Liviu Ioan STOICIU
Cum a fost la 60 de ani
Cum a fost la 60 de ani. M-a durut? Îi mulțumesc pentru întrebare generoasei poete Mariana Pândaru Bârgău. Am împlinit 60 de ani pe 19 februarie 2010. Aș putea să observ că s-au echilibrat la 60 de ani, ținând cont de linia de graniță a Revoluției, anii tinereții (petrecuți în comunism) cu anii maturității, petrecuți după Decembrie 1989. Am tot susținut că sunt un produs al comunismului, născut fiind în 1950. Primii 19-20 de ani „de acasă” m-au format „ca om” (scoală, începută la 6 ani, la Adjudu Vechi, mutare la oraș din clasa a VII-a, școală încheiată cu diploma de bacalaureat în 1967, la Liceul teoretic din Adjud; apoi primul eșec la facultate, primul loc de muncă, de profesor suplinitor la țară, la Ruginești-Vrancea, apoi armată, un an și patru luni, începând din octombrie 1968, la cererea mea, când au intrat sovieticii în Cehoslovacia, repartizat la o unitate militară de artilerie, la Bârlad, la comandă, în radiotelegrafie). Șansa sau neșansa a făcut să am parte la 39-40 de ani de o schimbare de paradigmă de destin, adusă de Revoluție (destin colectiv, specific românilor, altfel). Adică, înainte de Revoluție, am ratat ce am avut de ratat de la 19-20 de ani (când am conștientizat pe ce lume trăiesc, de fapt) și până la 39-40 de ani, fix 20 de ani de tinerețe fără bătrânețe (bătrânețea transferându-se după Revoluție). Astfel: până în 1975, când aveam 25 de ani, șase ani de boemă la minele din Bălan-Harghita și la Dâlja-Petroșani, în redacția ziarului Informația Harghitei din Miercurea Ciuc (aveam 21 de ani; eram coleg și cu viitorul prozator Ioan Nete sau cu scriitori cu funcții de azi, de exemplu poetul Calistrat Costin, președintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România-USR sau Virgil Șerbu Cisteianu, redactor-șef al revistei literare Gând românesc, apărută la Alba Iulia). Boemă literară continuată la București (cu locuri de muncă diverse, schimbate să am „experiența vieții cotidiene”; am condus și un cenaclu studențesc din 1972, intitulat „3,14 – Pi”, care a dat literaturii române noi scriitori, azi membri ai USR, cu multe cărți publicate: prozatorii D. Ungureanu și Doina Popa, Gh. Neagu, azi director al revistei Oglinda literară la Focșani și Petru Ionescu, azi regizor de teatru, jurnalist bine-cunoscut din presa postcomunistă de atitudine sau de la Europa Liberă, redactor-șef al revistei Euromuseum, revistă care azi și-a suspendat apariția, din lipsă de bani, transferată la MNLR; sau poeții care au dus la extrem boema, Radu Stoenescu și Cristian Șișman, dispăruți de tineri, Victor Pencu, Liliana Ursu sau Gabriel Stănescu, emigrat în SUA, fost director al revistei Origini, dispărut și el între timp, și ieromonahul Ignatie Grecu de la Mănăstirea Cernica și preotul de azi N. Jinga, redactor-șef al revistei Caligraf, sau traducătoarea Roxana Procopiescu; îi las la o parte pe risipitori, talente „cenacliste” care și-au continuat până azi boema, fără să scoată cărți). Și din toamna anului 1974, boemă pură la Cluj Napoca, unde am trăit din expediente alături de cea ce avea să-mi devină soție, prozatoarea Doina Popa. Să nu uit: numai în anul 1973, când aveam 23 de ani, am avut șapte tentative de sinucidere, în semn de protest! Din vara anului 1975 am avut domiciliu stabil la Focșani, în casa părintească a Doinei Popa. Aici s-a născut Laurențiu-Ion, care avea să-mi schimbe radical viața, abandonând boema literară. Până în 1989, de la 25 de ani la 39 de ani am devenit un familist model – cu locuri de muncă stabile (ocupate prin concurs; pedagog școlar la licee și bibliotecar la Biblioteca Județeană Vrancea; cu salarii modeste, însă), cu apartament „al nostru” de la stat (cu chirie), cu venituri la limită, care ne acopereau strict cheltuielile de azi pe mâine (fără mașină mică sau vilă la țară). Așezat „la casa mea” m-am concentrat la „scris și citit” (vocație sau pasiune inconștientă dominantă). Am debutat în reviste și editorial cu poezie, prin concurs (debutul editorial e specific, am fost publicat în două „Caiete ale debutanților”, la Editura Albatros întâi, pe anii 1977 și 1978), până la Revoluție am publicat patru volume de versuri ale mele, „La Fanion” a fost premiat de USR (în reviste am debutat și cu proză; dar până la Revoluție n-am reușit să public nici un roman, deși aveam două definitivate, dactilografiate în 1984 și 1986). Așa au arătat cei 20 de ani de tinerețe, de dinainte de Revoluție.
