe mai multe niveluri, cu părţi, note de subsol, anexe etc., totul învîrtindu-se în jurul ideii, în fond comună multor autori, a infinităţii Bibliotecii şi a omologiei dintre aceasta şi Lume. Partea a doua am scris-o la începutul anilor 2000, ca şi cea de-a treia parte, a linkurilor. Dacă n-ar fi existat internetul şi computerul, e limpede că această parte nu s-ar fi putut scrie, oricum, nu s-ar fi putut numi aşa. Acum, gîndesc împreună cu cei de la Liternet o ediţie electronică, tocmai pentru a putea pune în lumină această structură cumva tridimensională, ceea ce pe hîrtie nu s-a putut, nu se poate. Ei bine, diferenţa dintre ce făcusem în anii optzeci şi ceea ce am făcut după aceea a fost completarea dimensiunii erudit-ludice cu una mai gravă, mai degrabă existenţială şi, ca o dimensiune discretă, ascunsă, nu neapărat ezoterică, de natură mai degrabă teologică, care este destinată mai ales unor cititori mai ageri şi mai cultivaţi. Sînt bucuros că aţi reuşit asta în articolul D-voastră!

ND – Aţi afirmat de multe ori faptul că la D-voastră prezentul şi trecutul se împletesc într-un mod ciudat, că oameni reali şi experienţe concrete ies din cadrul lor natural pentru a servi unor stratageme ficţionale. Echilibrul între realitate şi ficţiune este lăuntric. Este important mai curând rezultatul (opera în sine) şi efectul pe care scrierea îl produce asupra cititorului? Este o prioritate a operei în faţa vieţii sau/şi o formă de protejare a realităţii şi a oamenilor pe care aceasta îi implică prin crearea în jurul lor a unui alt cadru, a unei alte poveşti?

LA – Nu ştiu, zău că nu ştiu, poate că sînt eu alcătuit cumva mai ciudat faţă de alţi oameni şi autori, dar pur şi simplu aşa procedez, fără intenţie, fără premeditare, aşa scriu eu şi aşa îmi ies mie cărţile! Nu e vorba c-aş fi un autor frust, că nu sînt aşa ceva, dimpotrivă sînt unul destul de elaborat, dar fără efort, aşa funcţionează mintea mea. Nu-i vorba nici de faptul că aş refuza autoexplorarea, din contra, mă supun adesea, ca om şi ca autor, unor autoanalize nemiloase, dar această dimensiune a mea, acest mod de funcţionare a creierului meu, a rămas în continuare un mister. Poate, pentru mine, e mai bine aşa, că altfel, Doamne fereşte!, dacă aflu răspunsul poate că risc vreun autoblocaj, vreo pierdere a puterii mele creative, mă trezesc cumva castrat! Pe de altă parte, sînt convins că un psiholog mai bun decît mine sau un interpret mai ager decît mine, dar care să locuiască în afara mea, ar putea afla răspunsul. Sper să nu se petreacă asta în cursul vieţii mele de scriitor, ori dacă se întîmplă să rămînă, pentru mine, secret în continuare. Nu cred că e bine să ne comportăm cu noi înşine şi cu mintea noastră ca un Dumnezeu, deci în totală omniscienţă şi omnipotenţă, e mai bine să lăsăm şi lucruri neştiute şi nefăcute, dacă vrem ca viaţa noastră, cîtă mai este ea, să mai merite efortul – şi bucuria, că îmi place să trăiesc, mă repet?, nu-i nimic, merită să mă repet în această privinţă! –, deci să merite efortul de a fi trăită.

ND – Aţi făcut pe la începutul convorbirii noastre precizarea că acum nu mai gândiţi chiar aşa (cum afirmaţi în Literatura, ce poveste!), că vi se pare mai importantă viaţa, că Liviu Antonesei nu e mai mult operă. Observasem apoi eu, şi mi-aţi confirmat impresia, că scrisul D-voastră capătă în timp aspecte mult mai concrete. Şi vreau să amintesc de povestirile datate ianuarie-februarie 2007, cuprinse în volumul La „Morrison Hotel”, în care trecutul nu se mai joacă aşa de mult cu prezentul, şi de poeziile scrise în perioada 1999-2006 cuprinse în Apariţia, dispariţia şi eternitatea Eonei. Cu privire la acestea interpretul poate fi ceva mai sigur pe ce aţi trăit sau ar rătăci mai puţin prin „ce ar fi putut trăi” Liviu Antonesei?

