Un Cristian

Morţii Mă-tii,
un fel de roman în şapte părţi

scurt fragment din prima parte, Necrologul

 

Te-aştept afară, e prea aglomerat înăuntru.

           

De fapt, lăcrimam. Se-ntâmplă, când mi-e foarte foame.

Am bunghit-o pe aia, Porumbel şi nu mai ştiu cum, Eliza, Luiza, cam pe-acolo. Vindea cărţi în sediul central de pe Magheru. M-a salutat, pizda mă-sii, nu ştiam cum s-o iau. Abia peste câteva ore mi-am amintit că făcusem practică împreună, cu ani buni înainte, în Buzău, la Biblioteca Judeţeană (ce citeşti, duduiţă? Nu vezi? Romanul secolulul ix ix!).  Şi ea care credea că le admir dichisul ! Hm, shit! Am ieşit, nu-mi ajungea nici de-o pâine, cărat de amicul Ştefănescu (naiba să-l ia şi pe ăsta. S-a călugărit şi nici măcar n-a avut curajul să-mi spună.)  Să-şi cumpere cărţi (ziarist, avea bani) şi să se oftice când i le cer.

 Până şi Porumbel s-a ajuns, futu-i! Uită-te, stăpână pe ce vrea pulpiţa ta şi pun pariu că o şi doare-n găoz de tot. Îmi venea să m-arunc ca un berbece în rafturile de sticlă şi să-l fac pe individul cu ochelari, supraveghetorul pulii, să cheme poliţia, să mergem la secţie. Un pat pentru o noapte. Aş fi intrat cu capul înainte, să le zdrobesc standurile şi să mor dracului acolo cu creierii terci pe un morman de reviste de-un kil. Ar fi fost o moarte super. À la Chiva!

 Da’ eu, nu, că-s laş, am ieşit de frică să nu încep tremuriciul. Când am emoţii puternice, ca acum, îmi tremură genunchii. La propriu. Şi ipoteza de a-mi găsi liniştea printre miile-alea de suflete cartonate, că moarte dă-le-n bălării, nu prea sunt, oricine ce-ar zice, ordonate şi cu preţ pe ele ca o licitaţie de borcănaşe cu cenuşă, devenise clar o penibilă şi fictivă şansă. Deci am ieşit. Să mă liniştesc cât de cât.

Chiar şi-aşa simţeam nevoia unei reacţii. Furia (prostească?, golănească?, frustrantă?) îmi dădu ideea. De ce, căcat, nu m-apuc şi eu? Zic că scriu un roman. Căca-m-aş pe voi ! De ce doar pe mine? Îmi umflu maţele trecutului şi screm aerul puturos prin care să-mi eliberez neputinţa. Bineînţeles să sună aiurea. În definitiv, e chestie de bănuţ. Pentru ca un eventual fraier, rătăcit prin librăria de fuckin’ mari meşteri mari, să înhaţe dintre unghiuţele pastelate ale distinsei donşoare Porumbel spârcul (sună mai bine găinaţ?). Ce-am eu cu biata făptură? Ce mi-a făcut, căcăstoarea? Parc-aş fi în anticariatul din Micro 14, lângă proful de română din liceu, lunganul care ne bumbăcea cu castane când ne prindea cu cărţi budite pe sub bancă. Mângâia Sorinache cotoarele: ”La ce crezi că te-ajută să citeşti cărţi?”- şi zdrang am zbughit-o acasă, lovind cu pumnu-n capacul closetului, fără să mă gândesc cum şi de ce atâta ură. Nu, nu porumbel, aterizată cine ştie cum în oaza lor de civilizaţie, civilitate, faceţi voi nuanţările, cărtureştilor, nu zburătoarea mă interesează. Pe client, abonat, muscoiul ambulant care bântuie la sacou prin magazin şi m-ar scoate din raft pentru afişul de reclamă, pe ăsta-l vreau, în morţi! Să-mi cumpere în mii de exemplare ţucalul, să-mi plătesc masa la cantină pentru următorii 5 ani, doamne-fereşte. Să mă ia şi să-mi facă apoi vânt, cu superioritatea lui de om informat, hrănit cu noutăţi şi pus la punct cu politicile editoriale şi contrariat:”Vai, ce pute!” Parcă-l văd cum îşi aeriseşte nasul cu mâna. Ce-mi zici tu acolo? The F word? Am luat-o razna? Da, da! Pe tine te ginesc, vere! Să mă ştergi de căcat. E reconfortant să te simt near. Nu-i aşa, porumbelule, c-o să mă recomanzi la noutăţi? Cu megafonul, la ofertă în supermarket, la turneul de lectură prin cimitire, super ofertă! Facem un 69, baby, şi te pun impresar? Tu vei fi a mea! Blurbistă, poate ajungi agent literar, dragă, în doi-trei ani spargi piaţa că-i virgină. Himenul editorial te cere, my love! Sparge-l mica mea animatoare! Te fac celebră, vedetă literară, te invită la România Cultural să vorbeşti la 0,02 % audienţă despre planurile carierei de succes în domeniu. Sparge-i! Fă-i să muşte din gogoaşa cu gem generaţionist! Specialist privit cu ochii care preţuiesc certitudinile scrie pe fruntea ta. Cu markerul! Ce zici piarista lu’ tata? Începi cu fluturaşi, bagi la ziare, reviste, almanahuri. Bagi un blog. Anunţi prima ediţie prin sms! Push marketing! A doua? Ediţia de lux! Textilă! Sonoră! Bilingvă! Morse! Braille! Ediţia necenzurată, nescrisă, ediţia ediţiilor, ediţii de consum, economice. Şi ultima ediţie pe hârtie de ziar, de ce nu igienică? Un autograf ca o dâră de căcat? Ce, nu vrei să te murdăreşti pe sub unghii când o scoţi de la raft? Nu vezi câtă lume aşteaptă pentru autografe? Crezi că vede cineva ce-ţi rămâne pe mâini? Hai, mica mea animatoare culturală, vinde-mi cartea. Să crească tirajul până la etajul nouă. Auzi cum urcă liftul? Cum care lift? Liftul cu care ajungi în cerurile managementului cultural. Nu te-ai specializat în asta? Ia odată microfonul. Lumea aşteaptă să zici ceva. Dă-i drumul. Ha-ha-ha, ai emoţii? Eşti impresar, gagico! Ptiu, să nu te deochi! Zâmbeşti? Nu e rău! O să râzi? Nu e rău deloc. Da’ vezi c-ai uitat să dai drumul la microfon…Apasă pe buton. Push, puşlama mică! O să râzi toată viaţa. Dar tu ştiai deja toate astea, nu-i aşa?

