Radu Vancu
Dragă Sinucidere
1.
Tati, am putea fi mai tari decât Berryman & taică-său,
și decât papa Hem & taică-său,
am putea fi niște Mengele & Beria
& cavalerii Pardaillan ai sinuciderii.
Tu ești spânzuratul, eu aș putea fi fierarul ăla
care și-a pus capul în menghină
și a strâns până și-a auzit țeasta trosnind –
de fapt, până nu și-a mai auzit-o.
Gâlgâia sângele din el ca din vacă.
Tu ai rămâne spânzuratul, eu aș putea fi
cel ce-și bate piroane în ochi. Cel ce
înghite jumătăți de lame de ras. Cel ce
se injectează cu ace contaminate. Băutorul
de azot. Înghițitorul de șobolani flămânzi.
Există însă ceva mai înfricoșător
decât toate astea la un loc,
ceva ce le face să se ascundă
în găurile de șarpe din inimile noastre.
Ceva ce are legătură cu ochii unui copil,
când îi pui dimineața
lapte călduț
peste cereale.
Undeva în adâncul ochilor copilașului
îi vezi în fiecare dimineață,
cam la ora la care te-ai spânzurat tu,
pe Mengele & Beria rugându-se pentru noi.
2.
Spânzurați cu gât alungit și încovoiat
ca degețelele de copil
născut prematur.
Fălci căscate larg
ale celor care și-au tras glonțul în gură,
râzând de gluma colosală
scrisă de propriul sânge
pe peretele din spate.
Beteală de vene strălucind de sânge închegat.
Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos.
Beteală de creiere plutind, meduze fericite
& fosforescente, prin aerul dulce
ca ultima suflare a unui sinucigaș,
atunci când i-o sufli disperat
înapoi în piept.
Beteală de ficați strălucind vineții,
fluturând zdrențuiți & triumfători,
cântând cu drapelele lor cirotice
gloria celei mai fericite armate
de sinucigași.
Și el strălucind
printre
toate astea,
strălucind
ca un copil
lăsat singur
în raionul de jucării.
3.
Tati, prea mult mi-ai vorbit,
ajunge, de acum o să-ți vorbesc eu.
Nu-n vis, ci chiar pe bune.
Și ți-o spun neted din capul locului:
oricât de mult iubesc sinuciderea ta,
nu mă voi sinucide.
Oricât de tehnicoloră e moartea,
oricât de frumoși am arăta amândoi
în filmul cu sinuciderile noastre regizat
de însuși ăla, oricâtă
poezie pură e-n manualele de suicidologie –
nu mă voi sinucide.
Mi-am tăiat și eu brațele cu lama,
am pe ele mai multe cicatrice
decât poze cu noi doi, sau numai cu tine.
Am băut alcool metilic cu cana,
sperând îngrozit să mor direct,
să nu mă trezesc a doua zi orb.
Crezi că eu nu știu cât de dulce
se adâncește lama în carnea
antebrațului, coborând tot mai mult
în făgașele mustoase de sânge
prin care va trece împroșcând totul
carul cu roți aurite al lui Dumnezeu?
Crezi că nu văd cum cicatricele se fac
luminoase ca niște copii răsfățați
atunci când mă gândesc la tine?
Am invidiat, invidiez încă până la leșin
morții atât de cufundați în liniștea lor
că-s niște trandafiri mirosindu-se pe ei înșiși.
Însă, tati, trandafirii-s fără de ce,
ei înfloresc așa cum oamenii se sinucid.
N-au altă soluție. Cum nici eu n-am:
După ce ți-am tăiat frânghia din jurul gâtului,
tu n-aveai de dat ochii decât cu mine.
Eu am de dat ochii cu Sebastian.
Iar acum, singur printre trandafirii tăi,
tu n-ai de dat ochii decât cu Dumnezeu.
Pe când eu am de dat ochii cu Sebastian.
Așa că înțelege și iartă, tati –
nu mă voi sinucide.
(Și abia asta-i, de fapt, o sinucidere.)
4.
Cei blânzi ca porumbeii nu au sufletul blând.
Creierul lor, inima lor plutesc și ele deseori
prin aerul dulce ca sinuciderea
al sinuciderii.
Și numai cei îmbibați bine-bine cu dulceața asta
ajung frumoși
ca făcuți din zahăr.
Ca niște clătite îmbibate bine-bine cu dulceață
bucură sinucigașii ochii lui Dumnezeu.
Ca niște poeme de dragoste
scrise pe foi de asemenea clătite
bucură ei ochii lui Dumnezeu.
Ca niște poeți tatuându-și poeme de dragoste
pe inimile lor îmbibate cu dulceață
bucură ei ochii lui Dumnezeu.
Căci sinucigașii
sunt poeții visați de Dumnezeu.
Frumoși ca făcuți din zahăr & cianură.
Blânzi ca porumbeii & înțelepți ca șerpii
ce se înghit pe ei înșiși.
Oameni de tinichea cu inimi de clătite.
Pe toți îi învelește, noapte de noapte,
în inima lui ca o clătită uriașă
îmbibată bine-bine de o invidie melancolică
dulce-acrișoară ca dulceața de corcodușe.
5.
Hei, tati, când stăteam lângă cadavrul tău,
aș fi dat orice să fiu cei 20 de wați
care fac creierul să funcționeze.
