Interviu cu Radu Pavel GHEO,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, Gheo, şi felicitări pentru „Noapte bună, copii!”, care e o carte beton, unul din cele mai bune romane ale generaţiei! Ai ales greu titlul? Ce variante ai mai avut? Din punctul meu de vedere, e un titlu fain doar după ce citeşti romanul…

- Mulţumesc pentru laude, că – să nu fiu ipocrit – îmi pică foarte bine, ca oricărui făcător de ceva. Eu nu pot vorbi decît din perspectiva mea, dar ştiu că e cea mai bună carte pe care am scris-o. Pot să adaug şi „pînă acum”, deşi s-ar putea să rămînă cea mai bună carte a mea, indiferent ce voi mai scrie. Am lucrat-o cu migală, am construit-o cu răbdare, am pus şi mult suflet, am vîrît în ea mai toate poveştile pe care mi-ar fi plăcut să le scriu şi să le citesc şi m-am aruncat în poveste fără nici o reţinere. Îmi vine greu să cred că aş putea face asta încă o dată, cu altă poveste. Eu sînt monogam în mai multe privinţe.

În ceea ce priveşte titlul, îţi zic clar, fără nici o ezitare, că azi nici nu-mi mai pot imagina un alt titlu pentru carte. Şi nici altă copertă. Aşa cum a apărut cartea, mie mi se pare că titlul, fotografia aceea descoperită miraculos de Laurenţiu Midvichi şi conţinutul romanului sînt legate inextricabil. Cel puţin în mintea mea. Totul e exact aşa cum aş fi vrut să fie (adică nu exact, ci aproape, fiindcă mi-ar fi plăcut ca inserturile grafice din carte să fie color, doar că asta ar fi însemnat o cheltuială mare la tipar).

Titlul însă nu l-am decupat eu din carte. Cea care a făcut-o e cunoscută sub numele de „terorista” sau „Luciat”, a avut (are) un blog încîntător, „Terorism de cititoare” şi a avut amabilitatea să citească manuscrisul şi să-mi dea cîteva sugestii, toate utile. Printre ele a fost şi cea legată de titlu. Eu îi scrisesem că oscilez între cîteva variante de titlu care să conţină cuvîntul Dincolo, fiindcă e un cuvînt cheie în carte, cu ambele sale semnificaţii radicale. Dar oscilam fiindcă nu mi se părea că ar fi totuşi OK. Doar că intrasem într-o fundătură. Ca o placă de patefon zgîriată, nu mai puteam depăşi şanţul cu Dincolo. Şi atunci, după ce a citit cartea, Luciat mi-a scris: „De ce nu-i zici Noapte bună, copii!?” Fiindcă şi propoziţia asta e una fundamentală în carte şi are o mulţime de straturi, de la noapte pînă la moarte – a copilăriei sau a copiilor.

 

- Cît de mult ai muncit la romanul acesta de aproape 500 de pagini? Cum a fost scrierea – grea, plăcută, chinuitoare, distractivă?... Cît de diferită e starea ta cînd scrii un roman SF, o carte de povestiri, un eseu şi o astfel de lucrare grandioasă?

- Am scris, am scris... De cînd m-am apucat de prologul cărţii şi pînă am răsuflat adînc şi am scris „Sfîrşit”, au trecut patru ani şi jumătate. Dar atunci cînd am început, aveam deja în minte schema completă a romanului. Cît mi-a luat s-o elaborez nu mai ştiu, dar a durat ceva. Măcar vreun an. Cred că se vede şi din felul în care e construită cartea.

Mie îmi plac construcţiile coerente, care – cum zic adesea – fac „clanc”, se închid la final şi se îmbină cît mai aproape de perfecţiune. Şi nu-i deloc uşor. Pentru mine scrisul – scrisul propriu-zis, înşirarea cuvintelor pe foaie – e o trudă. O fac pentru că trebuie s-o fac, pentru că vreau asta, dar nu simt bucurie cînd scriu. Simt însă momente de bucurie, chiar de fericire, în care ţopăi sau rîd încîntat de unul singur în noapte, atunci cînd am găsit o poveste, o întorsătură bună, o frază sau chiar un cuvînt ce se potriveşte la fix. Sau la sfîrşitul unei zile/nopţi de lucru, înainte să mă ridic de la masă după ce am încheiat o bucată care mi se pare reuşită. Atunci stau cîteva minute, beau o cafea şi savurez momentul, liniştindu-mă încet. Şi nu mai transpir, cum fac în timp ce scriu. Dar asta doar cînd scriu ficţiune, indiferent de gen. Cred că asta se întîmplă din cauză că în mintea mea ficţiunea e un act de creaţie mai amplu: prozatorul creează nu doar un text cu idei ori de idei, ci o întreagă lume, iar lumea aceea trebuie să fie coerentă, să vieze, cum zicea undeva I.L. Caragiale.

