Liviu Ioan Stoiciu

 

O mărturisire. Anul 2014, la 64 de ani o iau de la capăt

 

Visul meu de zi cu zi (căruia nu i-am atins până azi ținta), de la 25 de ani, din 1975, după ce m-am stabilizat (m-am căsătorit, s-a născut un copil; după o perioadă de boemă aberantă de șapte ani), a fost să am parte de liniște și pace. De la 25 de ani până azi (în 19 februarie 2014 ar trebui să împlinesc 64 de ani) n-am avut parte decât de zbucium interior și de inconfort exterior. Ca un făcut, unde am locuit am avut factori de stres destabilizatori (las la o parte atmosfera epocii, de atotprezența ochiului vigilent al Securității, de care eu m-am lovit până în 22 decembrie 1989, fiind urmărit operativ; dosarul la Securitate mi-a dat peste cap și locurile de muncă și activitatea literară, fiind văzut ca o oaie neagră a regimului Ceaușescu). Până în 1990, din 1975, am locuit, prin căsătorie, la Focșani, de la finalul anului 1990 m-am mutat cu familia la București (fusesem ales, în februarie 1990, redactor-șef al noului săptămânal al USR Contrapunct), părăsind fără regret în 5 martie 1990 funcția de „președinte de județ” (și de membru al Parlamentului Provizoriu), în care fusesem instalat de revoluționarii vrânceni cu forța pe 22 decembrie 1989. Am avut neșansa să stau cu chirie la stat, până la Revoluție, la Focșani, în două locuri urmărite de ghinion (inițial, după căsătorie, am locuit cu socrii și un frate bolnav al soției, într-un apartament nedecomandat de trei camere) – primul, la parter, în cartierul Sud, unde sub geamurile apartamentului nostru se juca mingea și noaptea, pe asfaltul aleii, cu bubuituri și urlete (în plus, aveam băncile, de o parte și de alta a aleii, pe care jucau table sau se odihneau inclusiv bețivii veniți din piața din spatele blocului). Al doilea, „pe strada Bucegi, pe colț, la intersecție” (nu departe de centrul municipiului Focșani), apartament cu chirie la stat, la etajul 2. Rețineți, aici, la etajul 1 domicilia o familie de țigani – am numărat că locuiau 24 de țigani în apartament de trei camere, găteau toți la o lampă cu petrol (care afuma întreaga scară de bloc)! Unii dintre țigani erau circari la iarmaroc (înghițeau săbii), alții erau muzicanți la nunți, și copiii își făceau nevoie pe scara de bloc neluminată (furau becurile). Până la Revoluție am locuit aici, se subînțelege prin ce balamuc am trecut… Atenție, am impresia că numai eu sunt urmărit de blestem, să nu am parte de liniște – odată ce, imediat după ce am plecat din cele două locuri în care am stat cu chirie la stat, la Focșani, s-a făcut liniște și pace, la primul s-au desființat băncile de pe alee de sub ferestrele apartamentului și s-a interzis jocul cu mingea, la al doilea, la un an după Revoluție, țiganii au părăsit locul, au tranzacționat apartamentul, și scara de bloc are azi aspect civilizat, frumos mirositor, curat.