“Da’, dom’le!”

 

 

 

Cristian Robu-CORCAN

Nu te teme!

(fragment)

            - Adevărul e că întotdeauna mi-a fost ruşine de Pavel. Măcar atât... ruşine să am. Cu toate că, să fim sinceri, e mare lucru să ai ruşine. Şi nu-i atât de grav să te duci să bei ceva... din cauza ruşinii. Am băut multă vodcă, dar trebuie s-o spun de la început: nu mi-a plăcut niciodată vodca. Îmi plac băuturile slabe şi dulci. Şi vinul, cel roşu. De vin, mă ameţesc într-un mod anume. Am sentimente bune. Tralalaaaaa... sentimente bune. Ce sunt sentimentele bune? Tranc-panc... îi vezi pe toţi oamenii drăguţi, bine intenţionaţi. Totul pare a se face cu încuviinţare... cu încuviinţare. Adică? Moartea vine şi nu-ţi pune la socoteală privirea de muscă beţivă. La 73 de ani îţi doreşti totul, nu mai poţi renunţa la nimic. Ce este extraordinar este faptul că mă simt foarte bine. Fizic vorbind... Pot mânca mult, orice, nu mă doare nimic. Şi nu ştiu cum se face, dar sunt dispus în orice moment să mă împerechez cu o femeie. Tralalaaaaa... împerechez, a-te-îm-pe-re-chea. Adică? Tranc-panc... a face dragoste e altceva. Înseamnă a-ţi fi milă, a te înduioşa, a da ceva de la tine, a ajuta, a potoli foamea cuiva, a-i potoli setea, a-l îmbrăca, a-l mângâia, a-i pune mâinile sub cap când doarme... a da din sângele tău cerului. Dar ce te faci când o scoţi şi-o bagi într-o femeie, ce te faci... Hai, măi, să fim serioşi, o bagi, o freci, e ca-ntr-un film, o întorci pe toate părţile, chestii, scene, scene de film. Tot timpul jucăm într-un film. Oamenii sunt schizofrenici. Hâţ-hâţ, hâţ-hâţ, hâţ-hâţ. Măi-pro-fe-so-re-dar-cum-să-se-re-pro-du-că-spe-ci-a-u-ma-nă-măi? Şi dacă tot trebuie s-o bagi, ca să se reproducă specia umană, de ce să nu existe şi plăcere? Tralalaaaa... mie îmi place, ţie îţi place, lor le place. La toţi ne place. Tranc-panc... măi, şmecheraşule, dar dacă trebuie doar s-o băgăm ca să ne reproducem de ce i-o dăm s-o şi sugă, de ce să i-o vârâm şi-n cur, de ce să o şi lingem peste tot, de ce...? Măi-pro-fe-so-re-ăs-ta-i-stan-dar-dul-bou-bă-trân-ce-eşti-fra-ie-re.

            - Domnu' Sandu, iar începeţi cu... Iar cu femei şi Dumnezeu? Bem şi noi un vin, atât...