După Revoluție au trebuit să treacă alți 20 de ani, de data asta ani de maturitate (inclusiv creatoare), să… împlinesc 60 de ani. Până la Revoluție n-am fost membru PCR și am avut dosar de operativ urmărire informativă la Securitate (am fost pe lista celor ce trebuiau să dispară fizic, după ce am semnat Apelul prin care ceream să nu fie reales la Congresul al XIV-lea al PCR prim-secretar N. Ceaușescu; în 5 decembrie 1989 am avut parte de proces public de condamnare a mea, instrumentat de Securitate și PCR, în fața activului cultural județean și a scriitorilor; în noiembrie 1989 am cerut prin scrisoare deschisă să apară o Uniune a Scriitorilor necomuniști). Au fost ani teribili (1990-2010), în care aș fi putut să parvin pe toate planurile. În condițiile în care Revoluția m-a pus „președinte de județ”, în Vrancea, începând cu 22 decembrie 1989 (recunoscut ca „opozant-rezistent” al regimului comunist). Aș fi putut să mă perpetuez până azi parlamentar (invitat la primele alegeri libere, din 1990, să candidez pe primul loc pe listele FSN), dar eu am preferat să mă retrag după 73 de zile din fruntea județului Vrancea și să rămân în lumea exclusiv literară. Din martie 1990 am fost ales în lipsă redactor-șef al noului săptămânal al USR, Contrapunct, am venit la București (din noiembrie 1990 am domiciliu stabil la București; la schimb cu apartamentul lăsat la Focșani, am primit apartamentul în care locuiesc azi, la bloc), transformată de mine în revistă de atitudine, critică, împotriva puterii neocomuniste instalate după 20 mai 1990 în România. În ianuarie 1991 am demisionat din funcția de redactor-șef al revistei Contrapunct, fiind subminat de cei infiltrați în redacție, Elena Ștefoi și Hanibal Stănciulescu (revista avea să devină cenușie, fără personalitate; ea avea să dispară, de altfel, un an sau doi ani mai târziu, n-am mai urmărit involuția ei, din săptămânal a devenit lunar; mare păcat, optzeciștii au pierdut o revistă care în 1990 era celebră, cu încărcătură de calitate morală). Din toamna anului 1991 am venit redactor principal la revista Viața Românească (am fost și redactor-șef adjunct aici șase ani, până am fost demis de N. Manolescu, noul președinte al USR, fiindcă l-am publicat pe Paul Goma cu un jurnal infamant) – unde sunt și azi, urmând avataruri insurmontabile, prefer să nu-mi mai amintesc. În rest, în cei 20 de ani de la Revoluție mi-am văzut de scris și de citit literatură, în principal. Dar am dat și de gustul jurnalisticii de atitudine, aflat tot timpul în opoziție intransigentă (cred că e de datoria scriitorului să fie în opoziție, nu la putere; îmi e jenă să-mi amintesc de profitorii regimurilor postcomuniste ale lui Iliescu-Constantinescu-Băsescu; e o listă lungă a scriitorilor nedemni, fără caracter). A sta în opoziție înseamnă să gândești liber și să nu câștigi nimic, să fii înjurat printre dinți și să-ți faci dușmani – am preferat această condiție. De aceea sunt și azi atât de izolat. Mi-am asumat în timp ingratitudinile publice. Am publicat și zilnic articole de atitudine în Cotidianul lui Ion Rațiu, ziar de opoziție radicală (de la înființare până în noiembrie 2004, când ziarul a fost închinat lui Băsescu și puterii și am fost înlăturat tacit). Dar am publicat articole de atitudine și în reviste, inclusiv literare. De altfel, am publicat în acești 20 de ani de după Revoluție și trei volume de jurnal-memorii-eseuri-publicistică, titlurile spun totul: „Jurnalul unui martor. 13-15 iunie 1990. Piața Universității-București”, „Jurnal stoic din anul Revoluției, urmat de Contrajurnal” și „Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii” de început)”. Am publicat în acești 20 de ani de la Revoluție încoace patru romane și un volum de teatru (premiat de USR), în afara volumelor de versuri (opt, unul din ele premiat de USR) și a primei antologii-de-autor de versuri, intitulată „Cantonul 248”. Firește, în acești ani 1990-2010 am amestecat în ceea ce am publicat creația mea de sertar, scrisă înainte de Revoluție, cu creația la zi (pentru mine „granița” anului Revoluției n-a însemnat nimic la nivelul creației literare; doar la nivel publicistic ea a contat). Să mai consemnez că din anul 2000 (după ce fiul a plecat de acasă) a revenit obsesia sinuciderii? Că șapte ani am crezut că-mi pierd mințile în singurătate, așteptând semnalul plecării pe lumea cealaltă?