LA – Ştiu eu dacă aşa este? Ştiu eu cît este adevăr factual şi cîtă fantasmă se ascunde şi în această parte a operei mele, dacă operă este? Sînt acolo, desigur, mai multe elemente concrete, „de viaţă” şi „de observaţie”, chiar socială, nu doar psihologică, sînt şi mai multe „biografeme” aparent exacte, luate parcă cu penseta din „viaţă”, dar forţa mea fantasmatică nu stă o clipă locului, nu are deloc astîmpăr, aşa că, în mod absolut sigur, „biografemul” apare în context schimbat sau în alt „scenariu” decît cel din care a fost desprins. Nu spun asta ca să mă ascund din nou, după ce aparent m-am dezvăluit, ci pur şi simplu dintr-o datorie de onestitate şi dintr-un sentiment al precauţiei. Pe de altă parte, desigur că în Ziua în care a început să moară tata este vorba chiar despre tatăl meu, dar aşa cum s-a păstrat el în memoria mea şi prin detaliile biografice pe care aceeaşi memorie le-a lăsat să vină la suprafaţă. E la fel de sigur că în ciclurile de poezii din anii 1999-2006 punctul de plecare este o poveste de dragoste adevărată şi sfîrşitul acesteia, dar cît de adevărată, sau măcar cît de verosimilă poate fi relatarea cuiva dezamăgit după sfîrşitul poveştii şi poet a ses heures pe deasupra?!

 

ND – Domnule Antonesei, a spune adevărul e una şi a fi sincer e alta. Relatarea din acele poezii poate nu e adevărată, dar e sinceră, e exprimarea stării pe care o trăiaţi atunci. Nu spun că aşa este, vroiam să fac această distincţie. Schimbarea pe care am observat-o eu e legată de o afirmare mai puternică a vieţii, a concretului ei, în timp ce fantasmele slăbesc…

LA – Sigur că aşa este şi n-am de gînd cu nici un chip să vă contrazic în această privinţă! Nu pentru că mi-ar fi teamă de Dumneavoastră, ci pentru că distincţia pe care o faceţi este reală, cum reală este şi această aplecare mai apăsată către concret, către autobiografic, poate chiar către o descărcare a stilului, o simplificare a acestuia, care e posibil să fi venit cu vîrsta şi cu anumite încercări ale vieţii.

ND – Capacitatea de „reactualizare” a trecutului e vizibilă şi prin datarea multora dintre povestirile D-voastră. Multe sunt începute în 1978, de exemplu, şi re-făcute, încheiate în 2003. Ce s-a întîmplat de fapt în laboratorul de creaţie al acestor povestiri? Mă refer la cele cuprinse în volumul Check Point Charlie.

LA – Da, o parte a povestirilor din Check Point Charlie au fost schiţate în 1978, anul în care am avut prima tentativă de a scrie proză. O parte dintre ele, cele cumva borgesiene, erudite, livreşti au apărut de altfel în volumul de eseuri cu care am debutat, socotindu-le un fel de „ficţiuni teoretice”. Celelalte, să le spun „realiste”, deşi cuvîntul nu spune nimic despre ele, au fost definitivate şi cuprinse în volumul amintit de Dumneavoastră, laolaltă cu cîteva povestiri noi, scrise în jurul anului 2000, cînd am revenit din nou la acest gen, la naraţiunea de format scurt, socotind această reîntoarcere, dincolo de intenţia autonomă a textelor, şi un fel de antrenament pentru romanele pe care, sper, va fi să le scriu vreodată! Anul trecut, am făcut un pas editorial important, în sensul că, punînd laolaltă toate povestirile mele publicate deja, împreună cu încă patru inedite, am scos ediţia definitivă a povestirilor şi mă socot eliberat de ele, poate şi de acest gen literar în general – cel puţin pentru o bucată din viaţă! În principiu, cum mi-am terminat vara asta şi o datorie de natură academică care mă apasă de cîţiva ani, am devenit un scriitor liber, măcar „liber de sarcini” şi m-aş putea dedica unei noi vîrste literare, cea a romanelor. Să mă ţină Dumnezeu sănătos!

