|
Mai exista cenzura dupa caderea comunismului?
Libertatea cuvintului e o alta vorba-n vint?
Atita timp cit cele mai bune reviste culturale refuza texte
excelente,
care mai apoi se intimpla sa apara in alte reviste,
la fel de bune,
atita timp cit la o anumita revista (buna) exista o lista
neagra de scriitori (buni),
care, dupa cum mi-a spus chiar directorul revistei, chiar inainte
ca aceasta revista sa apara pe piata,
"n-o sa publice niciodata in revista mea",
atita timp cit directorii si redactorii sefi confunda o revista
cu propria scrumiera,
atita timp cit nu e respectat nici macar dreptul la replica
si orice descreierat ajuns in manuale si prieten (de pahar sau de
birfa) cu un redactor de ziar
poate sa scrie in acel ziar despre tine orice-i vine prin cap,
iar tu, fiindca esti prea tinar, prea batrin, apartii altei
gasti, nu apartii nici unei gasti,
esti basarabean, ungur, tigan, negru, asiatic sau clujean, brasovean,
bucurestean, iesean s.a.m.d.
si n-ai unde sa spui adevarul…
Pentru asta apare din numarul 5 al "Tiuk"-ului
rubrica NECENZURAT.
Daca nu ti-a fost respectat dreptul la replica, ti s-a refuzat sau ti
s-a cenzurat un text sau daca pur si simplu vrei sa-ti spui punctul de
vedere si nu vrei sa astepti
numarul viitor al nu stiu carei reviste culturale care apare si nu apare
si daca apare
nu stii daca iti vor publica si textul - vino la noi.
NECENZURAT e o rubrica zilnica, azi trimiti textul si miine iti apare,
unica dorinta din partea redactiei fiind ca acest text sa fie bine scris,
iar autorul lui sa ne anunte ca ni l-a trimis, ca sa nu ne trezim
ca Stefan Bastovoi ne trimite un text impotriva lui Stefan Bastovoi
, semnat Dumitru Crudu, sa zicem.
Nr. tel. - 0723 89 27 56
ALTAR - NECENZURAT (din albumul ATITUDINE)
M-AU DECLARAT PERSONA NON GRATA,
AU INCERCAT SA MA FACA SA TAC,
M-AU EXILAT,
FIINDCA TOT CEEA CE AM SPUS ERA ADEVARAT.
M-AM INTORS, PENTRU CA NU AM RENUNTAT,
VOI RAMANE FERM, PERFECT POZITIONAT.
NU MA LAS EXPLOATAT!
AM FOST LA FEL CA TINE, DAR AM EVOLUAT.
Pre refr:
ACUZAT PE NEDREPT
ASCULTAT PERMANENT
ABORDAT INCORECT
ADMIRAT IN SECRET
Refr:
NECENZURAT!
FA-MA DACA POTI SA TAC!
TOTUL A INCEPUT UNDEVA IN TRECUT,
CAND CETATEANUL FRUSTRAT S-A EMANCIPAT.
S-A SATURAT SA FIE OPRIMAT,
A INCEPUT SA PROTESTEZE, S-A REVOLTAT.
IRITAT, REGIMUL A INCERCAT SA II VINA DE HAC
L-AU AVERTIZAT,
AU INCERCAT SA-L ANULEZE, L-AU IZOLAT,
L-AU INCHIS ERMETIC, INTR-UN SPATIU LIMITAT.
ACUZAT PE NEDREPT
ASCULTAT PERMANENT
ABORDAT INCORECT
ADMIRAT IN SECRET
NECENZURAT!
FA-MA DACA POTI SA TAC!
Mihai VAKULOVSKI
Daca se cenzureaza, de ce s-ar respecta DREPTUL LA
REPLICA?
Ca si in toate celelalte polemici in care am intrat
in ultima vreme, si textul de mai jos, "Despre un borfas:
Sandu Musina", are o istorie de care m-as fi lipsit. In
Romania exista foarte putini scriitori care poseda
arta polemicii si mult mai putini scriitori curajosi,
cinstiti - inca si mai putini. Iar cei care
exista sint descurajati pe fata si
pentru asta sint folosite diverse metode (pentru redactorii de la
revistele "de cultura" orice metoda e potrivita).
Ori te cenzureaza, ori adauga o nota explicativa
in care se scuza fata de celalalt, de
obicei un monstru sacru care crede ca totul ii este permis,
ori pur si simplu nu te publica. In cazul acesta este
si mai grav (daca putem compara ce e mai grav: sa fii
cenzurat, plagiat s.a.m.d.): mi s-a interzis dreptul la replica;
la "Vatra", una dintre putinele reviste care parea
a fi cit de cit deschisa spre publicul tinar
si (inca) cinstit.
Iata, pe scurt, cum s-a intimplat de aceasta
data. In numarul 4-5 (2003) al revistei de cultura
"Vatra" a aparut un text de-al lui Al. Musina, in
care acesta face bascalie, in stilu-i caracteristic,
de mai multi editori si scriitori, printre care si de
mine. Fiind deja familiarizat cu "normele" locului (o mai patisem
chiar si la "Vatra"), l-am contactat imediat pe Al. Cistelecan,
redactorul sef adjunct, care de fapt face revista si care este
"vinovat" de rating-ul din ultima vreme, l-am anuntat
ca vreau sa-mi folosesc dreptul la replica si
l-am intrebat cit de repede sa-i trimit textul, ca
sa nu ma trezesc ca mai tirziu sa-mi spuna
ca revista era deja la tipar s.a.m.d. Era vineri, a zis ca
daca i-l trimit "saptamina asta"
e in regula. I l-am trimis "saptamina
asta". Dar mi-a raspuns un anonimus, cica dl Cistelecan
e in concediu si se va intoarce abia in august
(sint sigur ca asta a scris Cis, dar, nu-i asa?, e ceva
ce nu se poate demonstra). In fine, am pierdut si nr. 6-7 (textul
meu fiind la redactie), iar in august Al. Cistelecan mi-a
scris ca a gasit textul, apoi a doua zi mi-a scris ca
il publica in nr. 8. A aparut si nr. 8-9,
dar - surpraiz - "Dreptul (meu) la replica" lipseste,
este prezent doar raspunsul lui Daniel Piscu. Sub el - "Nota
red.: Un alt raspuns la aceeasi scrisoare a lui Alexandru
Musina, aparuta in numarul trecut al revistei
noastre, am primit din partea lui Mihai Vakulovski. Oricit de scrupulosi
am fi noi cind e vorba de respectarea "dreptului la replica"
si oricit de largi ar fi limitele de toleranta
- fata de limbaje si atitudini "neconventionale"
- ale revistei noastre, raspunsul lui Mihai Vakulovski ni se pare
cu totul peste norme. Ar fi, credem noi, si in folosul lui
Mihai Vakulovski sa revada termenii acestui raspuns,
pe care, altminteri, am fi bucurosi sa-l gazduim".
Mai-mai! In I rind, daca aveau de gind
sa nu respecte dreptul la replica trebuiau sa-mi
spuna asta de la inceput, dar nu sa ma amine
mai mult de juma de an (2, ba chiar 3 numere de "Vatra"). Apoi
raspunsul meu nu sare peste nici o "norma", chiar
daca ma doare drept in cotul lui Cis si-n cotul
Donului de normele lui Cis. Si inca: "Vatra"
(respectiv Cis) a publicat texte care - cel putin in comparatie
cu al meu - sint de-a dreptul vulgare, deci nu asta-i problema.
Si inca ceva: Cis i-a trimis lui Musina (inca
inainte de a pleca in vacanta), caruia-i
raspundeam, textul meu. Nu stiu daca asta-i regula
jocului lor, e insa limpede ce ordin a primit Cis. Va
mirati? Nici eu n-as fi crezut asa ceva, dar faptele vorbesc,
prea multe fapte, "prea multe vorbe", "prea multe jocuri".
Dupa acest caz, care nu este nici pe departe o intimplare,
m-am gindit sa nu mai scriu pentru revistele de cultura,
care, oricum, nici macar n-au onorarii, apoi - cine mai citeste
revistele culturale/literare? Dar de ce sa le mai fac o bucurie
baietilor? Ma mai gindesc, deci. Iata
si textul despre care "Vatra" (la care nu voi mai publica
nimic, doar poate ca imi voi pastra rubrica de interviuri
cu tinerii - acolo nu eu spun) zice ca e "cu totul peste norme":
Despre un borfas: Sandu Musina
Lui Musina ii place foarte tare sa se
chiorasca la televizor. Cind intra in sufragerie
ii alunga la culcare pe cei dinaintea tv-ului sau
microscopic (nu conteaza ca urmareau un film/meci,
din care au mai ramas 5-10 minute), aparat cumparat din
Franta cu banii pe care i-a primit pentru hrana elevilor cu care
a fost intr-o "excursie creativa", inca
pe vremea lui Ceasca (cum ii place lui sa zica,
zice/scrie Ceasca si se simte dizi, mai dizident decit
Paul Goma, mai revolutionar decit Che Guevara, mai musculos
decit Arnold, mai intelept decit tat-so si
mai tinar decit fiu-so), isi ia ceva de
rontait, se aseaza in fund si molfaie
si butoneaza ore in sir, butoneaza pina
ii cade farfuria peste degetele de la picioare - stiu ce vorbesc,
din pacate il cunosc personal - titlul unei carti
pe care el n-are de unde s-o stie, ca pe asta nu tin
minte sa i-o fi povestit. De la atitea filmuletze omu' asta
crede ca-n viata-i ca-n filme sau ca-n bancurile lui
imbecile. Mai baga un pumn de pastilute - mai scrie un sonet
(penibil, fie vorba intre noi, mi-e mila sa dau, ca
sa va distrati, citate din vreun asemenea text de-al
sau, publicate, evident, la propria editura, mi-e si
scirba), isi mai injecteaza in vena
o chestie (numele de cod "izvorul 7" - prietenii o fi stiind
de ce) - mai scrie un eseu. In tot acest timp se gindeste
numai la un lucru: la el - cit e el de genial, cit e de frumos,
destept, ce mare poet si comerciant e si ce fraieri sint,
vai, ceilalti. A vazut intr-un film ca asa
iti faci curaj (era comedie, luceafar bolind).
Si fiindca nu-l mai ia nimeni in seama, din cind
in cind se mai ia de cite unul pe care-l crede in
stare sa-i raspunda, il face nebun-mediocru-comunist,
isi citeste articolul in glas in baia de la
sanatoriul unde e el curajos, cu ma-sa intr-o camera
(pe biletul lu' tat-so - sarmanul Freud) si se bucura
("L-am ras!"). Dupa ce in jalnicul sau "Epistolar
de la Olanesti" (cred ca Cis il incurajeaza
sa-l continue ca sa se mai distreze) din numarul
trecut, ofticat si epuizat, a anuntat (de data asta din vila
din Sinpetru, n-a mai avut rabdare sa ajunga,
pe bilete de pensionar, la spitalele din Olanesti) ca-si
ia jucariile si pleaca ("Deci, obosit, insingurat,
eminescian, am sa renunt la a-ti mai scrie pentru Vatra"
- "Sa ne intelegem: nu-mi doresc (in ultima
instanta) sa fiu "star" (mie mi-a spus ca
mai bine se facea vedeta(!) rock - n.m.). Dar vreau ca ideile
mele, intuitiile mele sa fie discutate (nu aprobate), sa
simt ca nu vorbesc in pustiu. Am incercat aproape toate
formele de provocare. Nimic. (Sau mai nimic, singurul care - in
felul lui - a intrat in dialog cu mine a fost Marius Ianus?!).