Cum spuneam, din noiembrie 1990 m-am mutat pe o scară de bloc din București acordată de stat Uniunii Scriitorilor, în semn de recunoștință, prin președintele Mircea Dinescu (era o scară de bloc dată „la roșu”, a durat un an până a fost predată la cheie, fără a se mai face vreo recepție). Repartizarea pe această scară de bloc s-a făcut la USR, erau implorați scriitorii să vină să ocupe apartamentele, n-au prea venit, motiv să fie repartizate și la două femei de serviciu și la doi șoferi de la USR (alte două apartamente, neocupate de scriitori, deși le-au fost repartizate, au fost predate statului, la două personalități politice). S-a tras la sorți și mie mi-a căzut apartamentul 3, la etajul 1 – sub mine, la parter și mezanin (cu scară interioară) fiind un magazin de marochinărie. În primii ani de locuit în Strada Bibescu Vodă Nr. 1, Bloc P 4, Scara 1 am avut probleme cu atelierul magazinului de marochinărie, de la mezanin, abia după ora de închidere a magazinului zgomotul înceta. Din 1997, în mod ticălos, în secret, fără să aibă autorizație (a obținut-o mai apoi, corupând primăria sectorului 4), sub mine s-a deschis, în locul magazinului, un șantier care a spart pereții interiori. Previzibil, a apărut în loc un „irish pub” (proprietarii erau de origine israeliano-irlandeză), un local cu muzică dată la maximum non-stop (tremurau pereții) și mirosuri infecte de la bucătărie (care ne țineau baricadați)! Din 1997 până azi am trăit numai într-un coșmar – degeaba m-am plâns (șmecherii s-au acoperit „legal” cu o antifonare de formă și cu o tubulatură de ventilație urcată pe bloc), până la urmă secția de poliție m-a anunțat că sunt… nebun. Poliția era / este la fel de coruptă ca funcționarii primăriei, nu e greu de dedus. Cred că știți, soția e și ea scriitoare, membru al USR. L-am rugat atunci pe senatorul Laurențiu Ulici, președintele USR, să intervină, a refuzat net (cei de la primăria sectorului 4, care au dat autorizație de funcționare acestei cârciumi de lux, erau oamenii lui politici), motiv să mă supăr și pe el… Au trecut 17 ani de dezastru pentru mine (și pentru familia mea, în general; locuiește cu noi și fiul), am divorțat (fosta soție s-a mutat la Focșani, îngrijindu-și mama căzută la pat, ani la rând), am crezut că vindem apartamentul, împărțim banii la trei și ne găsim liniștea în alt loc – dar au căzut într-atât prețurile în anul 2002 (și mai apoi), încât am renunțat să vindem apartamentul. La finalul fiecărei zile m-am mirat că n-am intrat în spitalul de nebuni cu cârciuma de sub mine, cu program non-stop, care dădea și petreceri „private” (chemam poliția, erau amendați cu o sumă simbolică și patronii își vedeau de petrecere până dimineața, firește). Eu și fiul „ne-am învățat” să nu mai dormim noaptea, ci dimineața. Ni s-a schimbat ritmul biologic. Între timp a murit mama fostei soții, și fosta soție s-a întors acasă, de la Focșani la București. S-a reunit familia, dar cârciuma de lux a rămas neclintită sub apartamentul nostru. La finalul anului 2012 patronii israeliano-irlandezi au închis localul – și de la 29 decembrie s-a deschis un nou șantier, reabilitându-se „irish pub” cu alt patron (cel ce și-a subînchiriat magazinul de marochinărie inițial, s-a îmbogățit, devenind între timp și mare gogoșar în București, „Georgi”)! Șantierul ne-a terorizat nouă luni, în octombrie 2013 s-a deschis restaurantul cu același nume („The Harp”), să fie sigur că-și păstrează autorizația de funcționare, degeaba s-a opus oficial administrația scării de bloc. Și a reînceput nebunia muzicii date la maximum non-stop, nesimțirea de această dată depășind orice imaginație… Degeaba am anunțat poliția și primăria, corupția cinică face ravagii. Urmarea? Nu mai putem rezista. Am hotărât să vindem apartamentul, să împărțim banii la trei (fiul sper să aibă un apartament al lui și să reușească să-și plătească întreținerea, neavând serviciu de șapte ani; la fel, fosta soție, va avea un apartament al ei) și să ne mutăm unde vom vedea cu ochii. Bineînțeles, prețul de vânzare a căzut dramatic, mai rău ca în 2002 (prețul fiind stricat și de prezența cârciumii sub apartament). Nu știu ce va urma, dar e clar că mi se va schimba radical viața din acest an, 2014. De când am dat semnalul plecării, trăiesc într-un stres insuportabil adeseori, am slăbit peste noapte cinci kile (eram și așa slab; poate e semn de boală de despărțire, care m-ar scăpa de toate grijile). N-am dat toate aceste amănunte să fiu compătimit, nu e cazul. Pur și simplu am răspuns la tema „Visul și ținta”. Am un vis, să am parte de liniște și pace! Mă gândesc deja că, blestemat cum sunt să am parte numai de neliniște, acolo unde mă voi muta voi găsi o nouă sursă de nebunie sonoră.

Anul 2014, la 64 de ani o iau de la capăt... Îmi voi atinge ținta, mutându-mi domiciliul, să-mi trăiesc în liniște și pace ultimele zile (basta că voi avea parte de odihnă veșnică după moarte; mă tem că și pe lumea cealaltă voi fi la fel de nemulțumit cum am fost pe lumea asta)? Am anunțat public deja că încerc să ies din literatură, să elimin o altă sursă de stres dus la limită. Dumnezeu cu mila…

3 februarie 2014. București