Acum, când dorm lângă trupușorul cald
al lui Sebastian, știu că 20 de wați pot ilumina
ca un rug de o mie de cadavre –
și că asta e Frumusețea naibii. Frumusețe, tu,
flagel al inimilor, rug al cadavrelor dragi,
ești un beculeț de 20 de wați.
Momentul ăla când cobori în bucătărie noaptea,
Sebastian are febră și te duci să iei din frigider
Nurofenul cu gust de portocale
cumpărat seara de la farmacia de la colț
(sperai să n-ai nevoie de el) și,
când deschizi ușa frigiderului,
constați că beculețul de 20 de wați s-a ars.
Și febră, și spaimă. Iei Nurofenul și urci
la trupușorul cu 40 de grade și 20 de wați.
6.
Câtă vreme sinucigașii sunt vii,
nu-i vede nimeni.
Ai jura că-s vii când râd
în crâșma de cartier
cu ochi strălucitori
& inimi pulverizate
în vodcă.
Însă nu-i vede nimeni.
Ai jura c-au fost vii
cei ce și-au ținut inima
în rai
& au disperat.
Nu i-a văzut nimeni.
Ce să mai vorbim: și eu
l-am văzut de atâtea ori pe tata
pulverizat
și nu l-am văzut.
Aș fi jurat că era viu.
Nimeni nu l-a văzut.
Aș vrea, tati,
încă o după-amiază
în care vodca să
strălucească între noi
și noi să știm
că-n ochii ei limpezi
tu ești sinucigașul ei
de suflet
iar eu
sinucigașul ei
din flori.
7.
O seară de iarnă într-o mansardă
nemobilată, cu celofane mari
pe jos, pline de var. Goală, doar un
bărbat tânăr așezat pe jos,
lângă o sticlă de vodcă.
Bărbatul bea cu înghițituri scurte,
dar dese. De la o vreme, în jurul mâinii
care ține sticla aerul e tot mai clar,
tot mai străveziu. Și el se uită
tot mai încruntat în claritatea aia,
ca și cum ar vedea acolo
nu doar pe tatăl lui sinucis,
ci un Holocaust întreg de tați sinuciși.
Din când în când, claritatea aia
strălucește, ca și cum printre sinuciși
ar trece, luminos ca o flacără de crematoriu,
Dumnezeu. Vodca tremură atunci
emoționată.
Bărbatul bea cu înghițituri tot mai scurte
și mai dese. Se uită în claritatea aia sinucigașă
cum se uită copiii la desene animate.
Și uneori chiar râde, ca și cum
ar vedea că sinucigașii își fâțâie
oasele lor încântătoare
prin fața lui, fac tumbe,
sluj & aport. Bărbatului îi plac
sinucigașii, clovnii lui Dumnezeu,
cui nu-i plac. Apoi iar se încruntă,
cu fruntea încinsă ca o flacără
de crematoriu.
Bărbatul bea, și claritatea aia începe
să pufnească și să țâțâie, ca și cum
câțiva sinucigași mai bătrâni
ar pufni & țâțâi privind pe cei tineri
făcând pe clovnii lui,
& ar spune oftând:
„era bine când ne sinucideam,
acum se întâmplă lucruri mult mai rele”.
Apoi tac toți deodată: nu doar bărbatul
și creierul lui năbădăios ca un sinucigaș bătrân,
dar și sinucigașii – tac deodată toți,
ca și cum ar privi și ei într-o claritate
sinucigașă cu alți clovni
& altă flacără de crematoriu.
Numai vodca mai pufnește uneori,
sobă veche într-o casă la țară.
Pe celofane murdare de var, o sticlă
goală de vodcă și un bărbat
adormit. E atâta claritate
în asta.
8.
Câtă claritate, atâta trecut.
Sinucigașul e clovnul absolut
printre cei ce-au putut.
În sinucigaș, viitorul e iar ce-a fost.
Inima din nou are rost.
Trecutul pică de prost.
Câtă sinucidere, oricâți mușterii.
Câți sinucigași, atâția vii.
De ce nu-mi vii.
Dragă Sinucidere, te-am pupat.
Tati s-a spânzurat,
eu m-am lăsat.
Puteai să ai tată și fiu.
Dublă, marț, poartă-n sicriu.
Câtă sinucidere, mai ales viu.
Nu te-ai priceput.
Sinuciderea mea, drag rebut.
Câtă sinucidere, toată-n trecut.
Sinuciderea & poezia citesc viitorul.
În omorul tău, tati, mi-am citit omorul.
La trecutu-ți mare, mare viitorul.
Te-am avut
și te-am pierdut.
Dragă Sinucidere, om m-ai făcut.
9.
Ce blând,
ce feeric,
s-a dat tonul:
mașinăria de sinucis
izbește-n cap
ca pantoful lui Hrușciov la ONU.
Ce chestie, poezia:
tu și mașinăria.
Câtamai feeria.
10.
Glorioasa zi
în care dracul face
să te vezi în oglindă
când te bărbierești.
Și-n ochii tăi
privirea aia. Pe care
o au sinucigașii
în glorioasa zi
de parcă le-ar bate
mereu în ochi
o lumină de vară.
(Dracul face.)
O vară atât de strălucitoare
încât rămân încleiați
în lumina ei într-o
glorioasă zi.
Încât lumina ei frumoasă
le așterne pe retine
tuberculi leproși.
(Dracul face.)
Glorioasa zi
în care dracul face.