 

- Am vorbit cu prietenii care au citit cartea şi majoritatea au zis că le pare rău de personaje, că ai fost prea dur cu ele, le-ai cam omorît… Adevărul e că şi eu aş fi salvat-o pe Cristina, dar cred că l-aş fi lichidat pe Paul>:), deci tot atîtea victime ar fi fost pînă la urmă… Tu în ce relaţie eşti cu personajele tale în timpul scrierii unei cărţi?

- Le iubesc aşa de tare, că le-aş mînca. De fapt n-am nici un strop de milă pentru personaje atunci cînd e vorba de coerenţa ansamblului, adică a romanului. Îmi sînt dragi toate, fiindcă fiecare personaj e o creaţie trudită şi îmi place tocmai fiindcă eu l-am creat. Dar în momentul în care un personaj capătă substanţă şi viaţă ficţională, capătă şi liber arbitru. Adică acţionează aşa cum e menit să acţioneze. Eu nu îi mai dirijez prea tare mişcările, nu îl mai controlez şi, în mare măsură, nici nu mai pot să îl dirijez, fiindcă destinul lui depinde şi de evoluţia acţiunii, şi de cea a celorlalte personaje, deci e subordonat lor şi, cum spuneam, coerenţei ansamblului.

Sigur, asta e şi un fel de scuză, fiindcă atunci cînd am început să scriu, aveam în minte (şi pe hîrtie) schema cărţii, cu evoluţia fiecărui personaj important, şi ştiam care din ele o să moară şi cine o să trăiască. La personajele secundare e altceva. De exemplu, deşi plănuisem întîlnirea lui Marius de după douăzeci de ani cu Marcel Custură, fostul grănicer care îi prinsese în 1986, cînd încercau să fugă în Iugoslavia, nu ştiam dacă Marius o să-l ucidă sau nu. Acolo a decis într-adevăr personajul. Apoi, în ceea ce-l priveşte pe Marius, îmi amintesc că soţia mea, Alina, mi-a zis cînd a citit ce s-a întîmplat cu el că trebuia să-şi dea seama, că era singura soluţie pentru el. În afara nebuniei, desigur.

 

- Întrebare cam inevitabilă: cît de autobiografic e romanul ăsta? (deşi se ştie că un roman e în primul rînd ficţiune, toată lumea ştie că ai studiat la Iaşi ca şi Paul, ai scris SF ca şi el, ai gustat din soarta emigrantului ca şi Marius, te-ai născut în Banat etc.)…

- Aici mi-a plăcut să mă joc un pic cu cititorii... sau cu o parte din ei, cei care îmi cunosc întrucîtva biografia şi ar putea să caute similitudini între scriitorul din roman şi scriitorul romanului. Dar aşa-i că n-aş putea să fiu concomitent şi Marius, şi Paul? Sau aş putea fi amîndoi şi atunci de ce n-aş fi chiar toate personajele? Căci fiecare din ele ar trebui să fie ceva din mine. Şi aşa pot specula la nesfîrşit.

Dar m-am jucat un pic şi cu imaginea lui Paul, scriitorul. Există acolo, la el, elemente care ar putea trimite la mine, precum şi altele care mă disociază strict de el. Concret, eu nu am făcut facultatea la Iaşi, ci la Timişoara. În Iaşi am stat doar vreo trei ani şi jumătate, cu intermitenţe, şi cînd am intrat în contact cu lumea literară de acolo eram deja vag cunoscut (fie şi doar pentru că publicasem în faimosul număr despre Eminescu al Dilemei). Experienţa din Statele Unite mi-a ajutat însă la descrierea lumii de acolo, pentru că am văzut-o pe viu. Altfel e greu să descrii o lume doar prin intermediul altei ficţiuni, adică aşa cum ai văzut-o la televizor, în filme, sau cum ai găsit-o descrisă în alte cărţi.