 

ND – Ne dezvăluiţi puţin de planurile pe care le aveţi în această direcţie? Spuneaţi că aveţi notaţii făcute şi că vă gândiţi nu la un singur roman…

LA – N-aş vrea să intru în prea multe detalii, nu e de bun augur să vorbeşti prea mult despre proiectele viitoare. Nu pentru că mi-ar fi teamă că-mi fură cineva ideile, nu sînt chiar atît de paranoic!, ci pur şi simplu ca să nu-i mînii pe zei şi să-mi retragă poveştile, dreptul de a povesti. Sînt puţin superstiţios în această privinţă. Ce pot spune acum este că aş avea în cap „schiţele” pentru circa cinci romane, iar pentru al şaselea, am şi notaţii pe caiete ceva mai amănunţite, deci povestea mare, poveştile colaterale, personajele principale. E un roman cumva cosmopolit, cea mai mare parte a acţiunii petrecîndu-se în cosmopolita şi fermecătoarea Cracovie. Ne-am putea face o idee despre unele chestiuni privind stilul abordării, viziunea privind lumea ficţional-realistă în care se petrec lucrurile dacă citim povestirea Ocolul Cracoviei într-o singură noapte... din „ediţia definitivă” a povestirilor mele. Habar nu am dacă povestea de acolo va intra în roman, dar cam aşa ar urma să sune acesta. Vestea bună este că, dincolo de discuţia noastră şi de cîteva articole pe care a trebuit să le scriu în această vacanţă, am scris şi primele fraze din roman, ceea ce înseamnă că l-am început! Încerc să fac asta de vreo opt-nouă ani, dacă nu chiar zece, deci să fie primit! Acum, nu mai trebuie decît să-l şi scriu!

ND – Activitatea de scriitor s-a reflectat foarte mult şi în revistele în a căror redacţie aţi fost, în altele pe care le-aţi condus începând cu „Opinia Studenţească” şi ajungând la „Timpul”...

LA – Cred că am avut implantat în mine „microbul presei”, al celei culturale mai ales, dacă mă gîndesc că, din 1974, cînd am intrat prima oară în redacţia „Opiniei Studenţeşti” şi pînă astăzi, aproape mereu am făcut şi condus reviste! Cu excepţia perioadei mai 1983, cînd în urma anchetei Securităţii, am fost exclus din redacţia „Opiniei...” şi pînă pe 23 decembrie 1989, cînd am devenit redactor-şef adjunct al „Convorbirilor literare”. Mereu m-am străduit ca revistele la care lucram să fie cît mai bune şi cît mai oneste şi cred că, în linii mari, asta mi-a şi ieşit. Nu mi-a ieşit însă întotdeauna şi altceva, crearea unor echipe stabile pe durată lungă, care să se transforme cumva într-un fel de grupare influentă în cultura noastră. Culmea este că cel mai mult mi-a reuşit asta la „Opinia Studenţească”, în plin comunism!, de unde se vede că nevoia de solidaritate intelectuală este mai puternică în condiţii de represiune politică şi poliţienească decît în cele de libertate! La ancheta Securităţii din mai-septembrie 1983, chiar de la pătrunderea securiştilor pe uşa apartamentului meu, mi s-a reproşat „participarea la activităţile unui grup non-conformist” şi, pentru ca plăcinta să fie mai mare, „dirijat din exterior”! Mă rog, tîmpenii de-ale lor, securisme, prostii...

ND – Ne povestiţi istoria revistei „Timpul” debutând cu momentul în care aţi preluat-o?