            - Mă amărâtule, îi vezi pe toţi distruşii ăştia care beau pe la mese pe aici? Dacă scot din buzunar un pumn de mărunţiş şi-l arunc pe jos se vor uita la mine ca la Dumnezeu. Apoi, doar un semn să le fac şi... piş-piş... se pişă pe tine, boule! Şi când spun eu că... tranc-panc... în-seam-nă-că-vreau-să-spun-că-o-mul-mă-nân-că-bea-se-fu-te-se-dă-ma-re-şi-moa-re-ca-pros-tul... hâţ!

            - Dom' profesor, eu nu mă bag, nu prea ştiu...

            - Mă Damiane, cine nu te lasă pe tine să mori? Eu, nu-i aşa? Că m-a rugat prostănacul de taică-tu. Ştii ce vreau eu să spun? Zbang: că mi-e ruşine, dobitocule, mi-e ruşine de viaţa pe care o duc, şi pe care am dus-o, şi mi-e ruşine şi de Pavel, de fratele meu, îl ştii, nu? Şi-mi este şi frică puţin, dar nu mă mai pot opri... Şi nu-mi mai spune „profesore”, că mă enervezi, eu nu-s profesor, doar predau la rahatul ăsta de facultate, mă dau mare şi fut studente, n-am nevoie de bani, am bani să-mi pun şi-n cap, ştii doar... Hop-stop: ai muşcat vreodată de cur o femeie?

            - Dom' profesor...

            - Ce Damiane, te simţi... cum spui tu, mă, mereu, că te simţi? A, da, întinat spui... dom' profesor mă întinezi... Tralala, şi pe urmă te duci şi-o freci încet în baie, să nu te audă nevastă-ta. Taci şi nu mă enerva! Olala, să-ţi spun, imediat îţi spun, e interesant, nu spui tu de câte ori nu înţelegi ceva că e interesant? Floc-poc: un prieten mi-a adus o înregistrare foarte veche a unui film porno, printre primele făcute, erau pioneri... Să vezi, unul cam de vârsta mea stă în genunchi în spatele unei femei dezbrăcate şi o muşcă întruna de fese, în timp ce şi-o freacă de zor...

            - Dom' profesor, vă rog... eu plec.

            - Hai că mi-ai stricat tot cheful. Stai dracului jos!

            - Domnu' Sandu...

            Alexandru Saharov îl lovi cu putere peste faţă. Damian icni şi ridică mâinile ca să se apere. Câţiva beţivi, de la alte mese, râdeau cu poftă. Nu era prima oară când îl vedeau pe bătrânul ăla ciolănos lovindu-l pe tânărul cu capul plecat.

            - Arde-l, se auzi o voce dogită.

            Damian îşi trase de haine, părea că ar vrea să le îndrepte, ca pe ceva de metal, apoi le mângâie cu palma ca şi cum le-ar fi curăţat de praf.

            - Aduc imediat maşina, dom' profesor, spuse încet.

            Se întunecase binişor.

            Sunt un bătrân smintit, libidinos, scârbos. Sunt Alexandru Saharov, profesor şi bogătan, filozof şi beţivan. Na, c-a ieşit cu rimă.

           

Alexandru Saharov nu se suia în maşină decât pe bancheta din spate şi nu uita niciodată două lucruri: că avea o cicatrice lungă, care pornea din zona inghinală şi sfârşea sub sânul stâng, şi că visa la un interval de două săptămâni acelaşi vis. Cicatricea o avea din copilărie. Visul, de vreo 20 de ani.

            Cicatricea.

           

(Damian conduce şi se plânge că nu se poate trăi onorabil în România. Se preface că nu s-a întâmplat nimic. Nu, el nu a luat o palmă peste bot acum două minute, el este supărat din cauza precarităţii economiei româneşti. Damian conduce atent şi, cu fiecare semn de circulaţie respectat, pune umărul la reclădirea ţării.)

           

Cicatricea.

            În ziua când Alexandru Saharov împlini 7 ani, tatăl lui îi făcu cadou un pui de bibilică. Pavel, fratele lui Alexandru, privea neliniştit cerul. Preotul Matei Saharov îşi apucă amândoi băieţii de umeri. Era o zi frumoasă de iulie şi Insula părea pustie. Când şi când se mai auzea cântatul răguşit al unui cocoş. Să nu-i dai drumul pe jos, spuse Pavel. Alexandru mângâia puiul speriat de bibilică. La anul, când o să împlineşti 7 ani, o să primeşti şi tu unul, spuse preotul Matei Saharov către Pavel. Să nu-i dai drumul pe jos, spuse iarăşi Pavel, privind atent cerul. Alexandru râse. Apoi întrebă: e numai şi numai al meu puiul? Să nu-i dai drumul pe jos, insistă Pavel. Matei Saharov îl asigură pe Alexandru că puiul de bibilică este al lui, doar l-a primit de ziua lui, dar că este numai şi numai al lui... Totul, de fapt, este al Domnului Dumnezeu, spunea preotul. Totul, şi ce există şi ce nu există şi ce a existat sau va exista este al Domnului. Şi noi suntem ai Domnului. Pământul este al Domnului. Pământul cu tot ce este în el. Pădurile, apele, munţii, animalele, păsările. Să nu-i dai drumul pe jos. Nu vedeţi că punem în brazdă o sămânţă de grâu şi ea creşte? De unde ştie ea să crească? Cine a învăţat-o? Alexandru dădea din cap încetişor, nu, puiul e numai al meu, nu-l ţin eu în braţe? Uite că nu-i dă drumul... şi, dacă vrea, poate chiar să-l omoare, face ce vrea cu el, deci e al lui. Alexandru, ce spui acolo? Şi îi strângea preotul Matei Saharov pe băieţi de umeri, dar Pavel nu făcea decât să îngâne: să nu-i dai drumul pe jos, să nu-i dai drumul pe jos, să nu-i dai drumul pe jos. Copilaşilor, dragilor, minunăţiilor, eu, preotul Matei Saharov, sunt tatăl vostru, însă mai există un Tată peste toţi, care este Tatăl tuturor...

