Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

Pioniera absolut goală

 

„Pioniera goală” de Mihail Kononov este unul din acele romane pe care la început nu le publică nici ruşii, nici americanii, dar despre care se vorbeşte intens şi aprins, pentru că manuscrisul circulă din mînă în mînă (pe sub mînă… Iar „Pioniera goală” a apărut doar după 10 ani de samizdat). Un roman a cărui acţiune are loc în cel de-al II-lea Război Mondial, în blocada Leningradului, iar personaj principal e Maria Muhina, o pionieră de 14 ani, rămasă orfană, prin ochii căreia se vede acea cumplită perioadă istorică. De aceea, deşi avem acelaşi război despre care ştie toată lumea, Mihail Kononov ne aduce prin „Pioniera goală” o altă imagine a războiului, o altă viziune, o altă stare şi atmosferă, ceea ce rezultă fiind o istorie mult mai interesantă şi mai proaspătă, mai inocentă şi mai subiectivă, mai simplă cumva şi în acelaşi timp mai frustră, mai directă, mai dură şi mai crudă, ocheanul fiind în interior, nu în exterior. Maşa înţelege să-şi slujească Patria aşa cum a fost învăţată în şcoală, punînd în faţă interesele colectivului, respectîndu-şi superiorii în orice situaţie ş.a.m.d., rolul ei primordial fiind acela de „femeie” a ofiţerilor, pe care încearcă din răsputeri să-i facă să nu simtă lipsa căldurii feminine… concrete. De la atîta „slujbă” se creează şi un al doilea plan, unul nocturn-imaginar, în care ea crede că execută o misiune secretă a comandantului Zukov, Muha transformîndu-se în Ceaika şi, devenind invizibilă şi acorporală, se luptă cu duşmanii nazişti în zbor, intrînd în Leningradul blocat şi încercînd să înlăture pericolul care vine din aer. Ambele linii de subiect îi permit lui Mihail Kononov să experimenteze, să aducă în subiect scene violente a la Mamleev sau Sorokin, dar şi momente impresioniste în stilul lui Venedikt Erofeev, în ambele cazuri depăşindu-i prin intensitate pe celebrii lui colegi, scena cu bunicuţa din blocada Leningradului fiind poate cea mai dură istorioară din literatura rusă contemporană, tocmai fiindcă e realistă şi s-a putut întîmpla în acea perioadă istorică unică – blocada Leningradului. Pe lîngă măiestria stilistică, Kononov ştie să facă o construcţie interesantă a romanului, sfîrşitul fiind la fel de surprinzător pentru cititori ca şi scriitura propriu-zisă. „Pioniera goală” de Mihail Kononov e un roman original, care se înscrie în linia romanelor scrise de scriitori ruşi contemporani care au fost traduse la noi în ultima vreme, un roman care merită citit, analizat şi discutat. O feerie belicos-erotică, în care viaţa şi moartea se află la distanţă de un pas, despărţite doar de o partidă de sex cu o minoră, acţiune văzută ca o datorie patriotică, o naraţiune cu dragoste curată şi sex murdar şi cu zboruri nocturn-onirice ale pionierei ABSOLUT goale. Lectură utilă!

 

(Ed. Curtea Veche, 2012)

Tatuaje

de Mihail VAKULOVSKI

Frînghia înflorită (Radu Vancu)

Roşu, roşu, catifea (Veronica D. Niculescu)

SalVictimele naratorului antonescian (Liviu Antonesei)

Ancheta (George Mureşan)

Şi a fost... (Aureliu Busuioc)

Extazul lui Mar(ius)Con(kan)

Dragostea femeii măritate (Denisa Mirena Pişcu)

Scris, băutură şi sex (Charles Bukovski)

Kami şi domnişoara (Mirela Ispăşoiu)

„Păpădia electrică” (Şerban Axinte)

„O zi. Ultima” (Călin Torsan)

Pioniera absolut goală (Mihail Kononov) 

Mihail Vakulovski

 

„Păpădia electrică”

 