Scrisorile mele sint, cel mult, subiect de birfa, nu
declansatoare de dezbateri intelectuale. Ergo: nu-s interesante,
sau nu-s eu persoana care sa le faca vii, provocatoare,
sau nu-s actuale (le-a trecut momentul sau - ca sa ma consolez
- nu le-a venit momentul), sau… - Singurul "combustibil"
era speranta ca-mi vei, ca-mi veti raspunde.
Combustibilul s-a consumat. Risc sa perorez in gol, ca pensionarii
prin parcuri si prin troleibuze, sa ma consider un
sfatuitor al Natiei (si, de ce nu? Al Omenirii), ca
Ion Heliade Radulescu, dupa ce a trecut vremea lui. E trist
ca, in plan intelectual, sa-ti supravietuiesti,
mai exact sa nu sesizezi ca epoca e alta, ca biologic
inca esti in putere, dar temele, ideile, obsesiile,
cuvintele tale sint deja "istorie". Ca - vorbind
inainte - nu te mai asculta nimeni, ca substanta
ideilor tale a fost absorbita de societate, care s-a "saturat",
ii este suficient cit a luat, iar tie nu ti-au
mai ramas decit reziduurile. Din ele iti poti
face o noua casa, dar in holda de gunoi a istoriei"),
in acest numar al revistei ("Vatra", nr. 4-5, 2003),
exact ca-n filmele americane pentru America Latina si Europa
de Est, Musina se intoarce, cu eternu-i motto "m-am saturat
sa am totdeauna dreptate" (ca doar e serial). Uitase,
vai, de mine. Sau, mai degraba, ii mai ramasese
o sansa, si-a dat seama ca ar mai fi cineva care
sa-si puna mintea cu el, caci acesta este rostul
"scrisorilor", stim chiar din marturisirile lui,
"scrisorile" avind un scop clar - sa vada
lumea ca exista si el, "ca prea au uitat
toti de mine, nu mai stie nimeni de mine", a spus-o de
atitea ori (cum prinde pe cineva mai ingaduitor - isi
spune teoriile sale impinzite cu, ca-n "scrisori",
bancuri si intimplari in care el e, invariabil,
personajul principal (pozitiv!), pe cind ceilalti…, ii
stim cu totii pe dinafara povestile si anecdotele
si poantele (d-aia fug toti de tine, d-aia toti pleaca
de la masa la care te napustesti la tirgurile de carte),
dar, iata, degeaba, e la fel de neinteles ca Baudrillard,
Deleuze, Gadamer, Kirkegaard, Nietzsche, Heidegger, Socrate, Eminescu,
Isus Hristos, Buddha, Dumnezeu, ce vorbesc, e mult mai destept, mai
neinteles, "mai genial", "nici mai mult, dar
nici mai putin".
Evident ca nu merita sa-mi pierd timpul cu el, nici
nu l-as fi luat in seama, dar, ca-n desenele lui animate,
apare un… dar! Chiar am destule de facut, dar nu pot sa
nu(-i) raspund, dintr-un singur motiv, stiut de toata
lumea care-l cunoaste pe personaj - acesta minte de rupe, nu-ti
vine sa crezi cum birfeste si minte! Si, vai,
e un bun actor, rolul lui favorit fiind victima, ii place sa
joace non-stop rolul victimei, mi-a povestit sute-mii de intimplari
cu el in acest rol, ceilalti fiind personaje nemiloase, negative,
avare si singeroase, toate persoane publice, scriitori si
ziaristi, aproape toti "fosti prieteni" carora
le-a dorit binele, s-a implicat, i-a ajutat, dar care nu l-au inteles.
Daca ai (avut) vreo "relatie" cu acest AM e limpede
ca vei pierde, te vei "imbogati" serios
insa in birfe, toata lumea "va afla"
ce odios esti si cum a incercat el sa te salveze
(sint sigur ca dupa aceasta "scrisoare"
de la "Vatra" editorele primeste e-mailuri de la lingusitorii
de serviciu care-l compatimesc si-l imbarbateaza
- sa-i trimit poate si eu un mail…). O cunostinta
comuna zicea ca Musina e cel mai tare in minciuni,
aici, zicea el, chiar ca n-are egal, nu-l intrece nimeni,
pentru minciunile sale el merita cel mai mare "briu",
cel mai mare "dan", spunea el. Poti sa scrii carti
despre asta, il poti face personaj de bancuri, am sa
va spun insa, pe scurt, doar doua cazuri. Il
intreaba Stefan Borbely daca i-a aparut
monografia lui despre Matei Calinescu, Musina zice ca
nu, Stefan Borbely - Cum n-a aparut?, mie mi-a spus Matei
Calinescu ca a aparut. Alta data a
venit un autor de-al sau sa ia niste carti
de vinzare, Musina ii scoate volume din noul tiraj, cu
coperta albastra, de care autorul cartii, evident,
nu stia. Acesta zice: "A, ati mai scos un tiraj",
Musina ii smulge cartile din miini, "Nu,
nu asta e cartea!", si-i aduce volume cu coperte verzi. Dar
asta este treaba lor, e treaba lor daca fac sau nu "afaceri"
cu asemenea tarabagiu, pe mine nu ma intereseaza daca
Grosan si Visniec nu-i cer nimic pentru munca lor, ca
Manolescu-i semneaza file in alb (stiati ca
Manolescu n-are dreptul, conform actelor, sa publice urmatoarele
3 carti la alta editura? - in asta s-a
transformat doar una dintre aceste file in alb!), pe mine nu ma
intereseaza ce face secretara lui, o fosta muncitoare la
"Tractorul", care e data mereu ca exemplu, "unicul
om care a inteles capitalismul", pe mine ma intereseaza
ce fac eu si numai din cauza asta am sa raspund, cit
mai pe scurt, daca e posibil - si la obiect - mirlaniilor
lui din "Mihniri de tinar editor".
1. - In legatura cu numele meu/nostru, Vakulovski:
acesta este numele meu, nu al lui AM, asa e numele nostru si
asta nu-l priveste, dar chiar deloc, pe AM, exact asa cum eu
n-am treaba cu numele lui, ca e Musina sau ca
e Musina sau Mucina sau Muina sau Minciuna - semneaza
cum si ce vrei, nene. Pe mine insa ma cheama
Mihai Vakulovski si chiar asa semnez: Mihai Vakulovski.
- Despre "lucrurile care nu se fac" nu poate sa-mi povesteasca
unul ca AM, care le-a facut pe toate si, din punct de vedere
social, locul lui e intr-o zona umeda si rece,
dar asta nu e treaba mea (desi cunosc foarte-foarte multe nereguli
(ca sa fiu deosebit de indulgent) in ce-l priveste,
hotarisem sa sterg din "hard"-ul meu
"Alexandru Musina", m-am linistit dupa ce am
scris o carte pe aceasta tema, pe care, la fel, ma
gindisem sa n-o editez, cel putin deocamdata
(desi as putea s-o fac chiar astazi si … nu
la o editura ca "Aula"). Deci, Alexandru Musina
pur si simplu nu exista, pentru mine nu mai exista asa
ceva, era mai putin decit un gindac de bucatarie.).
Musina mi-a propus de mai multe ori (in cabinetul lui), cind
eram deja certati, dar mai "vorbeam", mai comunicam, sa
nu ne "birfim", sa nu ne criticam pe la
spate (desi i-am spus ca nu mai muncesc pentru el, a facut
tot posibilul (am discutat mai mult de doua ore la o masa
de la etaj, ca mai apoi sa-si incalce, ca de obicei,
toate hotaririle si promisiunile - dar asta-i absolut
firesc), la Tirgul de Carte "Gaudeamus" din 2001, sa
ma intorc la Brasov si sa aduc la mal colectia
"Frontiera". Caci el stia foarte bine - i-am spus
cu mult inainte de a pleca - ca mai stau (si nu in
garsoniera lui) doar pina pun in ordine colectia,
nici un minut mai mult). Asadar, Musina nu poate, n-are nici
un drept sa-i spuna cuiva ce se poate si ce nu se poate!
- desi "arian" (ca Hitler), un antibasabarean pe fata,
"Canon-ul" este o copie fidela dupa colectia
"Scriitori sovietici moldoveni", despre care i-am povestit,
evident, eu. Poate ca dupa asta a vorbit despre asta cu
Napoleon, Ion Creanga, Manolescu, Fr. Villon, Alexandru Macedon,
Al. Macedonski, Al. Cistelecan; poate, dar ideea colectiei aici
isi are radacinile (bineinteles ca
n-o sa recunoasca, dar uitati-va cum arata
cartile din "Scriitori sovietici moldoveni" - i-am
facut constructia cartii pas cu pas, de la inceput
pina la sfirsit, pe hirtie). N-aveam de
gind sa divulg asta (si (multe) altele. N-aveam, in
general, de gind - si nici chef - sa-mi mai amintesc
de AM, dar iata ca nu se poate). (Va trebui sa ma
mai intorc la "Canon", ca editorul mi-a numarat
"banii"). Absolut la toate volumele care au aparut in
primul an in colectia "Canon" (toate finantate
de Ministerul Culturii - 12 - alea pe care nu scrie titlul si numele
autorului pe cotor, n-a vrut AM, desi am insistat, publicindu-se
atunci si monografia mea, semnata cu "k", nu cu
"ch": de pe atunci eram "filorus", nea Sandele?