           

(Damian conduce şi se preface că nu s-a întâmplat nimic. Nu, n-a luat o palmă peste bot. Ceea ce-l preocupă este starea deplorabilă a şoselelor, corupţia politicienilor şi maşinile de lux ale curvelor. Românii nu ştiu să voteze, aia e! Aici e chichiţul, nodul, nodul din gât.)

           

... al nostru şi al întreg universului, cu stele cu tot. Pe măsură ce vorbea taică-su, Alexandru se întuneca la faţă. Nu-i numai şi numai al meu, nu? Este, este, o să vadă el, când o să fie mai mare o să înţeleagă mai bine ce-i cu „avutul” ăsta, cu „a avea”, cum ar veni că ai, apoi nu mai ai, e ca un dar care se dă şi se ia, dar mai bine să se înveţe de mici, amândoi, să spună un „Doamne ajută!” decât să ispitească în fel şi chip viaţa şi dumnezeirea. Ba-i numai şi numai al meu! De ce se tot uita atâta pe cer Pavel, că nu era nimic, decât o limpezime cum numai în Insulă puteai vedea, şi atât, în rest liniştea şi aerul care zbârnâia, glasul pustiei, cum spunea preotul Matei Saharov? Alexandru, te rog eu mult, nu da drumul puiului pe jos, spuse Pavel, nu-i da drumul. Apoi Alexandru îşi pierdu răbdarea şi începu să bată din picioare, degeaba maică-sa, venită din casă, de unde ascultase totul, îi tot spunea că da, e numai şi numai al lui puiul, numai şi numai al lui. Şi taică-su adăugă imediat, că na!, e numai şi numai al lui. O să-i dau drumul acuuuuuuum, şopti Alexandru către Pavel, şi puiul de bibilică se va face vultur, îi pun numele de Lupul, aşaaaaaa, şi se va duce să omoare porcul, pe Grişa, aşa. Preoteasa Ana îl întrebă pe Matei Saharov, soţul ei... exact aşa spunea Pavel – e soţul ei, îi explicase el lui Alexandru, şi e şi tatăl nostru, şi ea e şi mama noastră şi soţia lui, e separat tot, dacă ai văzut vagoanele din port din Brăila, când am fost cu tata, fiecare cu linia lui, şi tata e şi preot, adică nu-i preotu' nostru, e tata nostru, şi mama nu-i mama lui, e preoteasa lui -...  de ce Alexandru, de câte ori se enervează, tremură şi transpiră abundent şi se bâlbâie şi, iartă-l, Doamne!, înjură. De unde a învăţat să înjure? Din pizda mă-ti', urlă Alexandru, hai Lupule, du-te şi omoară-l pe Grişa, pe porc, omoară-l pe Grişa cu ciocul, dă-i cu ciocul în cap.

           

(Damian conduce şi se preface că nu s-a întâmplat nimic. Din când în când, se uită în oglinda retrovizoare. Dom' profesor pare dus cu totul, nu-l ascultă defel. Dar asta nu înseamnă ca el să nu vorbească. E bine, întotdeauna, să vorbească cineva. Tăcerea e mama ghinioanelor. Când vorbeşti, parcă trece totul. Trebuie spus şi spus şi spus... Numai să nu spui ce nu trebuie... România nu-i condusă de patrioţi.)

           

Nu-i da drumul pe jos şi fă-te liniştit, îl rugă Pavel pe Alexandru. Fă-te liniştit... Apoi Ana Saharov îl plesni pe Alexandru cu putere peste faţă. În pizda mă-ti', strigă Alexandru, şi aruncă cu putere puiul de bibilică în sus. Acesta bătu repede din aripi, tot mai repede, aşa i se părea lui Alexandru, şi nu mai cădea odată, parcă avea să nu mai pice niciodată pe pământ, omoară-l pe Grişa.

