Srdjan SRDIC

 

Ceva gri şi mohorît

 

Suddenly...

Life has new meaning...

 

Kristian Vikernes  - Dunkelheit[1]

 

N-ar fi trebuit să traversez. Undeva pe la mijlocul străzii e o florărie. Cînd treceam prin dreptul ei, băiat fiind, în drum spre şcoală, îmi intrase în cap o idee, eram convins că în locul acela nu se vînd decît flori pentru morţi. Femeia care lucra în florărie rînjise la mine, la mormîntul proaspăt săpat al profesorului nostru, la a cărui înmormîntare fuseserăm duşi, văicărindu-ne îngroziţi. N-o mai văzusem niciodată înainte rînjind. Depunerile umede de pe fundul mormîntului mi s-au adunat în gură şi am vomitat pe piatra distrusă şi răsturnată a unui bătrîn şaşiu. Cineva a venit la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis E-n regulă. Nu mai ţin minte dacă l-am crezut.

*

 

El stătea în faţa magazinului, cu roţile din faţă ale maşinii muşcînd din trotuar. De parcă ar fi aşteptat ca magazinul să se deschidă. Oricum, era prea tîrziu. Două raze de lumină se luptau într-un mod ciudat, intersectîndu-se, ratîndu-se şi sprijinindu-se una pe cealaltă, sfîşiindu-se una pe cealaltă, tăindu-şi propriile corpuri eterice – un semn întunecat, din neon, deasupra vitrinei magazinului şi panoul luminat din interior al firmei de taxi, şters şi sumbru.

 

Am zis Bună seara, nici prea încet nici prea tare, străduindu-mă să fac o impresie. Ca întotdeauna, frazele simple mă umpleau de un extraordinar curaj, rostitul diferitelor clişee m-au făcut întotdeauna să mă simt un om mai bun, mai cinstit. Sfidînd eticheta, m-am aşezat pe locul din dreapta şoferului. Altminteri, niciodată n-o fac. În timp ce închideam uşa, am căutat o nuanţă care, chiar în timp ce desfăşuram această acţiune, să mă înfăţişeze în ochii companionului meu ca pe un om echilibrat şi demn de respect, şi mă minunam de comportamentul meu neobişnuit, de neînţeles.

 

Miezul nopţii trecut cu zece minute. Faţa taximetristului era verde. Am observat asta absolut din întîmplare.

 

După-amiaza, acolo, la colţ, în faţa brutăriei din oraş, mă întîlnisem cu un prieten din copilărie. După ce mi-a strîns mîna puternic, mi-a zis că acum era paznic de noapte la acea firmă condamnată la moarte, l-am ascultat cu o expresie de maxim interes faţă de subiect aşternută pe chip. Adevărul e că voiam să-l întreb cum se simte cînd vede un cadavru, însă m-am răzgîndit la timp. Ar fi fost o glumă incredibil de deplasată. I-am numărat firele cărunte din păr şi am concluzionat fără chef că nu era decît cu un an mai bătrîn decît mine. Aplecat, m-a bătut pe umăr şi a plecat mai departe, spre o zonă cu clădiri identice, de cărămidă. Era într-o stare foarte proastă. Am făcut cîţiva paşi şi mi-am dat seama că nu l-am felicitat pentru naşterea copilului.

 

Cerul era de-un gri orbitor, dureros. Fiecare privire aruncată-nspre el îmi provoca un tremur aproape imperceptibil de groază. Era de parcă Dumnezeu ar fi început să urle dintr-o clipă în alta. Un miros înţepător de iaurt împrăştiat pe asfalt despica ziua de iarnă grea, peste care era trasă o vizieră pestriţă a primăverii.

 

Mi se părea că taximetristul se tot scărpina, strecurîndu-şi mîna dreaptă sub subţioara stîngă. A început să plouă. Mizerabil, asemenea unui lucru neplăcut cu care trebuie toţi să trăim.

 

I-am spus Marijanei că o iubesc. Şi-a aprins o ţigară şi a lăsat să-i scape un geamăt. Am închis ochii şi m-am gîndit la femeia care-mi ceruse dimineaţa la bancă să-i explic cum să completeze corect anumite puncte dintr-un chestionar absurd de complicat. Eu voiam să-şi pună sînii enormi în palmele mele întinse către ea. Ea voia un card de credit, deşi nu avea o slujbă cu normă plină.

 

Aşa a început totul şi cu Marijana. Diferenţa fiind că se dovedise că amîndoi voiam acelaşi lucru. În fiecare joi îşi ducea fetiţa la culcare la opt seara. Eu mă duceam la ea la miezul nopţii. Abia în seara asta am observat o staţie de taxi în preajma casei ei. Asta m-a făcut fericit, dat fiind faptul că totul s-a sfîrşit în seara asta.