Pînă la urmă, eu zic că am topit acolo, în personaje, mai mulţi oameni pe care i-am cunoscut, iar în personajele principale am avut un model central, dar l-am şi sabotat pe fiecare, în aşa fel încît să nu semene în datele esenţiale cu indivizi reali. Paul, de exemplu, seamănă cu mine fizic, apoi am scris şi eu SF, am crescut în zona de graniţă din Banat şi am fost profesor în Iaşi vreme de un an, dar caracterul personajului e altul (nici nu vreau să mă dezvălui vreodată în cărţi de ficţiune!). Iar restul biografiei sale ţine de imaginaţie... Ba nu! Mai e ceva: am avut şi eu boala aceea ciudată, cu erupţii pe piele, pe care a avut-o Paul în roman. Şi povestirea aceea SF naivă, scrisă de un puşti preadolescent, a fost scrisă într-adevăr de mine pe cînd eram în gimnaziu, dar pe asta am reprodus-o din considerente pragmatice: nu mai poţi imita la patruzeci de ani acea seriozitate plină de naivitate cu care scrii „opere” la doisprezece ani.

 

- Nu ţin minte să fi scris pînă acum despre copilărie în cărţile tale de dinainte de Noapte bună, copii!… Cît de importantă e tema pentru un scriitor? Un roman trebuie să aibă un mesaj sau e mai importantă tema şi felul în care e scris textul?

- Mi-a fost frică să scriu despre copilărie. E o temă grea. Dar voiam tare mult să o fac. Am mai spus, dar repet că romanul acesta nu l-aş fi putut scrie acum zece ani. Nu eram destul de înzestrat ca să îmi iasă. Fiecare lucru la timpul lui. Mai ales că am vrut să pun în carte o mulţime de lucruri, dintre care multe nici măcar nu par intenţionate şi trec neremarcate, aşa cum nu vezi o cărămidă galbenă printre altele roşii într-un zid tencuit şi vopsit. Dar romanul are destule astfel de cărămizi galbene, care îşi au rostul lor cel puţin pentru mine, mă mulţumesc pe mine fiindcă există acolo. Cum ar fi, de exemplu, faptul că un personaj principal nu spune niciodată „dracu’”, nu invocă numele Satanei – fapt care are relevanţă doar într-o anumită cheie de lectură, cea fantastică, care-i opţională, şi chiar dacă n-ar fi fost acolo, n-ar afecta povestea.

Ce să spun despre mesaj, temă şi stil? Asta-i o întrebare foarte grea. Pe undeva, cred că orice roman are un mesaj, poate chiar mai multe. Sînt convins că mesajul din Noapte bună, copii!, dacă există, e de fapt o expresie a ideilor şi concepţiilor mele. Nu cred în cărţile ce îşi impun să aibă un mesaj, căci riscă să devină teziste. Dar cred că orice carte transmite ceva din credinţele autorului. Ăsta ar fi mesajul şi, dacă el rezonează cu cititorul, mesajul involuntar şi-a atins scopul.

Să nu-ţi spun acum cîtă grijă am avut la stil! M-am străduit atît de tare ca povestea să curgă cît mai natural, mai firesc şi mai limpede, iar dialogurile dintre oameni să sune cît mai omeneşte... E o manieră de a scrie pe care o descopăr cu admiraţie de cîte ori îi citesc pe marii maeştri ai literaturii ruse sau sovietice, dar şi la cei americani: fraza curge firesc, natural, pare floare la ureche să scrii aşa, ca şi cum ai vorbi, ca şi cum ai povesti... dar e ca şi cum. Cînd încerci să pui pe hîrtie astfel de fraze sau de dialoguri, vezi că e lucrul cel mai greu din toată arta scrisului: să faci ca totul să pară simplu şi uşor de scris, pentru că se citeşte uşor.

Şi mai e ceva acolo, ceva ce se vede, dar nu influenţează neapărat naraţiunea: la nivelul construcţiei Noapte bună, copii! e şi o panoramă aproximativă a unor stiluri narative, de la cel al romanelor de secol XIX (cu care şi începe şi se termină cartea) pînă la romanul modern şi postmodern. E şi un omagiu adus unor mari scriitori care m-au influenţat – şi în primul rînd lui Bulgakov, cum au observat fără şovăire cîţiva critici.

 

- Alegînd două perioade aproape opuse din viaţa unui om, copilăria şi post-adolescenţa, a trebuit să combini foarte multe în roman – stări, trăiri, stiluri, lumi, timpuri, civilizaţii diferite. Asta te-a ajutat ca scriitor sau te-a… hărţuit?