LA – Am preluat revista „Timpul” la începutul verii lui 1993. Ea fusese reînfiinţată ca revistă culturală în ianuarie 1990, mersese cît mersese, vreo doi ani, după care, în faliment fiind adusă, a fost vîndută de iniţiatori grupului de presă „Viitorul Românesc” al d-lui Cataramă. Vreme de încă vreun an, şi-a tot căutat profilul ca săptămînal-magazin, dar nu şi l-a găsit, plus că avea pierderi destul de mari chiar şi pentru dl. Cataramă. În cele din urmă, patronatul a decis transformarea săptămînalului de tip magazin într-un lunar cultural şi căutau un om care să poată face asta. Nu ştiu nici pînă astăzi cine va fi vehiculat numele meu, dar am fost abordat de un emisar al d-lui Cataramă, care mi-a făcut propunerea, foarte tentantă din toate punctele de vedere, de la cele privind finanţarea la cele referitoare la autonomia editorială a conducerii şi redacţiei. Deşi eram şi în conducerea „Convorbirilor...” – şi aveam să fiu „cu fundul în două luntrii” aproape doi ani –, am acceptat, şansele de a putea face o revistă aşa cum doream avînd şi resursele necesare la îndemînă, chiar erau tentante. Au trecut de atunci mai bine de 15 ani şi continui să fac „Timpul”, ceea ce mi se pare incredibil! Am scos această revistă şi cu bani mulţi, pînă în 1998, cînd dl. Cataramă n-a mai putut-o finanţa, dar a avut generozitatea să ne cedeze oficial titlul, pentru care ne-am luptat cu proprietarul anterior vreun deceniu prin tribunale, cîştigînd vreo zece procese!, dar am făcut-o şi cu bani foarte puţini, cum se întîmplă acum, am făcut-o chiar şi cu finanţare zero vreun an, ceea ce înseamnă pe banii lui Gabriel Cucuteanu şi ai mei, am făcut-o, deci, aproape în orice fel de condiţii. Am avut redacţia, de-a lungul anilor, în spaţii puse la dispoziţie de primărie, la mine acasă, în două camere dintr-un hotel administrat de un prieten ş.a.m.d., dar revista continuă să apară, cumva în ciuda tuturor adversităţilor, chiar dacă din echipa de la începuturi n-am mai rămas decît eu! Am scos revista cu redactori bine plătiţi, prost plătiţi, neplătiţi sau care au scos ei bani din buzunar pentru onoarea de a scrie la „Timpul”. De-a lungul vremii, s-au schimbat vreo 4-5 echipe, au trecut şi s-au format în redacţie mai multe zeci de tineri autori, care apoi şi-au luat zborul în cele patru colţuri ale oraşului, ţării şi lumii. Am vrut să fac, pe linia „spiritului critic” ieşean tradiţional, o revistă culturală naţională, în sensul complet al termenului, care să apară la Iaşi, iar acest lucru pare să fi reuşit. De cînd cu ediţia online, aş spune că e o revistă pan-românească. Este una din cele mai frumoase aventuri intelectuale la care mi-a fost dat să particip şi, iată, încă mai particip, deşi nu mai sînt nici eu chiar un june!

ND – Care sunt criticii pe care-i apreciaţi în spaţiul acesta al publicisticii de tip cultural şi care sunt publicaţiile pe care le consideraţi importante?

LA – Cred că vreţi să mă băgaţi în vreun necaz cu fraţii critici şi cu confraţii făcători de reviste! Fatalmente listele vor fi incomplete şi cu totul subiective. Dar cum n-am refuzat pînă acum, cel puţin nu cu totul, vreo întrebare, voi accepta şi provocarea aceasta. Prin urmare: „Azi, 8 octombrie, ora locală 6 şi 12 minute, la Cracovia şi, sper, în deplinătatea facultăţilor mele mintale fiind, declar că, fără a face deosebiri de vîrstă, rasă, sex, convingeri politice sau religioase, criticii pe care-i apreciez, dintre cei aflaţi în activitate sînt: Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Andrei Terian, Tudorel Urian, Daniel Cristea-Enache. Cînd mai fac critică, îmi plac şi Nicolae Manolescu, Al. Călinescu şi Al. Dobrescu. Cînd nu face măgării d-lui Mihai Şora, îl citesc cu plăcere şi pe Paul Cernat, care îmi place mai mult însă ca istoric literar. Pe cînd nu trecuse încă la publicistica cultural-mondenă, de altfel plăcută, citeam şi articolele critice ale lui Costi Rogozanu. Drept pentru care răspund şi semnez propriu, Liviu Antonesei”. Pe cealaltă parte sînt un mare răsfoitor de reviste culturale, iar cînd e cazul chiar cititor al acestora. „Preferatele mele sînt „Cultura”, „Vatra”, „Familia”, „Revista 22”, „Apostrof” şi „Verso”, ambele de la Cluj, dar şi bătrîna „Viaţa Românescă” sau „România literară”. Înainte de a deveni prea apăsat partizană şi a nu respecta dreptul la replică, citeam cu plăcere şi „Observator cultural”. Deşi nu e propriu-zis o revistă de cultură, dar are mereu rubrici culturale foarte vii, citesc de la primul număr, în întregime, „Academia Caţavencu”. Drept pentru care, iarăşi, semnez şi răspund propriu, Liviu Antonesei”!