În sfârșit, am ajuns la anul de grație 2010 – anul în care eu am împlinit 60 de ani. Și care ar putea să însemne un an de cotitură, nu m-am lămurit încă în acest sens. Am lăsat în urmă 40 de ani de tinerețe, 20 de dinainte de Revoluție (de tinerețe), 20 de ani după Revoluție (de maturitate)... Despre cei 20 de ani ai copilăriei și adolescenței (sau primei tinereți), ar fi multe de spus: la un an și patru luni am rămas fără mamă (trăsnită în bucătăria de vară, la Cantonul 248; dar am avut mamă de-a doua, care m-a crescut alături de cei patru copii făcuți cu tata, frate și surioare bune), ar merita să scriu separat. La 15 ani aveam publicațiile mele scrise de mână (șapte titluri), din cauza unor poeme protestatare afișate la „colțul roșu” al liceului teoretic am fost eliminat trei zile, obligat să locuiesc la internat (care era la câteva sute de metri de casa părintească), strict supravegheat de Securitate. Am fost lăsat corigent la istorie (mă contram cu profesorul, un politruc, știind care e adevărul despre regatul României) și la limba rusă, cotropitoare. La 17 ani am debutat cu poezie în suplimentul unui ziar al regiunii Bacău, Steagul roșu și la 19 ani apăream cu poem într-o antologie de versuri scoasă de direcția de cultură a noului județ apărut, Vrancea (poeme perfect valabile și azi). Am deja un trecut.
Ar trebui să vorbesc de prima bătrânețe acum, trecând granița celor 60 de ani, dar pe dinlăuntru am rămas la 35 de ani maximum. Alți optzeciști au plecat la Domnul înainte de a împlini 60 de ani (e o listă tristă, de la Mircea Nedelciu la Mariana Marin, Ion Stratan, Aurel Dumitrașcu și Gheorghe Crăciun, sau Valeriu Bârgău). Mie mi s-a mai dat o perioadă de grație, să mă învăț minte, sper să fie scurtă și să nu prind sfârșitul lumii. Așadar, cum a fost la 60 de ani? Raport… anual:
1) În primul rând mi-am schimbat tabieturile, mi-am pus creierul sub presiune, să nu se zaharisească – am intrat în zona Interentului, unde experimentez. Am un blog al meu și actualizez singur un ziar online, ambele editate cotidian. Într-o joacă, inițial. Eventual, să uit că am împlinit 60 de ani, mi-am ocupat timpul cu noi îndeletniciri scriitoricești sau jurnaliere. Primul: de la 19 februarie 2010 scriu zilnic pe un blog al meu: www.liviuioanstoiciu.ro (nu cunosc un alt scriitor care să scrie zilnic pe blogul lui; cel puțin până azi, am respectat cu strictețe scrierea zilnică în jurnalul meu online; e o nebunie care nu mai poate dura, fiindcă m-a adus în sapă de lemn, chiar dacă nu-i acord decât exclusiv orele de seara, după ora 21.30, trei ore; două ore scrierea lui, o oră publicarea cu poze, corectarea și punerea etichetelor; între timp am descoperit că blogul meu are mult mai mulți cititori decât are o revistă literară). Scriind zilnic pe blog, adun în sertar texte inedite (inclusiv când plec în vacanță; atunci iau laptopul fiului meu cu mine, cu modem de Internet; dar este epuizant, când plec din București trebuie să renunț să mai scriu pe blog). Acest blog al meu poate ocupa un raft de cărți, fără nici o problemă. Mi s-a și propus să-l public într-o serie de cărți, deocamdată nu sunt interesat (n-am timp, n-am chef) – ar fi cărți originale, care ar cuprinde în subsol și comentarii ale celor ce au citit blogul, uneori extrem de interesante, complementare jurnalului meu online. Al doilea, ziarul online: se numește Jurnalul de Vrancea (www.jurnaluldevrancea.ro, proprietate a unui tânăr cu care am făcut la Focșani Revoluție, poet pe atunci, azi om de afaceri la București, specializat în IT, Laurențiu Barbu; titlul ne amintește că venim din Vrancea; datorită