           

- Damiane, ce faci? întrebă deodată Alexandru Saharov. Conduci? Gândeşti? Nu-ţi sângerează botul? Fleoşc: ţi-am spart cumva buza?

            - Ce buză, dom' profesor? Tocmai vorbeam de clasa asta politică de la noi...

            -  Vorbeai de clasa asta politică de la noi... Damiane, poc: eşti idiot. Sau poate că nu eşti. Spârc: poate că eşti doar viclean.

            - Dom' profesor, am băut un vin şi gata...

            - Damiane, eu atât îţi spun, să mă ierţi. Înţelegi tu ce zic eu acum?

            - Dom' profesor, noi am băut un vin şi gata, ce mai, mergem acasă, mâine vin să vă iau de dimineaţă, ce mai... uite, domnule, cum se bagă ăsta, era să dea peste noi, nu dă prioritate, nu semnalizează, nimic...

            - Eşti idiot, Damiane, spuse Alexandru Saharov încet.

            Apoi se lăsă uşor pe spate, trăgând de nodul de la cravată şi descheindu-şi nasturele de la guler.

           

De unde apăruse uliul ăla atunci? De niciunde, din neant, din abis, din ceea ce Dumnezeu gândise dar nu făcuse încă? Se uitase şi el cu atenţie pe cer şi nu era nimic, absolut nimic. Se uitase de curiozitate, să vadă la ce se holba cu atâta încrâncenare Pavel. Se uitase, se uitase... Nu se vedea nimic şi totuşi uliul era masiv, acoperea cu umbra lui... Dar nu asta era important, nu, Alexandru Saharov ar fi putut jura în faţa oricui. Importantă era distincţia dintre „da, e numai şi numai al tău puiul” şi „na, e numai şi numai al tău puiul”. Distincţia dintre „da” şi „na”. Da, e numai şi numai al tău puiul, îi spusese maică-sa, chiar dacă după aceea îl plesnise peste gură. Căci era ceva sigur în acel „da”, era o asigurare, ea, mama lui, preoteasa Ana Saharov, îi garanta eternitatea acelei clipe, se făcea ea însăşi chezăşia unui lucru imposibil. Pe când „na”... „Na, e numai şi numai al tău”, adică o să te saturi tu de-o să-ţi iasă pe nas, pune-te împotrivă, pune-te de-a curmezişul, rahatule, cine te crezi? Eu nu-ţi garantez nimic, absolut nimic, pentru că Dumnezeu nu-ţi garantează nimic... Dar nu spusese aşa preotul Matei Saharov, nu, spusese doar „na, e numai şi numai...”. Se dăduse la o parte, el nu se băga, doar avertiza, el nu răspundea de nimic... Era mort demult preotul Saharov... Şi ce dacă era mort? Pavel, de câte ori trecea Alexandru să-l vadă în faţa hotelului Flora, îi spunea că era foarte important că tatăl lor era mort, foarte important. De ce, Pavele? Simplu, simplu, simplu... ca el, Sandu, de câte ori îşi aducea aminte de tatăl lor mort, să spună: Dumnezeu să-l ierte! Rahat, rahat, rahat. De-ce-să-se-ier-te, ce-să-se-ier-te, ce mare brânză a făcut Matei Saharov ca să fie iertat? Că s-a încurcat şi el cu una? Lasă asta, Sandule, tu ia aminte şi iar aminte să nu mai spui „să se ierte”, că nu vorbim de ceva ce nu cunoaştem, de o forţă impersonală, de un fel de energie oarbă...

           

- Damiane, opreşte!

            - De ce, dom' profesor, ce s-a întâmplat? Am băut un vin şi gata... vă duc acasă şi gata... mâine dimineaţă vă iau, ce mai...

            - Opreşte, boule, vreau să merg pe jos câţiva metri, atât, nu s-a întâmplat nimic, mâine dimineaţă mă iei şi gata, cum spui tu. Hăis, Damiane, hăis...

            - Gata, dom' profesor, gata, oprim pe stânga, imediat.