 

ND – Vă preocupă posteritatea D-voastră ca scriitor? Realizaţi în mod conştient ceva în această direcţie? Vă interesează dacă veţi fi înţeles sau nu, dacă rămîne cineva care să vă onoreze numele, să se ocupe de opera D-voastră?

LA – Nu mă preocupă din cale afară. Odată ce sînt încă viu, nici n-aş avea motive, voi avea o întreagă eternitate la dispoziţie pentru asemenea preocupări. Nu mă interesează ce se va întîmpla în viitor cu opera mea, mă preocupă mai mult ce se întîmplă în prezent cu ea, pentru că, oricum am întoarce-o, oricum am lua-o, scriu pentru oamenii care trăiesc acum, pentru contemporanii mei. Sînt, prin urmare, mai interesat dacă sînt acum citit şi, poate, înţeles. În fond, nimeni nu are vreun control asupra viitorului, nici măcar asupra propriului viitor, aşa că de ce mi-aş pierde vremea şi mi-aş consuma energiile cu asemenea preocupări. Dar, de bună seamă, undeva în sufletul meu, ca şi al oricărui alt autor care este sincer cu el însuşi şi cu ceilalţi, stă pitită şi speranţa că ceva va rămîne şi după trecerea mea ca fiinţă de ţărînă, că îmi va supravieţui ceva. Dar habar nu am dacă aşa ceva se va întîmpla şi nici măcar nu sînt sigur că ar merita ceva să treacă de umbra mea pămînteană. Dacă acest lucru se va întîmpla, sper că nu va fi pricina vreunei neînţelegeri, iar dacă se ocupa careva de „posteritatea” mea, nu pot decît să-i fiu recunoscător dinainte.

ND – Domnule Antonesei, ce relaţie aveţi cu propria bibliotecă? Cum arată aceasta? Există o ordine a ei?

LA – Propria bibliotecă? Propriile biblioteci, pentru că doar la domiciliul meu sînt patru spaţii care sînt (şi) bibliotecă, mai fiind cameră de lucru, dormitor şi chiar hol, dar mai este una la soacra mea, unde am dus cărţile care nu-mi sînt necesare foarte des şi alta la facultate, unde am dus o mulţime de cărţi din domeniul ştiinţelor antropologice, ca să le pot împrumuta mai lesne studenţilor, masteranzilor sau doctoranzilor. Nu există niciodată o ordine încheiată, dar mereu se construieşte o ordine. Chiar acum nu multă vreme, cînd am făcut nişte schimbări de mobilier prin apartament, am început o nouă ordine, care va continua la întoarcerea mea acasă, încercînd să mut în dormitor cărţile destinate „lecturilor de plăcere”, deci proza de ficţiune, poezia, unele cărţi filosofice şi religioase, să adun în camera de lucru cărţile care-mi pot fi necesare anumitor proiecte în curs sau posibile, fixînd pe hol locul cărţilor de care nu pot avea neapărat oricînd nevoie. Desigur, s-au mai adunat şi din cele ce trebuie mutate de la domiciliu! Bun, aceasta este situaţia bibliotecilor cu cărţi din hîrtie şi sînge! Mai sînt însă cîteva sute/mii de cărţi şi texte de întindere mai mică adăpostite în măruntaiele celor două computere cu care lucrez, cel mare de acasă şi laptopul care mă însoţeşte în orice călătorie mai lungă de o zi. Cred că „bibliotecile virtuale” sînt ceva mai ordonate decît cele clasice, pot găsi mult mai uşor locul în care se află o carte sau un studiu.

ND – Cartea din biblioteca D-voastră este doar pentru D-voastră sau o mai şi împrumutaţi, înstrăinaţi, dăruiţi?