- M-a stimulat şi m-a ambiţionat. Ba chiar, cum ziceam mai înainte, mi-am îngreunat şi eu munca. Cum nu mă grăbea nimeni şi nimic, am stat şi am migălit acei patru ani şi jumătate, mînat de ambiţia (chiar de nevoia) de a-mi încerca puterile cu mine însumi. Am vrut să scriu o carte mare, complexă, care să descrie o lume în mişcare, să aibă personaje vii, în evoluţie, să… de toate. Să fie un roman de anvergură, cum am citit şi am admirat. Un fel de probă a scriitorului: sînt sau nu în stare de aşa ceva? A fost o confruntare cu mine. Mă bucur că am încercat şi mă bucur că s-a terminat.

 

- Uite, am căutat filmul ăla porno despre care zici că-i celebru şi nu l-am găsit. Christy Keith are atîta viaţă încît m-ai convins – clar – ca şi cititor că are un model românesc, că a existat fata asta… care a avut aşa soartă. Ne poţi spune ceva despre ce te-a inspirat s-o faci pe Cristina atît de… adevărată?

- Dacă vrei, filmul ţi-l pot trimite eu :-). Nu ştiu cît e de celebru azi, fiindcă în pornografie lucrurile se mişcă repede :-). Dar la vremea apariţiei a luat premiul revistei Adult Video News, care e faimos în branşă, şi e pe locul 66 într-un top al revistei, AVN 101 Greatest Adult Videos of All Time, din 2001.

Uite, aici, pe site-ul acesta am găsit eu datele despre film:

http://www.iafd.com/title.rme/title=Wild+Goose+Chase/year=1991/wild-goose-chase.htm

E doldora de informaţii despre pornografia americană şi mi-a fost de folos.

Pot să anexez şi afişul filmului, deşi nu ştiu dacă nu cumva e protejat de copyright. Dar descoperirea actriţei – a numelui ei – a fost un proces destul de laborios. Aveam nevoie de o actriţă porno din State, fiindcă aşa cerea povestea, dar trebuia să fie una cu o carieră scurtă şi fără nici un fel de date biografice cunoscute. Mai găsisem eu vreo două variante posibile, două actriţe porno din anii 1990-1991 care au făcut cîteva filme şi apoi nu s-a mai ştiut nimic de ele (mă uit acum în dosarul de lucru al romanului: le chema Candace Lee şi Brianna Lynn). Dar Christy Keith se potrivea cel mai bine – şi chiar s-a nimerit să aibă acelaşi prenume cu eroina.

De fapt, cît am lucrat la romanul ăsta am avut parte de mai multe coincidenţe cărora le-aş putea spune „ciudate”. A fost povestea cu coperta descoperită de Laurenţiu după zeci de alte variante la care eu am strîmbat din nas (dar şi el!), iar cînd a găsit fotografia şi i-a trimis-o Alinei, a zis nu doar că a găsit coperta, ci chiar că acolo sînt personajele.

Apoi felul cum am găsit-o pe Christy Keith. Şi casa de filme la care s-a produs Wild Goose Chase: Evil Angel. Bun nume, mai ales pentru poveste – parcă l-aş fi imaginat. Şi, pe măsură ce scriam povestea, mă trezeam că uneori lucrurile, unele întîmplări de rang secund se leagă fără ca eu să le fi anticipat legăturile... Misterele creaţiei. Uite, şi de-aia îmi place să scriu.

Dar fata, românca, nu există în realitate. Există însă vreo trei-patru fete pe care le-am cunoscut în copilărie şi adolescenţă şi care s-au topit într-un singur personaj. Mă bucur că pare atît de reală. Asta îmi dă încredere în puterea scrisului.

 

- Tu de ce ai emigrat? De ce te-ai întors?:D

- Am emigrat dintr-o întîmplare. Am mai descris-o undeva, dar în esenţă lucrurile s-au întîmplat astfel: în 1999 cîţiva colegi de-ai Alinei de la Radio Europa Nova Iaşi, unde lucra ea pe atunci, au aflat de Loteria Vizelor, organizată de statul american. Au îndemnat-o şi pe ea să trimită un plic – de fapt două: unul ea şi unul eu. Atîta tot. Noi auziserăm doar vag despre respectiva loterie. Şi s-a întîmplat că tocmai noi (adică eu) am cîştigat.