Si daca de atunci credeai ca-s asa de bolsevic
de ce eram bun si ca poet, si ca si critic, si ca
si om - caracter, biografie, studii, mentalitate? Parca asa
scriai…) la editura "Aula" am muncit si eu, de placere,
ca si Nicoleta Clivet, de altfel, care a fost redactor la 6
carti si corector la celelalte 6, la care eu am fost
redactor, la celelalte 6 fiind corector. Eram doctorand la Universitatea
Bucuresti, aveam ce face, aveam unde locui, dar am venit la rugamintile
junelui editor (unul din ticurile lui e "rugamintea mea"/"am
o rugaminte" - spune asta de sute de ori pe zi), am ajuns
la Brasov special pentru asta - pe banii mei (sint sigur ca-ti
amintesti), iar pentru munca n-am acceptat sa primesc
vreo recompensa, Musina mi-a propus ceva (ei, sa nu
va inchipuiti ca e vorba de bani, ceva printre
degete), dar n-am acceptat, ca nu-mi permitea educatia, cum
ar zice Musina, pe mine parintii m-au invatat
ca prietenia n-are pret, desi AM n-a insistat niciodata
sa nu-i mai zic "dom' Musina", cum mi s-a intimplat
cu scriitori mult-mult mai mari si mai talentati, mai in
virsta si pe care nu i-am ajutat atita (sau nu
i-am ajutat deloc). Atunci, fiindca tot insista sa iau nu
stiu cite sute de mii, vazind ca n-am sa
accept, mi-a propus sa-mi editeze o carte in colectia
"Frontiera", care inca nu aparuse, dar pe
care am pus-o la cale impreuna, facind si
o lista, pentru a o inainta la Ministerul Culturii (numit
de AM in scrisoarea comentata aici, Mihniri de tinar
editor, "Ministerul Culturii pedeseriste", minister care - totusi
- l-a finantat - adica a luat de la el, de la minister, bani,
mai multi ani la rind! (si in acest an, 2003, la
fel) -, cunoscut fiind faptul ca AM nu editeaza carti
nefinantate (uite ce lista frumoasa de preturi
a insirat in "scrisoare", fiecare cu lista
lui; ce, el e mai fraier decit Manolescu?); pentru aceste finantari
"neoantropocentristul" AM dind mina cu tipi ca Fanus
Neagu, D.R. Popescu (pe care i-a sufocat cu telefoane si promisiuni),
ca sa treaca puntea, nu ca ar fi "prieten"
cu ei (nu e prieten cu nimeni), ca doar a predat ani intregi
folclorul, a picat-o - dupa principiul "bate-i pe-ai tai
ca sa se teama strainii" (proverb rusesc) -
si pe fina-sa, caci era fiica lui Gheorghe Craciun
(fara alte comentarii…), cred ca l-ar pica si
pe fiul sau daca l-ar avea ca student, sa vada
lumea cine e seful). Ei, atunci i-am propus sa-i editeze fratelui
meu un volum de poezie, pe care mi-a promis ca-l va scoate de la
tipar pina la ziua lui de nastere, pina
pe 9 aprilie 2000 ("Oedip regele mamei lui Freud", volum platit,
a aparut abia in 2002).
- Pe fratele meu il cheama Alexandru Vakulovski. Sper sa
nu-si puna mintea cu un asemenea individ si sa
nu-i raspunda la injuriile din Mihniri de t…,
evident ca nedrepte si mincinoase, de aceea am sa raspund
la cele mai grave acuze:
2. (a) - desi ne intelegem - eu si cu fratele meu
- foarte bine si sintem si foarte buni prieteni (ceea
ce nu i s-a intimplat niciodata sa reuseasca
lui AM, nici cu fratele sau, nici cu tatal, nici cu nimeni
altcineva - sa fie cu cineva prieten), nu e problema mea si
nici a lui ca unii ne confunda, apoi asta nu ma supara
nici pe mine, nici pe el (poate din contra). La Tirgul de Carte
de la Frankfurt a venit un emigrant roman in Germania si
i-a povestit lui Andrei Plesu ca e filosoful lui preferat
bla-bla etc, cerindu-i un autograf pe o carte de-a lui Gabriel Liiceanu.
I l-a dat. Musina n-ar face asa ceva niciodata, stiu
ca era foarte suparat ca primeste carti
cu "Criticului AM", nu cu "poetului".
- Poanta cu fratii Petreus este proasta.
(b)- interviul cu Alexandru din cadrul rubricii mele de interviuri cu
tinerii este facut dupa ce volumul de poezie - si mai
ales romanul - au avut un mare succes pe piata culturala
(Musina stie - si simte - foarte bine asta), interviul
a venit firesc, asa cum firesc a fost si interviul pe care l-am
facut cindva cu Musina.
- "Mai an, in Vatra, a aparut un interviu al lui Sandu
Vakulovski (luat de fratele lui, Mihai, desi numele intervievatorului
nu apare nicaieri; apare, in schimb, poza lui Mihai - nu
a lui Sandu, cum ar fi fost normal?! - deasupra interviului - cum sa
nu-i confunde lumea?). La un moment dat (citez din memorie, deci aproximativ)…",
scrie, incercind sa fie istet, Musina, care
se arata mereu foarte suparat pe urechisti. Acest interviu,
care se numeste "E bine uneori sa nu cunosti oamenii
pina la capat, dar totul ar parea atunci atit
de frumos! Mai ales ca in Romania se zimbeste
mult (si) pe strada" (nici nu-mi mai amintesc daca
noi am ales titlul sau domnul Al. Cistelecan, dar sigur se refera
la Musina) si care face parte dintr-o serie de interviuri cu
tineri, e facut de mine si asta se poate vedea, fara
ochelari de cal, si din "Vatra" cu pricina, inainte
de prima intrebare fiind scris cu grafie latina Mihai Vakulovski
(nr. 3-4, 2002, exact nr ala in care Musina e "mai
tare ca Rorty, I. Berlin, Baudrillard, Eco sau oricine vrei tu" -
"Dar eu, Socratele de Brasov, Pascal de Olanesti?
Exact ce-am scris mai sus: Socrate de Brasov, Pascal de Olanesti.
Nici mai mult, dar nici mai putin" - nene Mu, asta nu mai e
"autolaudare", asta e paranoia in starea ei pura.
Nici mai mult, dar nici mai putin). Cu poza e ca si cu "Canonul",
"Lista lui Manolescu", garsoniera lui la care am stat "gratis",
"lucratura" de la editura a "Pizdet"-ului,
"ajutoarele" s.a.m.d., etc… De-asupra interviului
lui Alexandru apare exact chipul lui Alexandru. Si nu numai intr-o
poza - c-asa au avut chef redactorii de la "Vatra",
lucru pentru care le multumim frumos. Si nu mai cita din memorie,
ca se iau astia micii dupa tine (altfel ii
pici la examene, durule) si parca te vad injurindu-i
cu spume la gura ca generatia tinara
nu e buna de nimic.
(b)- I - Primul roman al lui Alexandru, "Pizdet", are
o singura legatura cu editorul Al. Musina -
a fost publicat, "cu singe din nas" (expresie ruseasca),
la editura lui (pe hirtie de ziar, nu cum ne-am inteles).
Musina nu l-a pus si nici nu putea sa-l puna pe
Alexandru sa scrie romanul, romanul nu este scris la comanda,
romanul n-a fost lucrat - deloc - la editura. LA EDITURA "aula"
NU SE LUCREAZA NIMIC "CA LA CARTE", ci totul e un mare
"fuserai" (un cuvint de-al lui Musina), asta
stie toata lumea, si cei care au lucrat la "Aula",
si cei care au rasfoit cartile editurii - urite,
inghesuite, se folosesc si copertele (nu copertile!!!,
Musina), inclusiv cu reclama, multa-multa reclama,
litere mici si inghesuite - cele mai mici posibile litere,
hirtie de ziar (sau si mai rea, inclusiv la "Lista lui
Manolescu"!!), redactori si autori amagiti si
furati pe fata, contracte paranoice si nerespectarea
lor de editorul care le face, atmosfera ca-n lagarele de
concentrare naziste etc. Musina povesteste: "Romanul a
fost lucrat in editura ca la carte, cum numai in Vest
se mai face. L-a citit Nicoleta Clivet si i-a facut
observatii (de la stil, limbaj - exces de cuvinte "basa"
-, pina la constructie); l-am citit si eu si
i-am facut observatii. Romanul a fost (partial) rescris
de cel putin 2 ori. Fara sa renunte la
propria "personalitate", Sandu s-a purtat ca un adevarat
profesionist, a inteles ca tot ce-i spuneam e in
interesul lui, al cartii. Romanul, evident, ii apartine
in intregime. Dar a fost redactat de noi, de Aula". Romanul
n-a fost rescris, doar s-a renuntat la "dictionarul"
de la sfirsit - asta e unica schimbare fata de
prima varianta, "varianta" pe care, apropo, autorul
o publica in revista "Tiuk!" (www.tiuk.reea.net),
care nu e "autolaudata", dar asta e cu totul alta
treaba. Puteti sa-l cititi si sa
faceti comparatie (romanul mai poate fi gasit (pina
acum a adunat peste 3 mii de cititori) si pe site-ul lui Andrei Gheorghe
(www.andreigheorghe.ro). Nicoleta a citit - acasa la ea - romanul,
ca i-a propus Alexandru (Vakulovski, nu Musina) si a
avut ea chef (Musina nu i-a dat nici un ban pentru asta, iar Nicoleta
nu l-a citit in nici un caz ca redactor al ed. "Aula"
- nici nu mai era asa ceva). Nu i-a facut nici pe departe
"observatiile" despre care scrie Musina; de altfel,
s-a pastrat si manuscrisul si se poate vedea si
asta. Romanul a fost "redactat" la "Aula" de catre
mine, iar "sfaturile" lui AM au fost, se intelege,
neglijate (in afara de ala cu dictionarul (Alexandru
n-ar fi renuntat nici la el). Si cred ca si "Pizdet"
e alegerea lui M, o alegere din mai multe variante la care se gindea
Alexandru, tin minte ca eu optasem pentru alt titlu, nici
"Pizdet", dar nici "Bulibuleator"); de altfel,
Musina nu se pricepe deloc la proza (nici la coperte, la care
mereu isi baga nasul).
- II - faza cu contractul.
Cu "Pizdet" Musina n-a riscat nimic, nu "zeci
de milioane de lei", ba din contra, stia foarte bine ca
din asta are doar de cistigat, inclusiv financiar - cind
va vinde doar primul tiraj (mai multa lume mi-a spus ca
li s-a raspuns sa mai astepte, ca nu mai are
"Pizdet", acum iar se vinde, dar autorul cartii
n-are de unde sa stie cite tiraje trage editorul…)
va scoate profit de cel putin 5 ori mai mare. Mereu umbla prin editura
si se lauda: "Am dat lovitura! Am dat lovitura!"
Cind primea de la posta sume foarte mari de bani, la
fel, umbla pe acolo si se falea ca a dat lovitura,
ne zicea noua ca a dat el lovitura si ca-si
mai cumpara o casa, un apartament, un munte, marea
sau o masina si-si etala rinjetul de serviciu
("sarmanul" editor!!, are doar 7-8 apartamente si
numai 2 masini). Mai cumpara-ti, nene, dar pe
mine asta nu ma intereseaza.