 

N-a ţipat, nu s-a enervat. Nu s-a întristat. Nu eram eu cine ştie ce amant. Ea era mult mai tînără. Ea voia multe. Eu nu voiam nimic, mai nimic. Simplul act de seducţie însufleţise viaţa mea provincială, lipsită de vlagă. Ce a urmat seducerii devenise în curînd foarte dureros. Dezgustător, uneori.

 

A rostit cîteva propoziţii, absolut lipsite de sens. N-a durat mult. I-am fost extrem de recunoscător şi am întrebat-o dacă mă lasă să fac un duş. Mi se părea că e ceva ce trebuie să fac, avînd legătură cu un soi de ritual. Din reflex, am vrut să o sărut înainte să mă ridic. Şi-a întors capul. Întorcîndu-mă de la baie, am dărîmat din greşeală o fotografie care se afla lîngă televizor. Cîndva, înainte, o privisem cu atenţie, în ea Marijana o ţinea în braţe pe micuţa Nina, de şase luni, în faţa unei oglinzi uriaşe. În spate, o reflexie înceţoşată a soţului ei, în oglindă. În timp ce o ridicam, m-am gîndit la gradul de profanare pe care l-am atins cu o singură uitătură, foarte conştient că n-ar fi trebuit să văd fotografia.

 

Punîndu-mi haina, m-am grăbit în dormitor ca să-i spun că totul era în regulă cu fotografia. M-am oprit la uşă, iar ea m-a înjurat în bărbie, menţionîndu-mi mama. Am privit-o adînc în ochi. Ochi isteţi, morţi. Şi am plecat.

 

Mergeam în linişte, în maşină. Nu aveam puterea să vorbesc despre vreme. Gînduri, cu miile, reci şi ascuţite la vîrf, precum acele vechi creioane verzi, mă copleşeau. Gînduri, instabile şi înşelătoare, născute undeva în inima intervalului la o scară minusculă, firească, gînduri care explodau precum băşicile umflate la maximum, viermănoase, respingătoare. Ascultam picăturile de ploaie lovindu-se nebuneşte de parbriz, pocnind, risipindu-se...

 

Ultima cursă?

 

Şoferul a aşteptat un pic, de parcă n-ar fi înţeles prea bine întrebarea. Apoi a încuviinţat din cap, de două sau trei ori. Nici măcar nu m-a privit.

 

La ultima intersecţie înainte de ieşirea din oraş, deodată a început să transpire din plin. Buza de jos îi tremura ca a unui cîine însetat. Sau a unui cîine turbat. Încerca zadarnic să şi-o stăpînească, umflată, însîngerată, îi atîrna fără voie, descoperindu-i dinţii stricaţi şi neregulaţi. Dinţi încleştaţi. Dacă voia să scoată un sunet, o făcea lărgindu-şi nările atît de mult încît aproape-i plesneau capilarele şi-aşa vizibile. Rămăseserăm pe loc, cu lumina galbenă licărind deformat de apă înaintea noastră.

 

Nu înţelegeam ce aşteaptă. Am bîjbîit cu o mînă după pachetul de ţigări, cu gîndul să fumez una. Dintr-o dată, a cotit-o la stînga. Spasmul care-l copleşise a cedat. Şi-a şters palmele umede, una cîte una, de pantalonii ponosiţi din velur, în vreme ce eu încercam să mă conving că a şi zîmbit cînd şi le tot mişca. Eram incapabil să pricep pe ce drum mă duce acasă.

 

Scuze, a zis, de data aceasta tare, articulat, cu o voce plăcută. Unele femei trebuie să fi adorat această voce, la fel ca şi pe el. Treptat, începeam să înţeleg că tot ce se întîmpla între noi doi era de la sine înţeles, într-un fel ciudat. Fiecare cuvînt, fiecare gînd, fiecare mişcare. Că această noapte era de la sine înţeles, era în legătură cu tot ceea ce trăisem, din clipa cînd mama mă scosese din curtea maternităţii, că pur şi simplu trebuie să fi fost prevăzut dinainte, proiectat de o forţă obscură şi fără de nume, obligatoriu, imposibil de exclus din contextul fiinţei mele. Şi nu mi-a păsat. Înaintea mea, înăuntrul meu, o vedeam pe Marijana.

 

A zis N-o să dureze mult şi a tras în parcarea pustie a fabricii. Mult deasupra noastră, ceva ce a ţîşnit din arzătoarele ameninţătoare, eliberat din intestinele de oţel ale unei instalaţii defecte ce huruia sumbru, a strălucit ca un halou murdar uriaş.