Mai demult, pe vremea cînd ne doream cu adevărat să emigrăm, adică prin 1996, n-am avut nici o şansă: ni se cereau garanţii, cont în bancă, ni se evaluau studiile şi competenţele (de profesori de limbi străine pentru români, îţi dai seama!). Apoi, cînd ne-am liniştit şi nu ne-am mai zbătut, am obţinut o viză pentru America. Uite, aşa ţi se oferă lucrurile cîteodată. Chiar că e o loterie!

Cu întoarcerea în România explicaţiile sînt atît de lungi, încît nu mi-a ajuns o carte ca să spun totul. Dar cel puţin cartea aia m-a ajutat să mă lansez. Mi-o citează şi acum tot felul de oameni şi cred că e volumul meu cel mai cunoscut: Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a.

Mi-ar fi greu să sintetizez acum, pe loc, tot ce ne-a plăcut şi tot ce nu ne-a plăcut Alinei şi mie în America. Aş zice că SUA sînt un loc bun, în care noi nu ne-am potrivit. Am revenit însă în România la fel de filoamericani cum eram şi mă bucur că Statele Unite există. Doar că, dacă am avut de ales, uite că noi n-am putut trăi acolo. Sîntem prea europeni din fire. Chiar central-europeni. Dacă n-am fi avut de ales, cum n-au avut cei care au emigrat în anii comunismului, alta era povestea.

 

- Biografia te-a ajutat mult la scrierea cărţii? Crezi că un scriitor care n-a trăit experienţa emigrării poate să scrie o carte bună pe tema asta? (apropo de… SF)…

- Un scriitor poate să scrie despre orice şi poate să-i iasă orice. Imaginaţia e o unealtă foarte eficientă – şi multifuncţională. Sigur, dacă vrei să respecţi riguros pactul veridicităţii şi să ancorezi ficţiunea cît mai puternic în realitate, e mult de muncă. Nu e imposibil s-o faci, dar e multă muncă non-creativă, muncă de documentare. E mai greu să descrii viaţa într-un sat dacă n-ai trăit niciodată la sat, tipurile de discursuri şi atitudini americane dacă n-ai fost niciodată în America sau – să zicem – traiul într-o comunitate Amish, despre care ştii doar din cărţi şi filme documentare. E mai greu, dar nu e imposibil. Altfel nu s-ar fi putut scrie romane istorice, nu?

Iar culegerea de informaţii este astăzi mult mai uşor de făcut ca odinioară. Există internetul, există libertatea de circulaţie, GoogleMaps, bloguri din toată lumea... Se poate găsi orice şi se poate strînge orice (hai să zic aproape orice) fel de informaţie. De exemplu, în Noapte bună, copii! am descris diverse locuri din Los Angeles, oraş în care eu n-am ajuns niciodată. Oricine ar merge însă acolo ar putea să recunoască locurile, străzile sau traseele descrise acolo. Ori cel puţin o parte din ele.

 

- „Noapte bună, copii!” poate fi citită şi tradiţional, din carte, şi pe eBOOK. Tu ce preferi – cartea hîrtioasă, eBOOKul sau audiobookul?

- O carte e o carte. Se schimbă mediul şi, implicit, maniera de lectură, dar (zic eu) mai puţin conţinutul. Evident că fiecare mediu implică reflexe şi obiceiuri diferite: altfel se citeau tăbliţele de argilă, altfel cărţile scrise pe papirusuri sau pergament, altfel se citesc cărţile electronice. Într-o ierarhie personală însă eu pun pe primul loc cartea de hîrtie, cu pagini pe care le întorc şi care mi se pare că îmi oferă mai multe informaţii prin însăşi dimensiunea ei concretă: ştiu cît mai am pînă la sfîrşit şi mă pregătesc pentru asta, pot să revin mai uşor la un pasaj petrecut cu vreo sută de pagini în urmă... Simt cartea şi cantitativ. Mă descurc mai uşor cu ea. Astea sînt tabieturile şi reflexele mele, de cititor de carte deja tradiţională. Pe locul al doilea ar veni eBook-ul, care e altceva – deşi tot carte se cheamă că e. Aş citi fără reţineri cărţi electronice. Doar cu cărţile audio m-aş împăca mai greu. Eu am memorie vizuală şi îmi place să văd cîmpul alb şi oile negre. Dacă aş avea maşină şi aş circula mai mult cu ea, nu m-aş da totuşi în lături să îmi pun o carte audio la CD-player. Carte să fie. Însă ierarhia mea asta e: carte clasică, eBook şi apoi audiobook.