- Romanul a aparut fara contract (ce scapare,
capitalistule). Editorul, desi foarte scrupulos cind e vorba
de bani & ©, si-a amintit de contract abia dupa ce
ne certasem definitiv, iar cartea, vai, aparuse, avea deja si
comenzi (ca doar isi face reclama din timp, sa
fie). Contractele lui sint jignitoare si sf-iste, inclusiv
acela pe care i l-am propus noi, ala "redactat neprofesionist,
aiurea (dar, in lipsa mea, cules si listat pe computerul editurii
mele!!!)". Spre disperarea lui Musina am pastrat si
aceste documente, pe care le putem scana si publica - sa vada
toata lumea la care se jeluieste cu lacrimi de singe
si care-l compatimeste fara sa stie
de fapt despre ce/cine este vorba (le propun domnilor Al. Cistelecan si
Cornel Moraru sa le publice tot la "Vatra" - pe toate
3 - al lui Musina, al lui Alexandru si ala pe care pina
la urma l-a semnat - de fapt toate 3 ale lui Musina). Contractul
pe care a vrut sa-l semnez eu in locul lui Alexandru (si
pe care, asa e, l-am semnat, dupa ce m-am sfatuit cu
Alexandru) este contractul-standard al lui Musina, poate sa
confirme orice autor "de-al lui" (el zice ca Manolescu
este "autorul editurii", ca si Visniec, ca si
Grosan). Contracte in care editorul are numai drepturi, iar
autorul doar datorii. Citez (nu din memorie): "Autorul cesioneaza
editorului dreptul exclusiv de editare a cartii in
cauza pe o perioada nedeterminata, inclusiv drepturile
conexe. Editorul va plati autorului pentru aceasta 10 % din sumele
incasate de editura din vinzarea cartii
in cauza. Drepturile de autor vor fi platite semestrial,
pe masura vinzarilor. Autorul se obliga sa
predea manuscrisul lucrarii, cules pe discheta, pana
la data de 01.07.2002. Editorul se obliga sa editeze cartea
pina la data de 30. 11. 2002. Autorul se obliga sa
faca toate corecturile si revizuirile cerute de editor pina
la data de 30. 08. 2002. Autorul se obliga sa faca
toate corecturile si revizuirile cerute de editor pina
la data de 10. 07. 2002. La cererea editorului autorul se obliga
sa faca, la orice noua editie, toate modificarile,
revizuirile sau adaugirile cerute de editor, pentru cresterea
calitatii cartii. Primul tiraj al cartii
va fi de 1.000 exemplare. Autorul va primi gratuit, pe linga
drepturile de autor, un numar de 20 (douazeci) exemplare
din lucrarea in cauza, la prima editie, iar la fiecare
noua editie un numar de 10 (zece) exemplare. Alte
clauze: 1. Editorul are dreptul de preemptiune asupra urmatoarelor
10 (zece) carti ale autorului; publicarea acestora la o alta
editura este posibila doar dupa refuzul editorului
de a publica, in termen de 6 luni de la prezentarea ofertei, oricare
dintre cartile in cauza. 2. Drepturile de autor
pot fi platite si in natura (exemplare din cartea
in cauza) pina la valoarea drepturilor de autor.
3. Pentru fiecare zi intirziere in predarea manuscrisului,
drepturile de autor se diminueaza cu 1% din valoarea cuvenita.
Partile se angajeaza sa respecte cu strictete
toate prevederile "Legii Drepturilor de Autor", considerata
parte integranta a prezentului contract. Eventualele litigii vor
fi rezolvate pe cale amiabila; daca aceasta nu e posibila,
partile se vor adresa spre solutionare Judecatoriei
Brasov." In contractul semnat pina la urma
editorul a renuntat (cu lacrimi) doar la punctul (1) din "Alte
clauze", iar contractul "redactat neprofesionist, aiurea"
e facut dupa contractul lui standard: "Autorul cesioneaza
editorului dreptul de editare a cartii in cauza
pentru o editie. In eventualitatea altor editii, contractul
trebuie reinnoit. Editorul va plati autorului 10% din sumele
incasate de editura din vinzarea cartii
in cauza. Drepturile de autor vor fi platite semestrial,
pe masura vinzarilor. Autorul se obliga sa
predea manuscrisul lucrarii, cules pe discheta, pana
la data de 01.10.2001. Editorul se obliga sa editeze cartea
pina la data de 15. 04. 2002. Autorul se obliga sa
faca toate corecturile si revizuirile cerute de editor pina
la data de 01. 12. 2002. Alte clauze: 1. Drepturile de autor pot fi platite
si in natura (exemplare din cartea in cauza)
pina la valoarea drepturilor de autor. Partile
se angajeaza sa respecte cu strictete toate prevederile
"Legii Drepturilor de Autor", considerata parte integranta
a prezentului contract". Inca o data: originalele
sint la mine si le pot da publicitatii, Andrei
Gheorghe m-a rugat sa i le trimit, dar am zis ca il
las, pe Musina, in pace. Dar - acum - poate ca i le
trimit. Cit despre "atuurile" lui Musina, alea "din
alt contract", ele, la timpul semnarii contractului pentru
"Pizdet", nu mai erau valabile, fiindca editorul
nu respectase nici macar un subpunct; de altfel, volumul cu pricina
la acel moment trebuia sa fie, conform contractului, pe piata
(il pastrez si pe acela pe care l-a incalcat
si cu care as putea sa-l dau in judecata).
Cind l-am intrebat cum as putea sa stiu cind
trage alt tiraj, mi-a raspuns ca n-am cum sa aflu
si trebuie sa am incredere in el!
- Alexandru a primit 300000 de lei pentru toata munca lui la "Aula"
- nu doar o luna!, ci nu pentru un volum corectat, asa cum
pretinde borfasul, care ar fi putut sa se holbeze pe coperte,
unde scrie "redactor", "corector" s.a.m.d.
- Musina nu este un scriitor mai bun decit nici unul din cei
pe care-i "baga in seama" si decit
care se incurajeaza ca e: Calin Vlasie, Alexandru
Vakulovski si Daniel Piscu, ci mult, mult mai slab. Cine hotaraste
asta? Chiar!
3. - Musina numara banutii pe care i-a
cheltuit cu mine.
a) as fi meritat mult mai mult decit i-au iesit lui, chiar
daca, iar, cind a scris cit mi-a dat a exagerat (se
vede cu ochiul liber), ca de obicei (sau nu se prea pricepe la matematica).
In I rind, nu e frumos sa nu te tii de cuvint
si daca promiti niste lucruri e normal sa
nu te razgindesti fiindca n-ai semnat un contract
la judecatorie, mai ales cind e vorba de "prieteni".
Musina mi-a promis marea si sarea, dar incepind
cu septembrie, a insistat insa sa vin la Brasov
si in timpul verii, ca sa poata pleca el cu familia
in Elvetia. OK. Am facut corectura - prima si
ultima - cartii "Literatura romana postbelica.
Lista lui Manolescu", la fel, la insistentele lui "rugaMINTI",
i-am pazit casa. Nu eram angajat, n-am primit/cerut nici un ban
pentru asta. De fapt, istoria acestei carti a lui N. Manolescu
e mult mai lunga. Am adunat volumele, din cronicile din reviste,
tot eu si Nicoleta - eu poezia si teoria (care n-a aparut
nici pina acum), iar Nicoleta proza si critica. La venirea
mea in Brasov "manuscrisele" erau varza, nu
aruncase nimeni nici macar o privire peste ele, erau asa cum
fusesera culese. Am rugat-o pe Nicoleta "sa ma
ajute", caci vroiam, totusi, sa ajung si
pe acasa, inainte de a incepe oficial munca (pina
la urma n-am avut niciodata carte de munca la taraba
lui Musina). Asa ca eu am corectat volumul I ("Poezia"),
Nicoleta vol. II ("Proza. Teatrul") si jumatate
eu, jumatate ea din vol. III ("Critica. Eseul"). Musina
zice ca greseli sint numai in volumele I si
III, de fapt toate cele 3 volume au aparut pline de greseli.
De ce? Dupa ce am facut corectura - am plecat acasa,
Musina a sunat doar sa se intereseze daca au incaput
alea 3 pagini de reclama (insista sa fie 4), n-a intrebat
macar o data ce se intimpla cu cartea
propriu-zisa, importanta era reclama - urma ca volumele
sa fie scoase pe calc si trimise la tipar. Nu inteleg
cum s-a intimplat ca pe calc sa fie scoasa prima
varianta, aia de dinainte de corectare - cind m-am intors
am verificat manuscrisele si greselile ramase in
carte erau - in manuscrise - corectate. Carmina, jurista de la editura,
a observat asta si l-a sunat - ea, nu Nicoleta - sa-l intrebe
ce sa faca, de fapt a zis ca ea nu poate sa
lase la tipar cartea lui Manolescu cu greseli. "Da-i
drumu'", a fost comanda lu' sefu' (reclama era in ordine).
Iar "studenta la drept" care trebuia sa caute anii nasterii
scriitorilor despre care erau cronicile lui N. Manolescu e nepoata lui
Musina si nu eu "am pus-o" sa faca munca
asta, CI EL (cind s-a intors n-a platit-o si a
si alungat-o, pe motiv ca a povestit neamurilor din sat citi
bani are in banca, de fapt a povestit alte faze odioase si
haioase). Poate sa spuna si ea, stiu si cei
care munceau atunci pt AM (caci la el a rezistat numai secretara,
redactorii plecind sau fiind inlocuiti foarte-foarte
des). Cind m-am intors, grabit de o scrisoare de-a
editorelui, pe vreo 15 august (am un jurnal in care sint fixate
toate aceste date), Musina mi-a facut un program cu totul
si cu totul diferit de ce ne inteleseseram. As
fi vrut sa scriu cit mai pe scurt, sa fiu cit
mai concis, dar la atitea invinuiri mincinoase e chiar imposibil,
am sa raspund, totusi, in continuare, doar invinuirilor
care mi se aduc. Ne-am inteles ca ne intereseaza
munca depusa, nu programul, si daca veneam la 13-14
(si trebuia sa vin la 12) - nu lucram pina la
5, cind mi se incheia programul, ci pina la 20,
21, 22 (uneori si mai tirziu), apoi imi da de munca
si pentru simbata si duminica (oamenii
care m-au vizitat pot sa confirme), iar pina a veni
la editura, de la "garsoniera lui", unde ERAM OBLIGAT
sa stau (am incercat sa ma mut, dar proprietarul
a acceptat doar cind nu mai avea de ales), ce credeti ca
faceam? Corectura - mi-e martor fratele meu, eu n-as
minti ca Musina - mi-ar fi jena de fratele meu, care
stie ce faceam noptile, simbetele si duminicile.
Leafa mea a fost, cit am muncit pentru Musina, maximum 2 milioane
de lei! Pentru asta-i faceam totul - corectura, redactare,
ii aduceam carti, autori, eram totdeauna disponibil,
participam la lansarile de la Brasov si Bucuresti,
ii povesteam ce se mai scrie si cine mai scrie. Iar despre
cite limbi straine stiu si daca l-am citit
sau nu pe Dostoievski asta, iar, nu e treaba lui - acestea sint
lucruri care ma privesc numai pe mine. Da, nu stiu prea bine
franceza (dar sa zicem ca ma descurc), stiu
insa foarte bine limba rusa, mult-mult-mult mai bine
decit stie el orice limba, iar pe Dostoievski l-am citit
in original din editia mea de lux, aia in 21 de volume
pe care Musina a putut s-o admire (copertele si desenele) cind
a fost la mine acasa, in Moldova pe care acum o uraste,
care insa atunci i-a placut foarte tare (daca
as fi ticalos ca si el as povesti ceva istorioare
de acolo; sa-i amintesc numai ca a venit doar pentru citeva
zile, in graba, dar i-a placut atit de tare
ca nu se mai lasa dus, vroia sa-si inmulteasca
acea colectie a sa de apartamente si cu unul la Chisinau
(sarmanul tinar editor), iar faptul ca tot
ce am trait frumos impreuna s-a intimplat
la Antonesti, la noi acasa, ma bucur, noi l-am primit
cit se poate de frumos si am facut totul ca el sa
se simta bine, la Brasov insa iata ca
nu ni s-a intimplat sa avem clipe frumoase. Oare de
ce…). Si despre "educatia bolsevica":
nu cunosc pe nimeni din neamul meu care a fost membru al partidului, nici
tata, nici mama n-au fost comunisti - tata a fost chiar anticomunist
- si au avut de patimit din cauza asta (tu cind ti-ai
luat carnetul de comunist?). Primul Vakulovski (cu 2 de k) a venit cu
8 generatii in urma din Cetatea Alba ca "pisari",
ca si "scriitor" adica, a fost "scriitorul"
a jumatate din Moldova, de la Tighina in jos, dar a ramas
la noi in sat fiindca omul s-a indragostit si
s-a insurat si de atunci toti inaintasii mei
au fost intelectuali - nu ca ar fi un motiv de mindrie pentru
mine, doar ca Musina e primul intelectual din familia lui,
ceilalti fiind muncitori, incepind cu primul inaintas
despre care stie, un talienas care a venit sa munceasca
la caile ferate romane (cica de la el i se trage).