            Alexandru Saharov coborî fără o vorbă. Damian îl urmări cum se îndepărtează încet, urmând linia copacilor de pe bulevardul Carol. Păruse cam ameţit, dar punea paşii sigur pe el. Se ţine bine moşul, zici că-i de 50 de ani. Demară în trombă, spunând în sinea lui că se pişă pe ele de semne de circulaţie, însă trebuie respectate, cu mahării ăştia trebuie să fii atent, foarte atent, odată te zboară de nu te vezi. Un prieten de-al lui, şofer la un director de pe la Cadastru, a păţit-o. L-a ginit mahăru' ce l-a ginit că nu prea stă pe la stopuri, că o cam fură pe galben, că o cam calcă pe coadă în afara localităţilor, 150-170, 150-170, numai aşa o ţinea, şi hopaaaaa, într-o dimineaţă l-a anunţat... Marinică tată, ia-ţi catrafusele şi direct la Forţele de Muncă, vezi ce au ăia pe acolo să-ţi dea, că de azi eşti şomer, fii atent, şomer nu şofer... Făcea şi glume mahăru' de la Cadastru, aşa spunea Marinică Fusea, şi, când spunea, scuipa încontinuu, aşa, mai mult uscat, că nici scuipat în gură nu mai avea, apoi... Se zări pentru o clipă, în oglinda retrovizoare, silueta lui Alexandru Saharov, trupul acela prelung şi ciolănos pe care, dacă-l priveai cu atenţie de aproape, nu aveai cum să nu vezi că are pe el ca un fel de carne bătută bine, ca sub şaua unui cal, carne pisată, cum îi spusese bunica lui, Daminuţă, mamaie, să ai grijă cu oamenii cu carnea pisată, că nu-i glumă cu ei... Apoi, Marinică Fusea a început să tuşească, nu se mai oprea. Dar totul este să supravieţuieşti, gândi Damian, indiferent cu cine ai avea de-a face, cu oameni cu carne pisată sau nepisată, mama lor...

           

(Alexandru Saharov păşea încet, puţin adus de spate, privind fără interes cele două stopuri roşii care păleau îndepărtându-se. Bulevardul era pustiu, platanii păreau uriaşi. Aer. Verde. Verde-gri. De fapt, griuri colorate.)

           

... cel mai bun şofer este acela care ajunge cu bine la destinaţie, aşa-i spusese taică-su, şi taică-su îl cunoscuse bine pe profesor, el pusese vorba aia bună... Atunci, cel mai tare om e omul care rămâne în viaţă şi dă la familie să mănânce. Păi mâncarea e mâncare, ai mâncare mănânci, n-ai mâncare nu mănânci, câţi pricep treaba asta? Bă, nene, ditai groapa în mijlocul şoselei, ptiu, cu Primăria mă-si'... Mănâncă cine poate, cine poate oase roade... Parcă maşina sub o lampă stradală, privind de jur-împrejur. Nu avea cum să-l blocheze cineva, lumina cădea drept pe maşină, sunt deştept. Dacă îi mai dădea Marinelei două sutare îi ajungeau până la sfârşitul lunii, iar lui i-ar fi rămas în buzunar trei sutare, pentru că, imediat, pe data de-ntâi, lua salariul, ca să nu zică şi altele, că profesoru' se mai scăpa la băutură şi-i mai cârpea o palmă, apoi îi părea rău şi-i dădea câte un teanc de bani. În seara asta nu i-a dat, da' nu-i cu supărare, până la urmă tot pică ceva. Fără bani în buzunar eşti ca şi cum n-ai fi... Dacă nu era inspirat să se prefacă că vrea să plece în seara asta, moşu' nu l-ar fi cârpit... Tot n-a schimbat grăsanul ăsta de administrator becul pe scară?... Să ai bani în buzunar, asta-i, cât de puţini, da' să ai. Cine-ţi dă bani? Cine-ţi dă, mă, bani, cine? Aşa i-ar spune leneşului de cumnată-su, dar mai bine să nu-i spună, dacă vrea el să stea acasă degeaba, să stea, fiecare cu familia lui. Şi a terminat, fraierul, şi-o facultate. Ia uite ce chilaba o fi la ăştia de la doi în casă, urlă muzica... Da' l-a cârpit moşu' şi are laba grea. I-a servit-o, ce mai. Mâine-i cere nişte bani. O să-i dea sigur, c-o să-i fie ruşine. Măcar cu atât să se capete, cu-n bănuţ acolo... Da' l-a ars tare moşu', e iute moşu'. Lasă-i ca pe ei, tăticuţu', îi spusese taică-su, ca pe ei, Daminuţă, tu stai cu capu' jos şi gura-nchisă, să nu te ştie nici pământul ce şi cum faci şi ce-i la tine-n casă, uşa-ncuiată şi mănâncă-ţi bucăţica de carne, fii deştept... Marinelei îi cam umblă gura, i-a atras atenţia de vreo câteva ori, dar nu înţelege. Nu înţelege că lumea-i rea, domnule, e rea, dacă aude c-ai mâncat bine te urăşte, îţi vrea răul, vrea să te distrugă. Dacă te întreabă cineva ceva, nu te apuci să te umfli, nu, laşi umerii puţin mai jos, îţi tragi pieptul să nu se vadă, ca şi cum ai fi scobit de foame, şi spui, cu vorbă bună, domoală, cum i-a spus el vecinului de la etajul unu duminica trecută, cu ajutorul lui Dumnezeu, vecine, mâncăm şi noi o bucăţică de pâine, din mila lui Dumnezeu, ce să facem?, muncim, muncim cât ne-o ţine picioarele, azi avem puţin, mâine n-avem deloc, da' trăim, mulţumim lui Dumnezeu, trăim şi noi cum putem... Îi plac eclerele Marinelei, ceva de groază, mănâncă douăzeci dintr-o dată, din patruzeci de îmbucături, după care bea dintr-o răsuflare un litru de cola şi face aaahhhhhhh, mamă, că ce să facă?, că deretică toată ziua prin bucătărie, se duce încolo şi-ncoace... O fi pus otravă la câinii ăia din curtea interioară, care urlă toată noaptea, jarlele? Îi spusese s-o facă cu băgare de seamă, să n-o vadă cineva, fermoar la gură, Neluţo. Bagă-ţi minţile-n cap să nu te ia cineva la ochi, că-i de rău. Şi ea-l întrebase: cine să mă ia, Daminuţă? Atunci îi răsese o palmă şi gata, ce să-i faci, se întâmplă, dar aia a fost singura palmă pe care i-a dat-o Marinelei şi basta... Da' ce i-a tras-o moşu' în seara asta, frate, scurt, i-a turtit juma' de faţă... Da' până la urmă şi la urmă, cine va fi cel câştigat? Asta n-o mai ştie profesoru', cât e el de profesor şi avocat. Nu ştie că până la urmă o să dea ortu' popii înaintea lui, înaintea lui Daminuţă, că trebuie să se îndoaie odată şi odată, în timp ce el, Daminuţă, va fi drept, drept ca bradul. Cine e cel mai bun şofer din lume? Cel care ajunge cu bine la destinaţie. Cine-i cel mai tare om din lume? Cel care rămâne în viaţă. Cine-i prostul şi păcălitul? Cel care moare. Oricum, mâine-i cere nişte bani, o să-i dea sigur, o sa-i fie ruşine.

