Liviu ANTONESEI

Cincisprezece noi poveşti filosofice cretane

 

1.

Pasărea omului peste întinsele, bătrînele ape,

Învolburîndu-se între verde şi ultramarin –

Coarnele albe izbesc în petece de piatră.

În măruntaiele sale, vorbele se amestecă

Mai abitir decît în turnul lui Babel.

A început înclinarea – Zeus şi-a întins

Pieile aspre de bour,

Minos străluceşte în purpura fenicienilor,

Taurul bate nerăbdător din copite –

Undeva, în adîncul laringelui,

Cîntecul din vechime peste

Vesele spaime palpită.

 

2.

Trecerea de la minus la plus

Nu este mereu un cîştig –

Miopia măcar n-avea vîrstă.

Dar sub soarele mării, de nimic nu-mi pasă.

Aidoma zeilor din vechime,

Îmi aprind epiderma pînă la nemurire –

Nici ei, zeii, n-au habar de locuri şi vreme.

Un murmur ritmat şi lichid

La picioarele mele desculţe,

Un zbor înalt, prea înalt, în mine.

 

3.

O aşteptare sau poate o spaimă lungă

Se întinde de la aceste stînci presărate de mărăcini

Şi frunze cărnoase de aloe

Pînă la păşunile verzi şi părăsite de capre.

Un mesaj care nu mai vine,

Oprit în gîtlejul tău sau în hăţişurile transparente

Ale cyberspaţiului –

Un impostor al vieţuirii,

O culme a vremilor moderne.

Sub acelaşi cer, la umbra aceluiaşi darnic soare,

Inimi pulsînd în voia sorţii.

 

4.

În zbor frînt, argintiu, peştele a spintecat

Apa, apoi aerul şi învins înţelept s-a prăbuşit

Pe nisipul roşu.

Cu degetul mare al mîinii stîngi, cea liberă

Şi parcă de tot inutilă,

Omul a făcut înspre mine semnul victoriei.

Victoria cui? Victoria împotriva cui?

De mii şi mii de ani, pînă la plictiseală,

Mereu şi mereu, aceeaşi trist inutilă

Poveste.

 

5.

Astăzi înfloresc valuri mari –

Zburdă cu coamele albe şi mi se risipesc

La picioare.

Aşa azi, aşa pe vremea cînd Zeus

Ieşea la lumină din vaginul de piatră

Al asprului podiş.

Poate vin din negura timpului,

Poate că sînt prelungirea fluidă a trecutului

Sau poate s-au născut din cele patru grade

Ale cutremurului ce-a zguduit peste noapte

Ţinutul pietros al Athenei.

Energie din timp, energie din spaţiu.

Şi înţelepciunea de a nu avea nimic

Întrutotul al tău. Nici măcar viaţa.

Nici măcar viaţa ta.

 

6.

Nimfete cu trupuri translucide

Şi rotunjimi crescînd sub pieile de culoare mierii.

Cu mintea mai virgină decît trupul.

Ceva, o teoremă, un vers din Homer,

O figură din erotica clasică ajunsă pe calendare,

Ai putea încă să le mai înveţi.

Dar spre cîştigul cui?

 

7.

E iluzie vinovată să crezi că durerea îndepărtării spaţiale

Se alină prin cea temporală. Zilele trec, dorul e mereu flămînd

Şi, parcă, mereu tot mai flămînd.

Şi nici marea, şi nici stîncile zdrenţuite,

Nici pîlcurile de măslini,

Şi nici luna atîrnînd de streaşina tavernei

În care absorb prin toţi porii retsina,

Apoi uzo, apoi raki, apoi un aspru vin cretan

De culoare vie a sîngelui,

Nimic din toate acestea

Nu pot ascunde peştera de departe,

Ca un luminiş în umbra veselă a pădurii.

Nimic nu trece cu totul, nimic nu vindecă –

Totul se adună în mine de la facerea lumii

Încoace.

 

8.

Nu, nu există cale uşoară către locul naşterii

Zeului – trebuie să-ţi toceşti tălpile desculţe,

Genunchii şi coatele pe cărarea aspră de piatră

Şerpuind printre tufele de cedri, măslini

Şi măceşi explodînd în purpura transparentă.