Pentru Şerban Axinte poezia din „Păpădia electrică” e ca o întîlnire semi-secretă cu sine („vin pe furiş la întâlnirea cu mine, / spun repede, repede propria mea parolă”). Cu toate acestea, eul său liric vorbeşte adesea la persoana a II-a singular, în comparaţie cu alţi poeţi, care-l au mereu în braţe pe „eu” – şi cu „e” mic, şi cu „E” mare („pe tine dragul meu te vor ridica din aşternut, / îţi vor zdrobi degetele, / îţi vor îndesa în gură un ciorap ud plin cu nisip...”). Alteori eul său liric are un aer distant, e undeva de-asupra paginii, nu în interiorul textului, ca la modernişti şi postmodernişti („tu, cel de aici, îl laşi să plece / pe cel care a ajuns deja unde trebuie, / nu-i faci semn, el nu înţelege semnele, e unul dintre ele, / cînd se întoarce are o pîine sub braţ şi foarte mult aer în jur”). Cartea are multe poezii lungi, unele dintre ele foarte frumoase, cum e şi „Poziţia corectă în timpul morţii”, dar poeziile scurte sînt mai tăioase, mai puternice, mai de efect („tot stau şi mă gîndesc la lecţia despre insecte. // atunci am avut un succes neaşteptat, / sîngele mi-a ţîşnit prin buric de emoţie. // am început să fac mult zgomot / ca să nu mi se audă cumva inima. // acum aştept răspunsul tău cu muzica dată la maxim”), mai electrice, cum ar veni.

Şi eu sînt de acord cu poetul Radu Vancu, prefaţatorul cărţii, că „Păpădia electrică” este cel mai bun produs poetic de pînă acum al lui Şerban Axinte, care este, aşa cum spune Radu, „cel mai atipic douămiist”, de fapt, unul dintre cei mai atipici poeţi încă tineri. Asta şi pentru că Şerban Axinte are o lume a lui pe care o întoarce pe toate părţile, exploatînd-o la maximum (de aici şi poeziile de dragoste cu mulţi aburi, cu paradisuri ale minţii şi cu păpădii electrice), evitînd sau neavînd chef să se uite la caprele din grădinile vecinilor. Şerban Axinte este diferit nu numai de colegii de generaţie, dar şi de poeţii ieşeni, cărora le cam place să povestească pe îndelete, fie că e vorba de poeţii „optzecişti”, fie poeţii „douămiişti”, pe cînd Şerban Axinte e mai ermetic şi foloseşte mai mult bisturiul... electric.

 

Şerban Axinte, „Păpădia electrică”, Editura Casa de Pariuri Literare, 2013

Mihail Vakulovski

 

„O zi. Ultima”

 

„Înconjuraţi de texte. Aşa suntem”

 