 

Şi-a desfăcut centura de siguranţă şi şi-a lăsat scaunul pe spate. Şi-a pus mîinile în poală. Se tot înclina spre volan, ritmic, cu aerul că nu era conştient de acţiunile propriului corp. Şi-a băgat capul în piept, şi l-a tot coborît, tot ce făcea se asemăna cu smuciturile unui animal bătut sau istovit. S-a încordat şi-apoi deodată şi-a adîncit mîna în buzunarul interior al gecii. Absent, lăsat în voia valurilor febrile, s-a ridicat în scaun cît de mult a putut. O flacără demonică dinspre clădirea cu geamuri a fabricii a luminat fereastra maşinii şi am putut vedea bine. Faţa lui nu era verde, era cenuşie, de parcă omul s-ar fi cufundat în fumurile nopţii în care ne topeam. Dedesubt, sub buric, unde burta e cea mai moale, îmi simţeam intestinele înnodate, agitate. S-a auzit un sunet de la mare distanţă, repetiţia unui imn, tot mai febrilă, tot mai puternică, creştea răzînd totul în cale şi absorbind totul, abrupt şi totuşi inevitabil, urma unei ghete uriaşe pe chipul mîncat de vărsat al pămîntului.

 

A întins mîna spre mine.

 

În sfîrşit, a reuşit să se destăinuie.

 

Am cancer, şefu'...

 

N-am îndrăznit să iau fotografia pe care mi-o întindea. În aceasta, o femeie tînără stătea în faţa unei oglinzi mari, cu un copil de şase luni în braţe. În spate, reflexia înceţoşată a soţului ei... A scăpat fotografia.

 

Din nou, şi-a strecurat palma dreaptă sub subţioara stîngă. De data asta, acea mişcare a avut o anumită fermitate, lăsa impresia că ar fi calculată, de parcă ar fi practicat-o în faţa acelei oglinzi. Cu mîna dreaptă a mîngîiat butoiaşul, cu o blîndeţe părintească, aproape cu dragoste. Mă străduiam să gîndesc, să mă abţin, să mă gîndesc la nişte lucruri fireşti, banale, să banalizez acel moment pe de-a-ntregul, să îl extrag din strînsoarea cumplită a groazei, mi-am amintit că nu pornisem boilerul, că era tîrziu, că trebuia să fac un duş, că lucram a doua zi, m-am amintit că făcusem deja un duş, dar nu ştiam unde, chiar nu ştiam, mi-am amintit-o pe Marijana, stînd deasupra mea, corpul ei, dezgolit şi umed, puternic, apăsîndu-mă viguros, dar nu-mi puteam aminti numele ei, apoi mintea mi-a fost cuprinsă de o viziune înfricoşătoare, dinţii ei cădeau, prăvălindu-mi-se pe piept, eu oftam şi îi adunam, strîngîndu-i în palme panicat, ea mă săruta, bărbia îi era lipicioasă de sînge. El a apucat strîns butoiaşul.

 

Mi s-a spus cam acum un an... de asta v-am lăsat. Ştiam totul de-o vreme, dar v-am lăsat. Acum tu trebuie să...

 

Îi scrîşneau dinţii, mi-am sprijinit instinctiv capul de fereastră, devenise greoi.

 

Trebuie să, ştii, trebuie să ai grijă de ei! Tu, futu-ţi, tu trebuie să ai! De asta te-am lăsat... de asta...

 

Apoi s-a liniştit să a început să plîngă în linişte.

 

A oftat zicînd

 

Îmi pare rău

 

Şi şi-a băgat pistolul adînc în gură.

*

 

Robinetul de la bucătărie e stricat. Ori de cîte ori stau aşezat la masă şi mă uit pe fereastră, picăturile murdare din conducta orăşenească de apă concurează cu minutarul unui ceas simplu, o antichitate. Azi dimineaţă, cel din urmă sunet, al ceasului, nu se mai auzea. M-am ridicat de pe scaun şi am văzut că se scursese bateria şi ceasul se stricase iremediabil.

 

Priveliştea de la fereastra bucătăriei mă umplea de o groază incomensurabilă. De ani, ceva se tot rostogoleşte pe aleea fabricii înspre mine, tîrîndu-şi corpul flasc în direcţia mea, pitindu-se stîngaci printre mestecenii piperniciţi şi monstruoşi, despre care pot spune cu certitudine că nu vor creşte niciodată, dormind în barăcile abandonate ale muncitorilor, făcînd plajă pe rămăşiţele de beton ale clădirii de mult defuncte. Ceva ce m-a bătut pe umăr aseară.

 

Mi-am înmuiat haina şi puloverul în apă fierbinte. Am băut nişte cafea şi m-am bărbierit. Azi trebuie să mă duc în atîtea locuri. La curăţătorie, la florărie, la muncă... apoi să cumpăr o jucărie pentru Nina.

 

O zi nouă pentru un om nou.

 

Traducere de Veronica D. Niculescu

 

Srdjan Srdic (Serbia, 1977) este editor al festivalului Kikinda Short, doctorand la Facultatea de Filologie din Belgrad cu o teză despre Jonathan Swift, cîştigător al unor concursuri de proză scurtă, cu povestiri publicate în numeroase reviste din Serbia şi Croaţia. În 2010 a publicat romanul Stubovi Kulture, iar în august 2011 i se publică volumul de povestiri Espirando, care conţine şi această povestire.