Doar aşa intrarea în vulva săpată adînc

În piatra umedă se face după vechiul canon

Şi noroc îţi va purta sub cerul acestei lumi –

Şi sub alte ceruri.

Te întorci uşor înspre poalele muntelui –

Deja eşti binecuvîntat de noroc.

 

9.

Din valurile sărate se naşte un gînd –

Mai întîi opac, apoi tot mai clar, tot mai limpede,

Un gînd întins peste miile de leghe

De pămînturi şi de ape.

Un gînd dureros, un gînd melancolic şi fericit –

Un gînd către casă…

Acasă, locul de pretutindeni,

Locul de nicăieri, în absenţa înlănţuirii

Celor două focuri întrupate.

Mă simt puternic, acum,

Flacără arzînd cu vîlvătăi

În bietul meu trup.

 

10.

Alcătuită după chipul Mediteranei, pădurea de ieri,

Din drumul spre grotă, mi-a evocat pădurea aceea de stejari,

Ulmi şi carpeni. Halucinaţie a memoriei!

Ca o întîlnire neprevăzută între fulgerul orbitor de atunci

Şi o copie a sa din vechile calendare.

Dumnezeule, frumos poate fi cîteodată ecoul!

Cînd atinge puterile sunetului de la origini.

 

11.

De o bucată de vreme, corpul îşi aminteşte

Formele tinereţii – încurajez această metamorfoză

După puterile mele. Ies în larg, înotînd pînă la epuizare.

Am neglijat vizitele la prietenii mei submarini

Din micul golf de lîngă insula pe care mi-am ridicat

Drapelul. În culorile Cretei.

Azi cîrdurile de peşti m-au întîmpinat

Cu un cor mut de reproşuri. Aricii de mare

S-au întors cu spinările ţepoase spre mine,

Iar iarba roşie bătea nervoasă din nenumăratele ei

Braţe – ca o iapă de mare mi-ai apărut

De undeva, de departe, purtînd pe chip

Zîmbetul dulce-amărui al aşteptării.

Penelopă cu aripile desfăcute!

 

12.

E cel mai strîmb, cel mai contorsionat

Măslin din lume – nici n-ar fi putut creşte

Decît în acest amestec de calcar, roci dure şi

Argile purpurii, cu marea noastră de jur-împrejur –

cu cîtă vitejie înfruntă greaua ostilitate a rocilor,

cu ce mîndrie cretană priveşte viitorul.

Din înalturi, Nikos îi zîmbeşte larg,

Cu zîmbetul său deplin ca un sirtaki.

 

13.

„Moartea e mare”, spunea Rilke,

Dar aici, unde totul – oamenii, fiinţele, plantele –

Unde totul creşte din piatră, moartea

Şi-a pierdut în veci suveranitatea.

Aici, este raiul, e cel mai dur Eden

Din toate lumile posibile.

 

14.

Doar diferenţa dintre fierbinte şi răcoros

Separă peştera zeului de văgăuna din septentrion –

Ştiu asta, am călătorit, m-am scufundat în amîndouă.

Una rămîne mereu rece, cealaltă fierbinte,

Indiferente la temperatura din jur.

În peştera din Lassithi, am pătruns de fiecare dată,

Pe cumplită caniculă – briză nu este, vîntul bate

În flăcări fără sincope.

Odată, ca într-un cinematograf îngheţat şi pustiu,

Cealaltă m-a vindecat de hipotermia sufletului.

 

15.

Aici, nimeni n-a m-ai văzut delfini, decît în desene

Şi pe micile fresce de argilă, de o întreagă eternitate –

Şi nici cei care au văzut delfini nu mai sunt aici

De multă vreme…

Povestea spune că ultimul delfin a fost văzut de un Giogios –

Odihneşte acum în cimitirul din satul ce se vede

De la înălţimea balconului meu.

S-a născut în 1908 şi i-au trebuit o sută şi doi ani

Ca să se odihnească lîngă oasele strămoşilor săi.

 

(August, 2011)