LA – Cu excepţia cîtorva cărţi la care ţin foarte mult din motive sentimentale, al căror număr nu depăşeşte două duzini, cum ar fi Biblia bunicii, cea pe care am învăţat să citesc, ori altele primite cadou de la personaje dragi mie şi cîteva la care ţin şi din pricina dedicaţiilor autorilor, împrumut fără ezitare orice carte. Toate dublurile (chiar dacă e vorba despre ediţii diferite, dar asemănătoare) le dăruiesc, după capul meu, unor persoane care merită să le aibă. Dăruiesc, de asemenea, şi cărţi pe care le am într-un singur exemplar, dacă socot că o persoană are nevoie de ea – sau o merită! – mai mult decît mine. În general, nu sînt un om obsedat de obiecte decît dacă au o semnificaţie mai mult decît economică sau intelectuală pentru mine.

ND – Ce lecturi a mai făcut în ultima vreme Liviu Antonesei?

LA – Era să spun că în ultima vreme n-am făcut cine ştie ce lecturi pentru că am fost luat la întrebări de Dumnevoastră! Dar ar fi o exageraţiune, cum se spunea înaintea naşterii mele şi, poate, se va mai spune şi după ce eu nu voi mai fi – cred în anumite continuităţi, cum s-ar spune. Inclusiv în ceea ce priveşte lecturile! Aici, la Cracovia, am citit Henry şi June de Anaïs Nin, pe care n-am apucat s-o citesc la vremea în care citeam şi scriam despre Miller, dar am văzut de mai multe ori ecranizarea!, am mai citit un superb roman de Andrei Kurkov, autor pe care l-am descoperit mai întîi tradus în franceză, abia apoi şi în română, un rus care trăieşte în Ucraina, la Kiev, foarte tradus în ultimii vreo 15 ani. Am citit, ca să fiu mai exact, Legea melcului. Şi, cum vorbeam de credinţa în anumite continuităţi, tocmai recitesc Labirintul întunecat de Lawrence Durrell, unul din autorii la care îmi place să revin, pentru că sînt şi un amarnic re-cititor, nu doar un cititor, cum ar spune francezii, farouche. Toate lecturi de plăcere cum se vede, cărţi luate din biblioteca din dormitor, ori care vor ajunge acolo. Dacă va ieşi şi altceva din aceste lecturi nu ştiu, nu mi-am propus să scriu ceva, n-am nici un proiect legat de ele, în afara plăcerii de a citi.

 

ND – Chiar Labirintul întunecat îl citesc şi eu acum, s-ar putea să comunicăm şi altcumva decît aşa prin scris…

LA – Ce coincidenţă, dacă despre coincidenţă o fi vorba! Pentru că oamenii, dincolo de deosebirile de vîrstă, de gen, de origine culturală şi chiar dincolo de epocile în care trăiesc pot fi legaţi între ei prin tot felul de legături vizibile şi chiar invizibile, nebănuite, ca printr-un soi de „fire nevăzute”, cum spunea un poet mult mai bun, mai mare decît mine. Aşa că nici nu putem şti noi prea bine în cîte feluri comunicăm unii cu ceilalţi şi chiar mă întreb dacă gîndul acestei discuţii nu va fi venind de undeva de dincolo de noi, de dincolo de voinţa celui, celei care întreabă şi a celui care răspunde. Poate ni s-a pus un fel de misiune pe umeri – cine a făcut asta şi de ce nici măcar în acest context ipotetic n-are sens să răscolim, că nu are rost să-l amestecăm pe Dumnezeu în toate chestiunile noastre omeneşti, poate prea omeneşti –, deci poate vom fi fost învestiţi cu un fel de misiune şi noi nici măcar habar nu avem! Mi se pare o ipoteză interesantă...

 

ND – Poate că nu e doar o ipoteză, pentru mine tinde oricum să se transforme într-o credinţă ideea aceasta că alegerile noastre nu sunt întîmplătoare, chiar şi atunci cînd nu reuşim spontan să integrăm o alegere într-o viziune personală, înţelegerea poate surveni mai târziu. La urma urmei destinul însuşi nu e decît un şir de întîmplări cărora într-o bună zi reuşim să le vedem unitatea, care suntem noi, coerenţa, care a fost viaţa noastră…

LA – De bună seamă că aşa este, numai că, din fericire, refacem destinul nostru dinspre prezent către trecut, retrospectiv, altfel ar fi cumplit, ar fi un dezastru! Mă irită la culme ideea de predeterminare, de predestinare pe care o conţine ideea clasică de destin. Pentru că mutilează cel mai preţios dar care ni s-a făcut, libertatea. Ce naiba am mai fi noi fără libertate?!

