tiuKestionar

Flori Bălănescu

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- „Jocul” meu preferat în copilărie era să-mi imaginez ce bine ar fi să am fraţi apropiaţi de vârsta mea (ai mei fiind deja adolescenţi când eu mă ridicam); în adolescenţă era să scriu jurnale, poezii şi (bucăţi de) romane pe care nu le mai am, să-mi imaginez cum într-o zi, când voi fi Mare, voi schimba prin munca mea viziunea istorică asupra lumii şi vieţii... sunt foarte plictisitoare.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Despre cum se regăseşte trecutul în prezentul nostru. Avem nostalgii, dar avem şi multe tristeţi de împărtăşit. Plus că nu am atât de mulţi prieteni din trecutul mai îndepărtat...

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Nu am un sport preferat. Detest fotbalul (vezi, nu am nici strop de milă pentru popularitatea mea!). Am jucat handbal în şcoala generală. Sora mea a jucat handbal profesionist în adolescenţă. Îmi place uneori să privesc transmisiunile de gimnastică. Dar nu sunt pasionată.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Să trăiască în locul meu. Acum nu ne mai recunoaştem.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit(ă)?

- Am deja o profesie pe care o fac cu plăcere (avem o relaţie specială, de iubire-şi-de-oboseli). Aş deschide, la vârsta pensionării, un restaurant pentru oamenii cu suflet de artişti, în care să se poată auzi numai jazz (de toate felurile, după gust), blues(-rock)... şi la momente de mare restrişte sufletească, poate un pic de Maria Lătăreţu (sau Maria Răducanu!?).

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Că sunt atât de defensivă, în ciuda aparenţei că nu... e complicat de explicat.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Părinţii mei au fost oameni simpli, tata a murit prea timpuriu, dar cred că nu-l văzusem niciodată în felul acela de schimbat la faţă, ca în ziua în care am ajuns acasă de la Bucureşti şi i-am spus că am intrat la facultate. Nu-i uit niciodată imaginea: păştea vreo trei oi pe buza şanţului, i se terminase aerul din casă şi din curte, aşteptarea îl chinuia. Ştiu că în epoca vitezei de toate felurile şi a progreselor tehnologice, cu atâtea debuşeuri, pare o prostie („de babă bătrână”), dar înainte de „loviluţie” nu se intra la facultate pe bandă rulantă, ca azi. Iar eu vin dintr-o familie în care am fost prima absolventă de studii universitare, atât în ramura paternă, cât şi în cea maternă. Ei, asta se vedea pe faţa tatălui meu, care n-a scos niciun cuvânt. Era cumva răzbunat pentru toată istoria grea din urmă... Mama a fost cu mine, când s-au afişat rezultatele în vitrina de la Arhitectură (acolo se afişau, eu am intrat la Istorie), a leşinat. Era cardiacă.

Nu am cu ce să mă laud în faţa copilului meu.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac(ă) şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Nu accept nici să ascult, dar să mai cânt. Dar ce, s-au terminat veceurile de spălat, străzile de măturat, grădinile de lucrat etc.? Numai parveniţii şi sfertodocţii se ruşinează de muncă. Bogată nu am fost niciodată, sunt obişnuită să fiu săracă. Cum nu sunt scriitor (profesionist, am înţeles că aşa se numesc cei „adevăraţi”), dar dacă mă întrebi şi pe mine: nu accept ridicarea ficţionalizării la rang de artă înaltă, în ciuda şi în detrimentul realităţii, adevărului, omului (inclusiv a omului care scrie).

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- N-o să fiu niciodată în ipostaza asta. Dar cred că deciziile juriilor nu au satisfăcut niciodată aşteptările tuturor oamenilor. Situaţia evocată de tine este valabilă în condiţiile în care „toată” lumea ştie că juriul are un dinte împotriva celui de pe locul doi... fiind el un ins incomod, incorect politic. Şi-atunci, „tu”, cel de pe locul întâi, trebuie să ai stofă de martir, să ai o conştiinţă beton pentru a renunţa, în ciuda realităţii că eşti – măcar teoretic – un scriitor talentat, altfel de ce te afli acolo? Am pus pronumele între ghilimele pentru că eu mă văd mereu pe locul doi (sau trei, sau deloc). Dar, dacă vrei să dăm frâu ficţiunii de nestăvilit din noi (ha, ha, ha!), uite ce aş face: Aş dedica premiul meu lui Paul Goma. Nici măcar nu aş fi originală. A făcut-o deja O. Nimigean cu ceva ani în urmă.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

În virtutea „inerţiei”? Cum orice (pe)trecere este o devenire, nu-mi dau seama ce am ajuns. Asta e o întrebare pentru personalităţi (neapărat „marcante”).

(iunie 2013)