Cel mai recent roman publicat de Călin Torsan se numeşte „O zi. Ultima”, dar sperăm să nu fie ultima carte a scriitorului, a „tînărului scriitor de la Muzeul Ţăranului Român”, cum ar veni. Începutul cărţii îţi acaparează atenţia şi nu-ţi vine să laşi cartea din mîini; am citit-o doar noaptea – după zile lungi şi grele de muncă – şi ştiu ce spun, că dimineaţa m-am trezit cu greu. Un început care-ţi dă speranţe că aşa va fi toată cartea – scrisă cu plăcere, cu ironie şi umor („Sunt în Cluj. În capitala Ardealului. Toate oraşele din Transilvania se pretind, într-un fel sau altul, capitalele Ardealului – pământ românesc”), cu multă vivacitate şi cu mult nerv (dar nu se termină deloc aşa, jocul cu stările şi trăirile cititorului fiind una dintre mizele cărţii). Personajul principal e narator homodiegetic şi, de fapt, e singurul personaj real – de primă linie – al romanului, restul fiind doar din mintea lui, chiar dacă nu e vorba (doar) de personaje, ci şi de persoane agăţate pe net sau de aici şi acum, unele chiar foarte aproape de locul acţiunii, atît de aproape încît dimineaţa nu se duce la WC ca să nu-şi trezească fiica atunci cînd trage apa. Personajul lui Călin Torsan e un intelectual de 35 de ani, bibliotecar la muzeu, care cîntă la clarinet în timpul liber, însurat şi care trăieşte în acelaşi apartament cu soacră-sa. Se întoarce de la serviciu tîrziu, îşi face singur mîncare (roşii şi ceapă prăjită, că e vegetarian), deşi frigiderul e plin, se uită la televizor şi bea, bea mult („stomac de beţivan”): „Aveam nevoie de un fel de afecţiune alimentară. Măcar de un aşa fel de afecţiune. La ceea ce sperasem, construcţia la care lucrasem ani de zile – căldura familială – nu mai reprezenta de mult timp ceva pentru mine”, dorme singur. Descrie drumul spre casă („În tramvai am încercat să citesc câte ceva. N-a fost nevoie să mă năpustesc ca un uliu pentru a ocupa loc, aşa cum obişnuiesc pensionarii. Era târziu, şi în afară de câţiva cocalari care îşi ţineau pizdele în braţe, ascultând manele la telefonul mobil, nu prea mai găseai oameni”; „M-apucă greaţa. Şi teama. În ce lume te-am adus, copilu’...”), cum îşi ia bere, cum îşi face ceapa şi roşiile, cum butonează telecomanda, cum adoarme, are insomnii, se trezeşte, scrie, răsfoieşte unicul său jurnal, scris pentru o gagică care l-a rugat să-i scrie ceva frumos, dîndu-i nişte hîrtii albe, îşi aminteşte-îşi aminteşte-îşi aminteşte-îşi aminteşte... Totul foarte bine scris, ironic, cu stil şi la persoana întîi. Naratorul nu e doar cîine pînă la moarte, ci şi narator homodiegetic pînă la moarte şi dincolo de ea – la propriu. Un vegetarian care-şi încheie conturile cu viaţa pentru ca să fie mîncat de viermi. O carte care se citeşte cu plăcere şi datorită multiplităţii temelor puse în discuţie – descrierea posturilor TV, de la OTV la TVR, despre ziare, de la Ring la Libertatea (sau invers), filosofia papucilor de casă, care pentru narator sunt la fel de intimi ca şi chiloţii, despre sinonime, horoscop, vegetarieni, scriitori, multe trimiteri la mişto, la zeii muzicii româneşti din perioada comunismului… Foarte interesant e şi dicţionarul olfactiv, şi DEX-ul de pe google, şi felul în care-şi încheie cartea. O carte pe care-o recomand cu drag (celor care nu se sperie de cuvinte din alea). Lectură utilă!

 

Călin Torsan, „O zi. Ultima”, Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

Kami şi domnişoara

 

            Am primit la redacţie o carte foarte subţirică, editată la Brumar: „Kami şi domnişoara” de Mirela Ispăşoiu. Cartea e de poezie şi e în trei limbi: română, franceză (trad.: Lucreţia Epuran) şi engleză (trad.: Mirela Ispăşoiu), iar poeziile sunt foarte, foarte scurte, stil haiku.

Mirela Ispăşoiu încearcă să pună acţiunea şi stările în(tre) foarte puţine cuvinte, limbajul ei poetic fiind incifrat, ciudat şi totodată foarte simplu, stil care pare a-şi avea rădăcinile în jocurile din copilărie. Un stil interesant şi destul de original, dar e greu chiar şi să alegi ceva de citat după ce citeşti cărţulia (17 pagini în română), aşa că şi recenzia asta va rămîne foarte scurtă… Cum ar zice poetul Daniel Pişcu, „mă opresc aici”…

 

 

Mirela Ispăşoiu, „Kami şi domnişoara”,

Ed. Brumar, Timişoara, 2012

  1. Scris, băutură şi sex (Charles Bukovski)
  2. Dragostea femeii măritate (Denisa Mirena Pişcu)
  3. Extazul lui Mar(ius)Con(kan)
  4. Şi a fost... (Aureliu Busuioc)