            - Hai, Marinelo, odată, că tot bat...

            - Gata, hai, Daminuţă... ai adus ceva?

            - Hai, hai, intră, vorbim în casă.

            Mai aruncară amândoi câteva priviri circumspecte de-a lungul scării, apoi intrară în casă cu spatele, încet, după care închiseră uşa, amândoi cu degetele la gură, şşşşşşşşt. Se auziră declicurile a patru yale şi zgomotul a două lanţuri de siguranţă.

 

Alexandru Sharov merse un timp privind numai în jos. Sunt un bătrân smintit, libidinos, scârbos. Sunt Alexandru Saharov, profesor şi bogătan, filozof şi beţivan. Profesor şi bogătan, filozof şi beţivan... rimă, rime. Probabil că rimele au scos oamenii din ei înşişi, gândi el, i-au distrus. Pentru că, în fond, pentru cine pricepe, rimele sunt asimetrice. Şi nu că la baza lumii materiale nu ar sta o simetrie, nu. Nimeni n-ar putea dovedi asta. Dar în tot ce subzistă există un soi de asimetrie care tinde să se tot rotească, să se rotească, până devine ceva rotund, ceva în care să identifici o infinitate de simetrii, ceva care să semene cu un mort. Ce poate fi mai rotund decât un mort? Ce poate fi mai înspăimântător decât ceva rotund? Într-un cerc complet, închis, nu mai încape nimic. Şi cel care observă asta este rămas pe-afară, pentru că numai ce este în afară, situat exterior, poate sesiza întregul. În moartea unui om nu mai poate intra nimeni din cei care-l privesc şi îl plâng. Mortul este un cerc închis, adică o simetrie care seduce prin respingere. Cineva spunea că în omul mort există o frumuseţe infinită, o frumuseţe pe care n-o poţi apuca niciodată, o frumuseţe pe care o tot priveşti, însă din care nu te poţi hrăni. Moartea nu ţine de foame. Şi e mare nobleţe în asta. Plângând un mort, îţi plângi propria-ţi neputinţă. Măcar de ar dura lacrimile o veşnicie, dar nu, nu, lacrimile se opresc şi lasă locul foamei. A-ţi fi foame e o necuviinţă, a mânca este o bădărănie. Cum poţi să mănânci şi, astfel, să opreşti lacrimile?