lui m-am apucat și de blog, el mi-a pus la dispoziție suportul electronic) – l-am conceput singur, îl actualizez singur cu știri zilnic și cu texte originale primite de la scriitori pentru Cultură, o rubrică (altă rubrică, Opinii, e ocupată zilnic de scriitori cu texte originale; sunt colaborări săptămânale, trimise gratuit). Acest ziar online îmi ocupă tot timpul liber, trebuie să citesc sute de știri zilnic și să aleg, să le public la rubricile ziarului, cu fotografii, rubrici cărora trebuie să le găsesc un rezumat pentru prima pagină și titluri, și să le pun etichete. Am încercat de mai multe ori să-l abandonez, dar nu m-au lăsat cititorii lui unici, speciali. Nu știu cât am să mai duc în spate aceste două proiecte bazate pe Internet. Din păcate, am observat că, deși sunt cordial cu scriitorii, blogul meu provoacă antipatie între scriitori (mai mult, m-am trezit cu dușmănii secrete iraționale; conducerea operativă a USR e nu o dată isterizată inutil). Din start, am ținut să fac din acest blog o platformă literară, dar care să nu fie adresată scriitorului, ci cititorului dezinteresat. Motiv să mă gândesc serios să-l închid, deși știu că prin tot ce fac eu (nu numai prin publicarea acestui blog liber, accesibil oricui) provoc antipatie – de ce, chiar nu am nici o explicație.
2) Apoi, la 60 de ani am publicat al 13-lea meu volum original de versuri, intitulat „Pe prag (Vale-Deal)” – primit admirabil de critică, nominalizat de jurii credibile, nepremiat de nimeni. Războiul deschis de conducerea operativă a USR împotriva mea (din mai multe cauze, nu numai a contestării nominalizărilor premiilor USR; am fost amenințat cu Tribunalul și cu excluderea din USR) mă scârbește într-atât, că mă abțin să plusez. S-a observat că la 60 de ani am schimbat direcția.
3) În plan familial (singurul care contează cu adevărat, de el depinzând totul), la 60 de ani ai mei: n-am motive de satisfacție și n-am cum să schimb lucrurile – prozatoarea Doina Popa s-a pensionat anticipat (datorită mamei ei, paralizate, s-a chinuit șapte ani cu ea, la Focșani; anul trecut mama ei a murit; apropo, nici eu, nici Doina nu mai avem părinții în viață, am rămas fără rădăcini). Doina are o pensie de mizerie: mai rău, jumătate din această pensie o dă lunar la o bancă, pentru un împrumut păgubos în franci elvețieni, dublat în timp. Iar fiul, Laurențiu-Ion (absolvent de Drept, specializat în IT), al 36 de ani, nu are loc de muncă și locuiește cu noi, necăsătorit, într-un apartament la bloc. Vreau să spun că la 60 de ani n-am cu ce să mă laud în plan familial, din contră. Trăim la limită. Altfel, „toate trec”, îi mulțumim lui Dumnezeu că am fost sănătoși (cât de cât; de Crăciun eu mi-am fisurat osul scafoid la mâna dreaptă; am și acum probleme cu încheietura mâinii cu care scriu).
4) La 60 de ani continui să nu beau alcool, să nu fumez (de la 25 de ani nu beau, nu fumez, de când s-a născut fiul) și să nu mai accept nici măcar în vis o aventură. Nu mi-am schimbat „gândirea negativă”, dar relativizez totul. Trăiesc izolat, nu am decât prieteni distanți (singurătatea mă deprimă, dar n-am de ales; am descoperit resemnat că și foștii prieteni scriitori din Grupul de la Durău, apropo, n-au scos o vorbă în publicațiile lor că eu am împlinit 60 de ani în 2010). Cât mai am eu de trăit? Îmi umplu timpul cu „lucruri severe” – citesc fără încetare și scriu la limită (nu-mi dau seama dacă voi mai publica vreo carte, în condițiile în care nu se mai citește și am reușit să atrag numai antipatii).
Ce să mai spun? La 60 de ani a fost totuși blândă trecerea spre moarte. Sunt deja la 61 de ani.