Apoi, mi-ai vazut parintii, ai discutat cu ei pe indelete,
nici n-are rost sa insist, toate metaforele tale proletare sint
jalnice - ai folosit metoda balcanica traditionala,
daca vrei, acum, sa-l jignesti pe cineva, ii
zici comunist si gata. O metoda a securistilor, apropo
(ca si altele, care ti-au cam intrat in singe).
Despre greseli - vezi ca epizdolarul tau, inclusiv
acesta, cu "marturiile" tale pisorcoase, e plin
de greseli!! Iar pe acel poet cu care te crezi si prieten (cu
semnul asta de punctuatie - "?!!?" - nu stiu
de ce) nu-l cheama "Florin Laru" si nici nu se scrie
asa, profesorule.
b) Si inca ceva. N-am plecat de la taraba lui Musina
din cauza banilor, ci fiindca nu-l mai puteam suporta de nici o
culoare, mi-era greata de el, aveam o stare de respingere
totala, fiziologica, nu-l mai puteam suporta. Argumentul
forte? Am plecat fara a avea un alt loc de munca,
am plecat pur si simplu de la el, n-am plecat altundeva, n-am plecat
pentru bani mai multi.
4. A scrie o prefata nu e ca si cum i-ai imprumuta
autorului niste bani, poate taman invers, prefatatorul ar trebui
sa-i fie recunoscator scriitorului fiindca l-a primit
intre copertele cartii sale. E ca si cum te-as
invita in ospetie, as inchiria o masina
cu care sa te aduc pina acasa (de la Chisinau,
care se afla la 180 de km distanta), te-as cara,
te-as ospata, ti-as oferi, la alegere, una din
cele mai misto camere, as avea grija sa nu-ti
lipseasca ceva, sa nu te plictisesti si sa
te odihnesti cit mai placut, te-as petrece inapoi
pina la tren (dupa alte 180 de km pt tine si
360 pt mine), iar tu, ajungind acasa, ai povesti la toti
ca, nasol, in Basarabia locuiesc numai basarabeni, pe unul
dintre ei l-am onorat pe viata cu vizita mea, mi-e dator-vindut.
Despre prefata la cartea lui Alexandru nici nu vreau sa-mi
amintesc, poate sa-ti povesteasca doamna Tania, femeia
care ti-a facut copii, care e o doamna si-i datorezi
absolut totul (nu e doar parerea mea), pe bune, trebuie sa-i
pupi talpile, nu s-o faci pe cocosul misogin, esti ridicol.
Imi pare rau c-am nimicit atita timp pretios
cu chestii din astea, cu musinisme, dar n-aveam dreptul sa
neglijez atitea minciuni si nedreptati (educatia
proletara nu-mi permite, apoi, rusii mai au si alte proverbe
care i-ar placea negresit lui Mu, cum e si "Molcianie
- znak soglasia", adica tacerea-i semn de aprobare).
Cu urarea "Moarte capitalismului gaunos!" si cu
juramintul ca n-am inventat nimic din ce-am povestit
aici, ci doar mi-am amintit, inchei acest "dialog" cu…
Apropo, dar "cine mai e si Musina asta"?
Mihai VAKULOVSKI
Acest text are o istorie cam lunga. A fost scris imediat dupa aparitia
romanului lui Stefan Bastovoi despre care e vorba - "Iepurii nu mor
(Pentru copiii sovietici care au crescut mari)" (2002) - si trimis,
pe rind, la citeva redactii (de fapt citorva oameni
de cultura cu care sint in relatii bune). Desi aceste reviste
ma publica, textul a fost refuzat categoric, mai intii de
"Romania literara" (Nicolae Manolescu), apoi de "Vatra"
(Al. Cistelecan), "Observator cultural" (I.B. Lefter) si "Contrafort"
(Vasile Garnet) - m-a interesat ca "Istoria unei prezentari,
prezentarea unui, vai, plagiat!" sa fie citit de cit mai multa
lume (RL, OC), Chisinaul (Contrafort), caci si eu si Bastovoi sintem
basarabeni, si unica revista la care publica clasicul in viata (V),
o revista care parea cea mai libera din tara... Asta spune multe despre
mafia din literatura romana, dar si de tremuriciul incredibil al
redactorilor, si ei, evident, scriitori, romani, se intelege.
As putea teoretiza mult si trist "pornind de la un (acest) text",
dar nici n-am chef, nici nu merita, mi-e si sila. Iata, deci, articolul
asa cum e (n-am schimbat "nici o virgula", nici nu l-am recitit):
Istoria unei prezentari, prezentarea unui, vai, plagiat!
I
Sint lucruri care nu merita deranjul sa le povestesti,
sint chestii care trebuie pur si simplu iertate, neglijate sau uitate.
Dar exista si intimplari nu tocmai intimplatoare
despre care sintem obligati sa vorbim, macar sa se stie, pot spera
oare sa nu se mai repete?
Totul a inceput de mai demult, cind inca Al. Musina
nu era editor si eu nu eram redactor de carte, cu ani in urma, spatiul
de revista nu-mi permite s-o iau de la "origini", cum ar fi
normal, asa ca am sa povestesc pe scurt si numai despre prezentarea in
cauza. E vorba de romanul lui Stefan Bastovoi, "Iepurii nu mor (Pentru
copiii sovietici care au crescut mari)", aparut, iata, zilele acestea,
la editura lui Al. Musina, "Aula", caruia n-am cum sa-i zic
domn oricit de mult as forta nota. Cind acesta nu era patron,
ci inca poet, ii tot povesteam despre ce se mai scrie, care
e pulsul adevarat al lumii literare, adica ce cred tinerii despre ce s-a
scris, chiar tinerii, nu "generatia tinara", ce, cum si
ce le place sa scrie. Era un foarte bun ascultator, i-am povestit despre
multi si multe, inclusiv despre Stefan Bastovoi si romanul sau, care se
numea, la inceput, "Sophi" si lui i-a placut romanul lui
Bastovoi povestit de mine, care eram primul ascultator si mai apoi primul
cititor al romanului; Stefan, cu care sintem foarte buni prieteni,
citindu-ni-l, mie si lui Sandu, fratele meu, fragment cu fragment, pe
masura scrierii, ceea ce am si amintit in prezentarea mea (si a
rescris si Musina in "a lui"). Cind am fost momit
(Musina stie cum. Si cind) la editura sa, pe post de redactor sef
(nu conteaza ca nici macar nu mi-a facut carte de munca, deci n-am fost
niciodata angajat la "Aula", desi am lucrat mai mult de jumatate
de an, mai mult pa moca), primul lucru pe care l-am facut a fost sa promovez
scriitori de exceptie (care exista!) si care, deloc intimplator,
imi sint si prieteni: Sandu, Bastovoi, Dudu, Fruntasu, Garnet,
Grigore Cantaru, dintre ne-basarabeni propunindu-i, atunci,
pentru editare, pe Stefan Manasia, Dan Sociu, Bogdan Iancu, Ianus, Paul
Cernat, Iulian Baicus s.a. Pina la urma au fost publicati doar Sandu
si Bastovoi, iar Stefan, care mi-a trimis, mie, romanul, pe bucati, fiindca
i-a facut o ultima corectura si mi-l trimitea imediat ce-si termina el
corectura, m-a rugat - pe mine - sa-i scriu o prefata, din mai multe motive.
I-am spus lui Musina, editorul, care a vorbit si el cu Bastovoi, sa-i
trimita romanul s.a.m.d., dar Bastovoi a tinut sa comunice, in acest
sens, numai cu mine, patronul mi-a zis sa scriu prefata cum vreau eu (mai
scrisesem o postfata pentru antologia lui Romulus Bucur, care inca
n-a aparut si ramasese sa scriu, la propunerea lui Nicolae Manolescu,
o postfata la volumul sau de teorie, care inca n-a aparut), dar,
intre timp, relatiile mele cu patronul s-au racit si au racit, asa
ca m-a rugat sa scriu o postfata, nu o prefata. Dupa ce am adus postfata
(dar chiar "dupa", dupa vreo doua saptamini), Musina s-a
trezit ca-i cam mare si - "poti sa te superi, dar" - trebuie
s-o scurtez la doua pagini de computer, ceea ce-am si facut, varianta
care i-a convenit lui Musina si care a ramas definitiva, de aceea, contrar
obiceiurilor mele, i-am trimis autorului, Stefan Bastovoi, textul, pe
care acesta si l-a pus pe site-ul sau (www.savatie.tk), care poate fi,
oricind, accesat. Dupa o perioada lunga de asteptare, Musina m-a
cautat, prin email (tehnica moderna) si raspindind zvonuri (arta
populara), in legatura cu aceeasi prefata, devenita intre
timp postfata. Ca-i foarte faina, interesanta, bine scrisa, bla-bla, dar
ca, din pacate, e prea lunga, poate o scurtez la doua pagini de carte,
adica inca la jumatate. Desi mi s-a parut cu totul neserios si am
incercat sa-l conving ca textul nu mai poate fi scurtat si ca normal
ar fi fost sa-mi spuna de la inceput numarul caracterelor, m-am
dus, totusi, la editura si am scurtat, pe loc si inca o data, ultima
data, textul, dupa o discutie lunga, in care Al. Musina m-a intrebat,
in detalii si "prieteneste", cine e Macarici, Timofeevici,
Pavlic Morozov si ce am in vedere prin inversarea fenomenului Pavlic
Morozov, despre timurovisti, subotnice etc., etc., si m-a rugat sa bag,
pentru cititorul roman, care, zicea el, habar n-are, niste precizari
si ceva repere bibliografice, sa se poata, cititorul, orienta. Am refacut,
deci, pe loc, textul, i l-am dat sa vada "daca merge", si, ca
sa nu mai am surprize, l-am asteptat sa-si dea cu parerea, a zis, dupa
ce l-a citit, ca asa da, e perfect, intra numai bine in carte si
cititorul roman va fi, in sfirsit, lamurit. Nu stiu
daca mai e nevoie sa precizez, dar, pentru cititorii care nu stiu, trebuie
sa spun ca toate aceste actiuni ale mele, ca si multe altele, n-au fost
in nici un fel remunerate, nu mi s-au intors nici macar banii
de drum, dar nici nu-mi faceam iluzii. Binee! Cartea a mers in sfirsit
la tipar (sa nu piarda inca un Tirg de Carte), Musina ne-a
chemat, pe mine si pe Sandu, pentru a iscali contractele lui fantoma (dar
asta e alta tema, la fel de interesanta si importanta, alta tema e si
cum patronul isi respecta aceste contracte, si mai interesanta…),
ne-a chemat la editura, de unde el a plecat, dar a avut grija sa lase
pe masa o hirtie cu postfata mea usor schimbata "la fata"
si iscalita "Alexandru Musina". Cartea a aparut, intr-adevar,
cu o postfata de "Alexandru Musina". (1) Stefan Bastovoi, autorul
romanului, a vrut o prefata, pentru aceasta carte ("Iepurii nu mor"),
de la cineva anume (de la mine, MV), si nu de la altcineva (AM), oricine
ar fi el (AM), caci, daca ar fi vrut de la altcineva (AM), oricare ar
fi acela (AM), el cerea acea prezentare de la el (AM); (2) Stefan Bastovoi,
autorul cartii, a cerut acea prezentare de la mine nu fiindca e un necunoscut
si mai trebuie prezentat ("publicului roman"), ci din
cu totul alte motive, care, la urma urmei, il privesc pe el, ca
autor. Si el, ca autor, stie mai bine pe cine sa primeasca in interiorul
cartii sale si chiar daca AM e "autor de manuale", cum ii
place sa se incurajeze, si e mult mai cunoscut, deocamdata, decit
MV, mai ales la el in sat, Stefan Bastovoi a vrut aceasta prezentare
la aceasta carte de la mine, MV. Evident, Watson!