 

ND – Dacă ne lăsaţi să intrăm puţin în laboratorul scriitorului prin dezvăluirile D-voastră, cum scrieţi, de ce aveţi nevoie pentru a vă apuca de lucru?

LA – Fiind un fel de grafoman, în fond, am scris peste 15 cărţi în diverse genuri – mă refer doar la primele ediţii – şi mai mult de 10.000 de articole de toate felurile, fără a mai socoti sutele de interviuri date sau realizate ori alte sute de participări la diferite anchete culturale, ca să nu mai vorbesc şi de textele scrise pentru blogurile pe care le-am susţinut de-a lungul vremii, nu am nevoie de mare lucru ca să scriu. Strict necesare îmi sînt ţigările, cafeaua şi un computer care să aibă fonturi româneşti – dacă nu are, mă scoate din minţi şi e un motiv plauzibil ca să mă las de ceea ce intenţionam să scriu. Nici să citesc nu-mi place dacă e un text în limba română fără fonturile potrivite. Nu, nu scrisul în sine este problema mea, pot să scriu în orice parte a zilei şi în orice spaţiu exterior, pot scrie zeci de ore fără pauză – cu condiţia să mă apuc, să încep, să scriu titlul şi primele propoziţii. Or, în această privinţă am o problemă! Am amînat scrierea unor cărţi cu anii, oripilîndu-mă gîndul de a începe o muncă pe care o estimam de mai multe luni sau chiar de ani. Am trimis adesea colaborări cerute pentru „ieri”, „mîine”. Cu toate acestea, textele pentru rubricile permanente le trimit la timp şi nu am întîrziat vreodată la o emisiune de radio sau televiziune, indiferent dacă eram invitat sau realizator al acesteia. Sînt, de fapt, un mare leneş, însă cu o foarte mare productivitate, cel mai harnic leneş din lume, cum mă alint cînd mă privesc cu oarece simpatie...

ND – Puteţi scrie şi „la comandă”, dacă faceţi cuiva drag o promisiune, am aflat asta înainte, dar actul propriu-zis al scrisului este unul spontan sau are nevoie de planuri, schiţe, structuri, stratageme?

LA – Tocmai ce-am vorbit despre asta, despre o parte a acestor chestiuni! Ar mai fi partea cu planificarea. La textele scurte, articole, nu am decît o idee în cap, pe care o elaborez pe măsură ce scriu, revenind adesea cu o recitire şi nişte corecturi finale. În cazul textelor lungi, fac tot felul de planuri, schiţe notaţii, pe care de multe ori nici nu le mai urmăresc o dată făcute, pentru că şi-au încheiat misiunea esenţială, aceea de a amîna cît mai mult momentul în care chiar mă apuc de scris! Dacă însă îmi intru în mînă, nu mai sînt probleme, cartea aceea, textul acela va fi încheiat – mie nu-mi place să las lucrurile neterminate, în general, cu atît mai mult cele legate de scris! – indiferent cît trebuie să rămîn la computer, uneori chiar 15-20 de ore fără pauze semnificative, doar aşa mici deambulări prin cameră sau prin jurul blocului cu Tico, canişul meu, ca să mai mişc ideile în cap, că am uneori porniri din acestea peripatetice şi să mai dezmorţesc corpul. Din acelaşi motiv, dar şi pentru a-mi proteja coloana, mi-am şi luat un scaun special, de sport, pe care l-am pus la computerul cel mare, scaun care se mişcă în faţă şi în spate, la stînga şi la dreapta, care îmi este de folos în creşterea productivităţii! Folosesc o terminologie prea economică? Se poate dar, ca şi Henry Miller, mă socotesc un muncitor intelectual, unul destul de onest în cele din urmă. Un muncitor, nu un proletar, cu atît mai puţin un lumpen, că mă descurc cu cele necesare unei vieţi decente. Nu din scris, de bună seamă!, nu din scrisul literar mai exact.

 

(interviu apărut în „O lună în confesional”, Ed. Eikon, 2014)