 

- Cum scrii – direct la comp sau pe hîrtie? De ce?

- Proza o scriu doar pe hîrtie. Şi eseurile mai lungi, mai elaborate, la fel. Chiar şi la textele scurte, de una-două pagini, îmi fac măcar o schemă pe hîrtie. E tot un obicei de generaţie mai veche. Dar eu nici măcar la maşina de scris n-am putut lucra direct. Trebuie să am dinaintea mea foaia, stiloul, masa de scris şi să pot medita în faţa textului de sub degetele mele. Să pot interveni direct, imediat. Scrisul la computer e mediat şi asta mă deranjează cumva. Ceva se interpune între mine şi text şi îmi reduce din independenţă: îmi trebuie un monitor, un computer, o tastatură. Literatura e arta cea mai democratică, se poate crea cu minimum de resurse: o foaie şi un creion. Sau un stilou. Şi imaginaţia creatorului. Asta îmi place cel mai tare la literatură.

Mi se pare că scrisul pe foaie e mai aşezat, mai temeinic. Stai la masă, începi să scrii, tai, reiei, iar tai, mai schimbi un cuvînt, o frază, dar ai permanent în faţă toate variantele.

Mă simt confortabil numai în faţa mesei de scris, cu toate paginile deja scrise alături de mine şi gata să fie revăzute oricînd. Pe computer nu poţi vedea concomitent zece foi, pe care simţi nevoia să le răsfoieşti pe loc, ca să găseşti ceva care ar urma să se lege de altceva şi de încă ceva. Nu spun că asta e o regulă, doar că aşa simt eu. Eu am oricum tot soiul de tabieturi legate de scris (le-am şi descris odată pe blogul meu): scriu proză doar pe coli format A4, pe dosul unor pagini deja imprimate (ca să nu fac risipă, reflex de copil ceauşist şi ecologist :-)), scriu doar cu cerneală neagră şi cu acelaşi stilou, scriu noaptea, cînd totul în jur e liniştit, scriu în bucătărie, cu ibricul de cafea pe aragaz... Nu e obligatoriu să le am pe toate aşa cum vreau, dar asta e situaţia perfectă. Aşa mă simt cel mai confortabil şi aşa am scris toate cele cinci sute de pagini ale romanului Noapte bună, copii!.

 

- Apropo de visele copilăriei – ce vise din copilărie nu ţi s-au realizat… încă? Acum la ce visezi? După „Noapte bună, copii!” ce visezi să scrii?

- Am ajuns la vîrsta aceea tristă la care recunosc că nu-mi pot împlini toate visele copilăriei sau adolescenţei. Nu-mi place, dar o recunosc.

Uite, de exemplu acuma ştiu că, dacă n-o să se întîmple vreo minune, n-o să ajung să zbor niciodată în Cosmos – iar ăsta a fost unul din visele generaţiei noastre, nu-i aşa? Cum să zbor în Cosmos cînd ameţesc şi mi se face rău la o aterizare puţin mai dură a unui avion? Şi cît de tare îmi doream asta acum vreo treizeci de ani!

Şi mai ştiu că n-o să ajung niciodată baterist, tobar, aşa cum mi-am dorit prin adolescenţă şi ceva mai tîrziu. În facultate, în anul I, am avut preţ de vreo cîteva luni propriul meu set de tobe (de Reghin, OK pentru un începător). Pe atunci îmi visam să învăţ să bat la tobe şi mai apoi să cînt într-o formaţie. Mă tem însă că nici asta n-o să apuc s-o fac. Şi mai sînt şi altele.

Pe de altă parte, multe vise din copilărie mi s-au realizat, aşa că nu am de ce să mă plîng. Cel mai important, acela de a deveni scriitor, s-a împlinit, nu? Chiar dacă – asta ca să-ţi răspund şi la ultima întrebare – deocamdată nu mai plănuiesc să scriu nimic amplu şi complex.

Dar aici trebuie să mai adaug ceva: cînd lucrez la o carte, nu povestesc niciodată la ce carte lucrez şi nici măcar nu aş recunoaşte că fac asta. E o mică superstiţie de-a mea. Prin urmare, şi dacă acum scriu ceva, tot n-aş recunoaşte că scriu – deci nu scriu nimic.

 

(10 octombrie 2011)