Trebuie sa mentionez ca ambele variante "definitive" ale "postfetei"
mele la romanul lui Stefan Bastovoi au fost citite si sint cunoscute
de mai multi oameni, inclusiv de - toti! - colaboratorii lui Musina: redactorul,
tehnoredactorul, consilierul juridic, directorul si, bineinteles,
secretara, intr-adevar, actualmente aproape toti ex, in afara
de secretara, se intelege. Ambele variante sint in computerul
editurii, iar prima - si la Stefan Bastovoi, inclusiv pe site-ul sau de
care am mai pomenit.
II
Si acum, am sa aduc, fata in fata, fragmente din
cele doua postfete despre care am povestit, a mea, numita "chip de
prefata in loc de postfata / la o carte foarte vie / despre un sentiment
mort / care ne sufla in ceafa" (care, dupa cum am mai spus,
poate fi citita, in intregime, pe www.savatie.tk) si cea iscalita
"Alexandru Musina", numita, deloc intimplator, "In
loc de postfata", care poate fi vazuta in volumul lui Bastovoi.
Voi incepe cu post scriptum-ul lui Musina, unde acesta recunoaste
cite ceva, bineinteles selectiv, dar, oricum, spune cite
ceva, chiar daca in stilu-i caracteristic si, veti vedea, are aceeasi
tehnica - nararea celor scrise de mine, in care iese el mare erou
si mare descoperitor de talente:
Alexandru Musina: " P.S. Un merit deosebit in aparitia romanului
il are Mihai Vakulovski, care mi-a atras atentia asupra lui, care
m-a convins sa il citesc (nu si sa il public: a fost suficient
sa citesc). El si fratele lui, Alexandru Vakulovski (doar Stefan Bastovoi
stie ce legatura e intre acesta si personajul principal din roman),
au fost nu doar martorii privilegiati ai scrierii, ci si primii cititori
(fericiti!) ai acestuia. Pina acum." (Musina sti-e!).
Mihai Vakulovski (la sfirsitul postfetei, fara a fi insa "P.S."
(Musina scrie cite 2-3 P.S.-uri chiar si la scrisori, si la cele
din Olanesti, dar - culmea - si la interviuri! …), editorul pastrind,
pentru textul "sau", nu numai observatiile si ideile, ci si
constructia textului meu): "Inainte de-a se transforma in
monah Savatie, prietenul meu Stefan Bastovoi venea des, chiar foarte des,
daca ne gindim la distanta dintre Timisoara si Chisinau, unde eram
atunci, si ne citea, mie si lui Sandu, Alexandru Vakulovski (fara nici
o legatura cu personajul cartii - Alexandr Vaculovskii, dar mai bine intrebati-l
pe Stefan Bastovoi) fragmente din acest roman, "Iepurii nu mor (Pentru
copiii sovietici care au crescut mari)", apoi disparea parca pentru
a scrie urmatorul fragment, astfel romanul scriindu-se din mers."
Iata c-am si purces la drum si, sint sigur, pe drumul
cel bun, nu "ca altii" (stiti ca initial purcelusul, sau, mai
exact, scrofita, care a imprumutat numele ei cartii, Sophi, era
pregatita pentru a fi personaj principal? Ii rog frumos pe redactorii
revistei sa-i dea un telefon lui Musina si sa-l intrebe cine e Sophi
din "Iepurii nu mor" si ii mai rog sa scrie raspunsul
lui dupa acest text, intr-o nota (in treacat fie spus, unul
dintre ticurile lui Musina e "am o rugaminte", altul - "rugamintea
mea"). In primul rind - despre influente, adica unica
adaugire la prima varianta, in rest fiind doar taieri si hasurari,
vorba unui "optzecist" incomparabil mai cinstit decit
poetul-patron. Deci:
Mihai Vakulovski: "Atmosfera cartii ne aminteste
de romanele lui Paul Goma sau Constantin Stere si, in acelasi timp,
de celebrul „De veghe in lanul de secara" al lui Salinger.
Insa perspectiva e una de ultima ora, demistificatoare si ironica.
Un roman din care tot vrei sa citezi, vrei sa citezi tot…".
Alexandru Musina: "se inscrie in seria romanelor romanesti
(filiera basarabeana) despre copilarie: „Copilaria lui Vania Rautu"
al lui Constantin Stere sau „Din Calidor" al lui Paul Goma.
(…) In acelasi timp, avem perspectiva copilului asupra lumii
celor mari, ca in celebrul „De veghe in lanul de secara"
al lui Salinger (nu invers, ca in majoritatea cartilor consacrate
copilariei)."
Iar acum, sa le luam de la inceput.
Mihai Vakulovski: "Stefan Bastovoi este un scriitor tinar deosebit
de talentat cu un destin foarte interesant, ca sa zic asa. Dupa ce debuteaza,
la 20 de ani, cu o carte exceptionala, "Elefantul promis" (Editura
"Arc", Chisinau, 1996), dupa care urmeaza "Cartea Razboiului"
(Editura "Marineasa", Timisoara, 1997) si "Pestele pescar
(o poveste)" (Editura "Marineasa", 1998), volume de poezie
cu care cistiga numeroase premii literare nationale si internationale
si simpatia, admiratia si prietenia publicului - critici, colegi, scriitori,
"cititori simpli", etc., - scriitorul Stefan Bastovoi, popularitatea
caruia crestea ca Fat Frumos, nu pe zile ci pe ore, pur si simplu abandoneaza
lumea literara si Facultatea de Filosofie (Universitatea de Vest din Timisoara)
unde era student si … se calugareste, devenind astfel "monah
Savatie"."
Alexandru Musina: "Stefan Bastovoi nu e chiar un necunoscut: prin
volumele „Elefantul promis", „Arta razboiului" si
„Pestele pescar" s-a impus ca unul dintre cei mai radicali si
talentati tineri poeti. (…) Intre timp, Stefan Bastovoi, el
insusi un adevarat personaj dostoievskian, s-a calugarit, devenind
monahul Savatie, de la Manastirea „Noul Neamt"."
Mihai Vakulovski: ""Iepurii nu mor (Pentru copiii
sovietici care au crescut mari)" este ultimul proiect de "mirean"
al lui Stefan Bastovoi. E un proiect de-a dreptul urias, care a fost gindit
ca un roman istoric in trei parti, roman social, roman fluviu, roman
sac, roman total s.a.m.d., insa care, din cauza calugaririi, un
eveniment existential, nu literar, care l-a luat prin surprindere chiar
si pe Stefan Bastovoi, nu numai pe prietenii sai, se termina in
/ odata cu prima lui parte, numita initial "Sa mergi la scoala, sa
vii acasa" si care cuprinde perioada de trecere din clasele primare
in clasa a 4-a, de la octombrei la pionieri, din "scoala mica"
in "scoala mare" a unui copil nascut in Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), ceea ce i s-a intimplat
si autorului acestei carti, si autorului acestui "Chip de prefata
in loc de postfata". Alegindu-si ca personaj un copil
"sovietic", Sasa (la scoala - Alexandr Vaculovskii), despre
care autorul lui "Iepurii nu mor", cunoscut si sub denumirea
"Sasha", si "Sophi"… (…) Chiar din primul
alineat cititorul este introdus in atmosfera mentinuta pe tot teritoriul
cartii, care incepe cu un dialog ce localizeaza, intr-un fel,
timpul actiunii, adica transa din imediata si, pentru personajul narator,
dureroasa cadere a sistemului, a URSS-ului, care parea nemuritor-nemuritoare
(moment care explica trauma psiho-sociala a "copiilor sovietici care
au crescut mari"), cu inceputul scolii lui Sasa ("sa mergi
la scoala"), personajul central, si se incheie cu intrarea
in vacanta ("sa vii acasa"), cartea capatind o constructie
sferica, ceea ce ne scuteste de intrebarea, astfel devenita retorica,
daca romanul este sau nu este terminat."
Si iata-l si pe Musina, cu precizarea ca aici n-a copiat indeajuns
de sirguincios, poate acum observa ca eu am spus ca prima parte
s-a numit initial „Sa mergi la scoala, sa vii acasa", ci nu
romanul, care n-a purtat niciodata numele asta, titlu pe care, de altfel,
Musina nu l-a vazut niciodata, caci el a vazut textul abia dupa ce-i facusem
eu redactarea, eliminind acest titlu de capitol, devenit, in
aceasta forma a romanului, absolut inutil (iata ce pateste omul cind
citeste nu ce scrie scriitorul, ci ceea ce vrea el sa vada!, - asa cum
Musina ii invita odata pe scriitori la lectiile lui de "Scriere
creatoare", il invit si eu la lectiile mele de "Analiza
a textului", sau poate ii dau niste meditatii, pa moca, evident):
"Romanul - numit initial „Sa mergi la scoala, sa vii acasa",
apoi „Sophi", apoi „Sasha" - a fost conceput ca prima
parte a unei trilogii. Intre timp, Stefan Bastovoi, el insusi
un adevarat personaj dostoievskian, s-a calugarit, devenind monahul Savatie,
de la Manastirea „Noul Neamt". Dar ceea ce s-a numit pana
la urma Iepurii nu mor e un roman de sine statator."
Mihai Vakulovski: "inversarea fenomenului Pavlic
Morozov si lupta impotriva dragostei, care e un sentiment capitalist",
moment care a trebuit sa i-l explic vreo jumatate de ora, acum usor de
inteles ca chiar avea nevoie.
