Cosmin Parghie

 

Jos (tot în mine)

De ce cei morţi visează

c-are în ziua a opta să învie

pământul să-l moştenească?

Cerul sărăcit ne este dat nouă celor vii

la care visăm care ne este scară o viaţă.

Ne naştem trăim cât trăim şi murim dezamăgiţi

scara pe care ni s-au urcat toate speranţele tot norocul

aflăm că nu duce la cer

pasul care taie ca o lamă de bărbierit aerul se sprijină în gol

cădem

jos e smoală e sânge murdar

cădem

jos – de fapt tot în noi

trăim continuăm să trăim în noi frica

groaza teroarea durerea

tot ce ne poate ucide şi totuşi n-o face

Paradă

Sângele meu – o bombă vulcanică –

când mi se urcă la cap

un trăsnet. Sângele meu săgeată-n credinţă

nu mai am înger păzitor nici dumnezeu care să mă tragă pe masă

când eu alunec sub. Visele mele – paradă –

ard în câte vreun loc important la câte o reprezentaţie.

Visele mele sunt acum cenuşa bună la nimic

ca restul. Îmi spun. Da. Îmi spun

nu mai am tărie să conduc acest corp care mi s-a dat

aşa că mi se alege în locul meu să fiu luat mutat într-un corp de hulub

şi pus într-o cuşcă plină cu prădători.

Credinţa

o cameră cu multe desişuri

într-un colţ de umbră

un altar

fac paşi încurcaţi calc

călcâiele sunt frunze uscate

călcâiele sunt poduri care pot să cedeze oricând.

Credinţa – acolo ţintesc

acolo mă îndrept acolo sper c-am să-l nimeresc pe cel care

nu există.

Îmi păcuiesc pălmile

genunchii mei trântiţi de marmură

s-au făcut ţăndări

ştiu rugăciunea pe care am s-o recit cu voce tare

seamănă leit cu o poezie

Sunt mască pe un pat de măşti

Cum se desface o portocală coajă cu coajă

mă desfac eu de măşti.

Mai întâi mă desfac de prima mască. E şi cea mai ipocrită

apoi le iau la rând.

Scopul meu e să mă descopăr

scopul meu e să scormonesc în istorie

ţintesc originile

să ştiu cine sunt cu adevărat

care îmi e chipul necioplit.

Lumina pâlpâie deasupra mea.

Cu unghiile groase şi mari mă zgârii urechile îmi ţiuie.

Sunt durere roşie. Sunt usturime linsă de lacrimi.

Suport. Da. Tre să suport. Tre să ajung la adevăr.

Tre să ajung la mine. Tre să privesc dincolo de durere

de faptul că je est un autre. Tre să

şi cu cât descojesc mai multe măşti cu atât simt că nici n-am început.

N-are sens. Scopul meu ca un înecat

s-a dus.

Je est un autre. Da. Am fost sunt.

Sunt mască pe un pat de măşti

sunt ceea ce mi-a fost frică să fiu dintotdeauna.

nimeni nu poate şti

bluza de doi lei

şi o pereche de blugi îmbibaţi în naftalină

cu picioarele goale

pe marginea prăpastiei

aerul ca un voal de mireasă

o pregăteşte

jos e marea

nimeni nu ştie cât ţine ritualul

cum nimeni nu poate şti dacă îngerul ei are aripile legate

cu sfoară la spate sau

cum trupul ei ca o scobitoare

va gâdila dantura infinitului