Alexandru Musina: "„modelul" Pavel Morozov - „copilul
erou" care si-a denuntat tatal ca fiind „dusman al poporului"
- e intors pe dos: tatal Soniei o condamna, in fata „colectivului",
pentru imoralitate".
Mihai Vakulovski: "(…)Bastovoi, care, cu acest
roman extraordinar, "Iepurii nu mor (Pentru copiii sovietici care
au crescut mari)", nu doar acopera un gol, intr-adevar, istoric,
- dupa lectura veti vedea ca romanul cuprinde totul, daca pina acum
aceasta tema nu fusese deloc exploatata - acum, odata cu publicarea lui
"Iepurii nu mor", tema cartii este o tema epuizata, caci pur
si simplu n-ai cum sa scrii mai bine despre asta.".
Alexandru Musina: "avem de-a face cu un roman singular in literatura
romana postbelica. Un „fruct" neasteptat, dar cu atit
mai savuros si mai pretios, al istoriei nemiloase a unei provincii romanesti,
Basarabia, rapita din nou de rusi (sovietici) in 1944."
Mihai Vakulovki: "Ca si atunci, sint sigur
ca avem norocul unei carti cu adevarat mari, o carte exceptionala, din
toate punctele de vedere. Ma aflu in situatia rarisima (cuvint
inrudit cu "generalisimus") cind, cititorule, te
invidiez ca ai de citit o asa carte!"
Alexandru Musina: "Iepurii nu mor e un roman seducator, fascinant,
care ne reda gustul prozei adevarate, de dincolo (dincoace) de orice teorie,
de orice sofisticarie textualista. O revelatie."
Iar aceasta - "Sasha nu intelege ce fel de
bunic e cel „de acasa", daca „bunicul" lui e Vladimir
Ilici Lenin si asa mai departe" - este o idee-comentariu venita din
alta carte publicata la editura sa, si anume "Oedip regele mamei
lui Freud"(poezie) de Alexandru Vakulovski, chiar daca acesta n-are
un personaj Sasha, Sasha fiind insa numele lui "tradus"
in rusa, Alexandru (Sandu). Citat din Alexandru Vakulovski, deci:
"cand eram mic il intrebam pe tata cum poate sa-mi
fie Vladimir Ilici bunic cand eu stiu bine ca bunicul meu este Vasile.
Tatal meu zambea si iesea posomorat din camera. Eu ii
strigam din urma Bunicul Vasile imi face cadouri imi cumpara
inghetata si pepeni. Spune-i lui acest Lenin ca daca vrea atat
de mult sa-mi fie bunic sa-mi aduca si el ceva. Atunci intra in
camera fratele meu si zicea: Lenin a murit si ma tragea cu de-a sila sa
joc fotbal". Asa ca, pina la urma, Bastovoi are noroc ca Musina
s-a tinut mereu aproape de prefata mea si ca a editat pina acum
doar 8 carti de beletristica, dintre care doua sint ale sale, altfel
cine stie ce postfata iesea.
S.a.m.d., etc, se poate vedea lesne ca analizele mele sint povestite,
pe scurt, de ultimul postfatator; am subliniat, cu culoarea preferata
a lui Musina, fragmentele citate aici din ambele postfete: a lui e verde
aproape in intregime. Asadar, postfata lui Alexandru Musina
e chiar in loc de postfata, asa cum o si numeste, cu mina
lui, in locul postfetei mele. Un remix, un text second, originalul,
din care, vai, nu doar s-a inspirat, fiind pur si simplu aruncat la cos(ul
sau), crezind ca astfel l-a sters cu buretele, ca-n vremurile de
care nu vrem sa ne amintim, in care si-a scris actualul patron "opera".
Vai, "domnule" Musina!
"Ne-am asumat pozitia de voce a societatii
civile", interviu cu Mihnea Blidariu, poet, solistul
formatiei "Luna Amara", despre cenzura de
linga trupul cald al acesteia
Mihai Vakulovski: Cum iti explici ca
sinteti cea mai cenzurata trupa romaneasca,
capitol la care va fac concurenta poate doar "Parazitii",
cu care ati si cintat de citeva ori?
Mihnea Blidariu: suntem prea sinceri pentru un popor care e invatat
cu minciuna. vorbim prea tare pentru un popor invatat
sa sopteasca pe la colturi...
-MV: Iti mai amintesti cind ati fost cenzurati
prima oara? Cum te-ai simtit atunci?
- MB: da. zilele europei, cluj, 2003. m-am simtit chiar bine,
paradoxal. cumva am stiut dintotdeauna ca prostia lor va face
ca ceea ce spunem sa capete mai mult credit in fata
oamenilor. nu e de ajuns sa spuna LUNA AMARA ca exista
cenzura, e nevoie ca oamenii sa vada "live"
chestia asta. oricum, tipul care ne-a cenzurat era atit de panicat
incit mi s-a parut amuzant. amuzant de prost, bineinteles...
- MV: Povesteste-mi cum s-au intimplat
celelalte acte de cenzura, unde si cind si de ce?
- MB: pai, a mai fost chestia de la bacau, unde organizatorul
s-a speriat de dedicatia pe care i-am facut-o lui sechelariu
si care suna cam asa: dedic aceasta piesa unui
om care a invatat in ultimele zile cum e sa
mergi printre blocurile gri din bacau si care probabil ca
a fost fundas la FCM BACAU, altfel nu inteleg de ce stadionul
i-ar purta numele... tipul s-a urcat pe scena si a taiat
sunetul, dupa care si-a cerut scuze publicului in numele
nostru pentru ca facem politica, dupa care m-a amenintat
cu jandarmii. a fost prima data cind am primit o amenintare
pe bune. din pacate pentru el, nu m-am simtit intimidat deloc
si i-am zis ca daca eu sau baietii patim
ceva, ne vedem la tribunal. a fost si treaba aia de la alba-iulia,
cind nu ne-am mai primit banii (asta a fost un fel de cenzura...
financiara). si asta pentru ca am indraznit sa
intreb publicul daca ar pleca din tara. bineinteles
ca toata lumea a fost cu mina pe sus. comentariul
neoficial al unui angajat din primarie a fost urmatorul:
"pai bine, mai baieti, voi cind
mergeti la ziua unei gagici urite, macar de ziua ei
ii spuneti ca-i frumoasa, nu?". fara
comentarii.
in afara de aceste 2 cazuri concrete (si grave), au
mai fost speculatii, de exemplu la UNIFEST, in 2002, cind
n-am mai fost inclusi in program dupa ce am declarat
ca nu intelegem de ce a. nastase patroneaza
un festival de tineret, pentru ca noi nu credem ca a facut
ceva pentru tinerii din romania. tot asa, la iasi s-a
anulat un concert chiar dupa faza de la cj, de zilele europei.
au fost cazuri, ca la ploiesti, cind ni s-a cerut sa
ne autocenzuram, chestie pe care am facut-o - ca
am pus publicul sa cinte textul...
- MV: Dupa atitea asemenea intimplari,
aveti altfel de reactii la aceste "henturi"
venite din partea unor oameni ai puterii? Cum sint baietii
astia care vor sa-ti inchida microfonul?
Ce relatie interumana are loc intre voi in acele momente?
- MB: in primul rind, noi nu am fost cenzurati de
"oameni ai puterii". poate de oameni care credeau ca
detin putere... oricum, e greu de vorbit de o relatie creata
pe moment. fiecare reactioneaza diferit, nick, de pilda,
era foarte furios, in timp ce mie imi venea sa rid.
cei care ne-au cenzurat sunt, dupa parerea mea, oameni limitati
intelectual si probabil foarte "alunecosi" ca si
indivizi. ceea ce-i caracterizeaza este frica de adevar,
de tot ceea ce e spus deschis. mentalitate totalitara, de stapin
al unor sclavi, care e la rindul lui sclav la alti stapini.
si e cam greu sa stabilesti vreo relatie de orice
fel cu un asemenea personaj.
- MV: Cenzura de la Bacau. Cenzurarea de acasa e mai
dureroasa decit celelalte?
- MB: nu, nu e mai dureroasa. sincer sa fiu, ma
asteptam la asa ceva. la noi oamenii sunt mult mai reticenti
la nou, la schimbare, la atitudini transante, decit in
alte parti. se stie ca moldova a fost principalul
sprijin al PSD-ului in toate campaniile electorale. asta spune multe.
mi-a parut bine ca cei mai tineri ca mine, din bacau,
au vazut ceea ce s-a intimplat, pentru ca trebuie
sa devina constienti de mentalitatea orasului
in care traiesc. faptul ca bacaul l-a exilat
pe sechelariu nu inseamna ca si-a rezolvat problemele
legate de o mare rigiditate a mentalitatilor.
- MV: Dupa toate aceste lupte obositoare - si, iata,
dupa aparitia primului vostru album, ASFALT, veti continua
pe aceeasi linie social-politica sau o sa va
mai linistiti, cum spera baietii?
- MB: mai spun o data: LUNA AMARA e mai mult decit politica.
textele noastre nu se rezuma doar la atit! daca vor
mai exista aspecte politice si sociale (si vor exista...) pe
care sa le criticam si sa le atacam,
o vom face. ne-am asumat pozitia de voce a societatii
civile, alaturi de s. vakulovski, parazitii, catavencu,
tiuk, si altii, si vom merge pina la capat.
(Interviu realizat de Mihai Vakulovski, iulie 2004,
Cluj)
 Iulian CIOCAN
Tarcul diletantismului sau despre „caderea libera” a criticii literare din R. M.
Cand aud sau citesc sintagma critica basarabeana, imi vine in minte un copil subnutrit care e pe cale sa-si dea obstescul sfarsit. E adevarat ca, in spatiul interriveran, nici celelalte genuri nu se remarca prin vitalitate debordanta, dar ele, cel putin, dau semne de viata, produc niste texte demne de bagat in seama, alimentand speranta ca zilele luminoase vor veni intr-un tarziu. Colcaie ceva in proza, poezie si dramaturgie, pe cand in „tarcul” critic basarabean a incremenit pana si timpul. Privelistea e dezolanta. In perimetrul „tarcului” autonom, suficient siesi, vegeteaza o populatie pestrita, narcisista, preocupata de tot felul de parti-pris-uri sau de razborka: pasunisti incurabili si ipocriti absorbiti de salvarea neamului, fosile proletcultiste care viseaza la revenirea in forta a realismului socialist, criticastri de unica folosinta, care trec prin „tarc” ca printr-o halta si ale caror volume-teze de doctorat sunt uitate imediat, poeti furati de metafizica care fac din critica un poligon pentru reverii goale si sterile, semidocti-carieristi aciuati la institutiile de invatamant. In mijlocul acestei degringolade „troneaza” – in turnul sau de fildes inclinat – blajinul, echidistantul, olimpianul academician si eminescolog Mihai Cimpoi, care subsumeaza realitatea (literara) basarabeana ideilor heideggeriene prost asimilate si care, dupa ce scrie un articol ermetic despre Eminescu ca precursor al postmodernismului, insinueaza ca postmodernistii basarabeni, mana-n mana cu reprezentantii Fiscului, vor sa distruga mult patimita Uniune a Scriitorilor. Ca sa fiu drept, voi spune ca exista vreo patru-cinci critici buni, autodidacti, care nu bat campii si au discernamant, dar acestia, in pofida pasiunii pentru literatura, scriu foarte putin sau nu scriu nimic. Valurile vietii (sau poate ale politicii?) l-au molesit prematur pe talentatul Andrei Turcanu. Atras de activitatea editoriala, greu tine pasul Eugen Lungu. E foarte posibil sa oboseasca in curand Vitalie Ciobanu, Grigore Chiper si chiar perseverentul Nicolae Leahu. Am impresia ca critica de intampinare e deja ca si inexistenta. Sintezele pot fi numarate pe degete, iar peste un timp vor disparea cu desavarsire. In „tarcul” depopulat vor ramane doar academicianul si Istoria sa bizara, care-i pune pe acelasi plan pe Andrei Strambeanu si Aureliu Busuioc, pe Vlad Zbarciog si Andrei Burac. Nu poate exista o critica profesionista daca criticul nu are de la cine invata, nu este platit si e confundat, de cele mai multe ori pe buna dreptate, cu un lustruitor. Acolo unde nu sunt critici-experti, oricine se poate da drept critic. Poate sa apara, bunaoara, un veleitar ca Dinu Mihail si, cu aplombu-i caracteristic, sa ierarhizeze, sa persifleze si sa-ti explice ce este analiza textului. Poate sa scrie un articol publicista de la Literatura si arta Veronica Boldisor ca sa intelegi, in sfarsit, de ce postmodernismul e daunator. Acum, dupa ce Veronica Boldisor ne-a oferit definitia postmodernismului, sarmanii Ihab Hassan si Gianni Vatimo ar putea sa-si piarda linistea sufleteasca. Nu vreau sa spun ca Dinu Mihail si Veronica Boldisor n-au dreptul sa formuleze opinii despre texte, ci zic doar ca parerile lor in materie sunt la fel de pertinente ca si parerile unui instalator despre literatura si, prin urmare, trebuie neglijate.
Ignoranta generalizata e un sol fertil si pentru unii mistificatori, care au citit pe apucate niste studii si au insusit in mod superficial niste concepte cu care fac parada. Mistificatorii nu se obosesc sa imprumute de la criticii si teoreticienii importanti ai lumii o sumedenie de termeni si citate pe care apoi le utilizeaza anapoda – fapt suficient insa pentru ca populatia nestiutoare de prin preajma „tarcului” sa ramana cu gura cascata. Uneori, conceptele si citatele trecute pe la ureche sunt folosite ca suport pentru compromiterea autorilor indezirabili. Cine mai are timp astazi sa vada daca sunt sau nu justificate insinuarile?
Pe urmele lui Em. Galaicu-Paun, poetul, dramaturgul si editorul Mircea V. Ciobanu a imbratisat de la o vreme (meta)critica si hermeneutica. Proaspatul critic a publicat recent in Sud-Est (nr.4, 2004) un eseu-fluviu doldora de citate care nu se prea leaga intre ele. Marturisesc ca n-as fi bagat in seama reflectiile autorului daca o parte din acestea n-ar fi fost niste mistificari ciudate ce vizeaza cartea mea Incursiuni in proza basarabeana (Editura Arc, 2004). Erijandu-se in aparator al lui Em. Galaicu-Paun, M. V. Ciobanu scrie ca „Iulian Ciocan apara intr-un fel metodele pure, tehniciste, exacte ale criticii atunci cand spune ca prefera criticii de meserie, „sobri”, care dau intaietate textelor despre care scriu”. E adevarat ca, in opinia mea, Galaicu-Paun e preocupat mai mult de frumusetea propriului discurs decat de analiza textelor, asta cred eu si se poate discuta daca am sau nu dreptate. Insa a da intaietate textului nu inseamna nicidecum sa aperi metodele tehniciste, exacte ale criticii. Oare indemnul de a vorbi mai mult despre text, de a nu bate campii, inseamna preferinta pentru o anumita metoda? M.V. Ciobanu intrezareste un „atac furibund (deja inutil, pentru ca aceasta atitudine e un fapt demult consumat) la adresa lui Druta, pornit de la o idee preconceputa…” E o mistificare crasa. In primul rand, oricine poate citi articolul meu pentru a se convinge ca el nu contine atacuri furibunde, ci o analiza a textelor care, din nefericire, scoate la iveala niste neajunsuri. Mai curand M.V. Ciobanu e un fan al lui Druta si nu a inteles sau nu a citit ce am scris. In al doilea rand, atitudinea la care se refera M.V. Ciobanu, aceea care blameaza activitatea socio-politica a lui Druta, o fi, poate, consumata si inutila, nu insa si identificarea unor defecte de natura estetica. Or ceea ce nu-mi place in primul rand la Druta este felul in care acesta isi concepe personajele si universul romanesc. Sunt curios sa stiu cate studii despre deficientele estetice ale prozei lui Druta a citit noul hermeneut? Nu pentru ca nu s-a obosit sa le citeasca, ci pentru ca ele nu exista! In ceea ce priveste „atitudinea mea absolut calda, chiar entuziasmata fata de „monumentala” opera a lui Al. Vakulovski”, voi zice doar ca Pizdet-ul lui Vakulovski e unul din putinele romane basarabene despre tranzitia interminabila si relatiile sinuoase moldo-romane. Un roman care spune cate ceva despre lumea in care traim si care a fost observat si comentat de multi critici romani. N-am fost entuziasmat si nici n-am zis ca textul lui Al.Vakulovski e „monumental”, dar ma intreb daca sunt monumentale cartile de poezie ale lui M.V. Ciobanu? Ce ne spun acestea? Si cate carti „monumentale” au fost scrise in Basarabia dupa 1991? Iar cuvintele indecente, care nu plac atat hermeneutului pudibund, cat si pasunistilor, sunt motivate estetic(protagonistul romanului e un narcoman). De ce M.V. Ciobanu uita sa spuna ca in acelasi articol din Incursiuni in proza basarabeana am „o atitudine absolut calda” si fata de romanul lui Stefan Bastovoi? Sa inteleg ca Iepurii nu mor nu contine cuvinte indecente? Il sfatuiesc pe M.V. Ciobanu sa aiba grija mai intai de propriile eseuri in care obscuritatea e mai degraba produsul neclaritatii gandirii decat al profunzimii.
Si mai bizare sunt acuzatiile mai tanarului si incisivului Adrian Ciubotaru din ultimul numar al revistei Semn. Tanarul naratolog imi imputa „caracterul expeditiv, lehamitea de a intra in detalii, partialitatea”, atacul nejustificat la adresa lui Druta si trage concluzia ca volumul meu e „sub asteptari”. Ei bine, si eu cred ca articolul lui Ad. Ciubotaru e sub asteptari, e expeditiv si partial. La fel ca si M.V. Ciobanu, Ad.Ciubotaru considera ca eu sunt preocupat mai mult de „oportunismul eroilor drutieni” si se intreaba daca „intampinarea cu bucurie a armatei „eliberatoare” este un cap de acuzare estetic?” In primul rand, in articolul meu intampinarea cu bucurie a sovieticilor nu este un cap de acuzare estetic, ci un amanunt pe care il iau in discutie doar pentru a contrazice opinia unor „experti” basarabeni ca protagonistii prozei drutiene sunt niste indivizi care rezista si sufera din cauza ocupatiei. In al doilea rand, Adrian Ciubotaru da gres atunci cand spune ca „linearitatea psihologica a eroilor, surprinsa de Iulian Ciocan, nu poate fi folosita nici ea ca o proba intr-un proces impotriva lui Druta… personajele lui Marquez, fiind arhetipale, sunt lineare, dar cert este ca in acelasi Veac de singuratate tragicul este manifest… universul drutian nu are aceasta finalitate tragica, dar tragicul, dupa mine, consta tocmai in lipsa acestei finalitati”. Iata un fragment in care „lipsa controlului real al perspectivei axiologice”, pe care mi-o atribuie tanarul naratolog, e evidenta. In primul rand, nu stiu daca „atitudinea constanta a personajelor fata de ceea ce li se intampla” e totuna cu „linearitatea psihologica”. Sa admitem ca e acelasi lucru. Dar de ce nu remarca Ad. Ciubotaru ca atitudinea naratorului fata de personajele sale nu e aceeasi la Druta si la Marquez? Dar oare personajele lui Marquez sunt la fel de senine ca si eroii lui Druta atunci cand au probleme? Nu cumva la Marquez e o alta “linearitate psihologica”? In ciuda faptului ca naratorul lui Marquez nu-si idealizeaza personajele si nu le plange de mila, tragicul este manifest la Marquez tocmai pentru ca personajele nu spun in orice situatie „las’ ca-i bine”. Repet, nu mi se par nici autentici si nici interesanti niste oameni care intampina cu seninatate orice inconvenient. Acest fapt ar fi poate un avantaj daca naratorul lui Druta ar fi comparabil cu cel al lui Marquez, daca ar fi mai impartial, ca sa folosesc cuvantul care-i place lui Ad. Ciubotaru. Si ce inseamna oare afirmatia ca tragicul consta in lipsa finalitatii tragice? Nu cumva si comedia e tragica?
Ad. Ciubotaru spune transant ca sunt partinitor cu Druta si indulgent cu A.Busuioc si V. Garnet. Intr-adevar, imi place romanul Spune-mi Gioni!, dar de ce nu observa Ad. Ciubotaru ca tot acolo spun negru pe alb ca Latrand la luna e un roman slab? Pentru ca e impartial? In ce priveste Martorul lui V. Garnet, eu chiar cred ca e un roman bun, iar Ad. Ciubotaru insusi spune ca analiza acestui text „e excelenta prin precizia si logica de fier a demonstratiei”. Pai, care-i adevarul? Ad. Ciubotaru considera ca titlul cartii mele e o „gafa” din cauza sintagmei „proza basarabeana”, dar tot el spune mai departe ca proza basarabeana e „un fenomen complex si inca greu de inteles in toata amploarea lui”. Nu stilul infect al lui Druta este principalul neajuns al lui Druta, asa cum crede Ad.Ciubotaru, ci felul in care acesta isi „construieste” lumea romanesca. Poate tanarul naratolog vrea sa puna semnul egalitatii intre stilul calofil / corectitudinea gramaticala si literaritate?
Scriu aceste randuri cu sentimentul acut al inutilitatii. Critica noastra e bolnava si nu intrezaresc solutii salvatoare. Nu mai am iluzii, nu mai cred ca criticul poate influenta pe cineva, ca e onest si ca e un intermediar intre scriitor si cititor. E posibil insa sa nu am dreptate, pentru ca nu sunt la fel de impartial ca M.V. Ciobanu si Ad. Ciubotaru. Poate ca in realitate noii postmodernisti drutieni, in frunte cu ultimul mohican-academician, fauresc cu acribie o critica pertinenta si impartiala. Poate ca scriu chiar acum niste volume „monumentale”…
|