Uliul acela probabil că n-a existat niciodată. Dar puiul de bibilică sfârtecat, da. Sfârtecat, pur şi simplu. Sau poate că el, Alexandru Saharov, n-a existat niciodată, şi puiul de bibilică trăieşte şi acum. Pavel se lăsase într-un genunchi, acoperindu-şi faţa cu mâna. Părea că încearcă să privească în soare fără a-şi arde ochii. Prinde-l repede şi ia-l iar în braţe, striga cu faţa chinuită, căznindu-se să privească în sus, printre degete. Şi puiul de bibilică nu mai cădea, fâl-fâl-fâl-fâl, bătea din aripi repede de tot, tot mai repede, totul încremenise în acea aşteptare cât o viaţă, Matei Saharov vorbea cu încetinitorul, ceeee-seeee-întââââmplăăăă, măăăăi, Doaaaammneeee, iaaaartăăăă-neeee, Ana Saharov urla, în casă, treceţi imediat toţi în casă, apoi, deodată, se simţi curentul ăla de aer teribil, sau, poate, doar el, Alexandru Saharov, îl simţise, cu toate că şi ceilalţi parcă erau cuprinşi de nebunie – cine să-şi mai amintească exact? -, era ca-ntr-un vid, unde tragi nimicul în plămâni, sau ca-ntr-o baie de sânge, numai roşu de jur-împrejur, totul era roşu, copacii erau roşii, cerul era roşu, părinţii lui erau roşii, dinţii câinelui erau roşii, urniţi timpul ăsta din loc, urla Ana Saharov, în casă, să intrăm toţi în casă, striga preotul Matei Saharov, apoi curentul de aer rămase neclintit ca un bloc de gheaţă invizibil... apoi şuieratul acela, sunetul acela ascuţit, glasul acela subţire şi pătrunzător, lătratul acela de pasăre de pradă, urletul acela de ucigaş, izbitura seacă, înfundată, cu reverberaţiile ei mute, piu-pi-i, făcuse puiul de bibilică... Praf, carne sângerândă, pene plutind, puf în mici vârtejuri de vânt, grohăitul leneş al lui Grişa, ţi-am spus să nu-i dai drumul pe jos. Pavel se întinsese pe burtă, direct pe pământul rece, şi părea epuizat, umbra casei îl secţiona în două, pe lungime, din creştetul capului până între picioare, o linie perfectă, dreaptă, fermă.

 

Şi atunci am simţit cum a intrat în mine ceva, a mărturisit Alexandru Saharov, ca un şarpe pe care nu vrei să-l înghiţi, vrei să-l scuipi din gură, dar el intră şi intră, se duce pe gât, uşor, alunecă, se cuibăreşte în tine. Am început să-l lovesc pe fratele meu, Pavel, cu picioarele. Nu puteam să mă opresc. Şi el nu spunea nimic. L-am lovit până am simţit că nu mai am nici un pic de vlagă şi aş putea să leşin din cauza asta sau chiar să mor.

 

            Matei Saharov fusese, de fapt, Matei Alexandru. Când i se născu primul copil, deja era Matei Saharov. Probabil că numele tatălui şi al bunicului lui îi rămăsese înfipt în piept, de aceea, înainte ca primul născut să slobozească primul urlet – primul urlet de spaimă, aşa spunea Ana Saharov -, primi numele de botez Alexandru. Alexandru Saharov. Dar asta-i altă poveste, cu toate că de aici ar trebui să înceapă, aşa se pune un bun început. Să puneţi bun început în toate, le spunea preotul Matei Saharov în fiecare dimineaţă.

            În ziua uliului şi a puiului de bibilică – de câte ori îl aude spunând aşa, Pavel îl apostrofează: să nu mai zici aşa, nu uliul şi puiul de bibilică au umplut ziua aceea, ci noi doi, noi doi am privit moartea prin ochii puiului de bibilică şi pe Dumnezeu în ochii uliului, dar Dumnezeu nu-i pasăre de pradă, ci un miel, adică e blândeţe şi milă, altfel s-ar fi uitat la noi, mici fiind, prin ochii părinţilor noştri morţi, dar părinţii noştri trăiau – era îmbrăcat cu un pantalon alb şi o cămaşă simplă, crem, din tercot olandez. Grişa grohăia şi un cocoş pestriţ sări gardul rupând-o la fugă spre lanul de porumb. Totul părea încremenit în acea stranie obişnuinţă care făcea din Insulă un loc uitat de lume şi de timp. În depărtare se zăreau munţii Măcinului şi cariera de piatră de la Turcoaia. Un decor perfect, pentru o zi perfectă - ziua lui. Ziua uliului şi a puiului de bibilică. Din loc în loc, sfeclă aruncată, ghemotoace de păr, bulgări de sare şi... Şi acum, na!, nu mai e... Cine nu mai e? Puiul de bibilică. Na! Na! Na! Aşa repeta el întruna, Alexandru, copilul care împlinise 7 ani în ziua uliului şi a puiului de bibilică, în timp ce Pavel, cu obrajii tumefiaţi, plin de sânge, se întorsese cu faţa în sus, ca să poată respira. Na!, la anul, când o să împlineşti şi tu 7 ani o să primeşti un pui la fel... Copilul ăsta e nebun. Pentru că această nebunie, spunea Ana Saharov, stă în chiar firea omului de a fi. Iar Alexandru este chiar firea omului de a fi. Ce faci, Matei, ce faci acolo, de ce aduni penele şi puful puiului de pe jos, ia copiii şi intră în casă, Matei eşti imposibil, nu eşti în stare de nimic, să nu-mi spui că dai fuga la biserică să vorbeşti cu Dumnezeu că nu te cred, Matei, cumpără-le copiilor jucării. Preotul Matei Saharov se opri şi spuse doar atât: uite, ia săpunurile astea două, fac şi eu tot posibilul, sunt cu miros de mere verzi, ştii că nu se găsesc pe nicăieri, şi suntem sănătoşi, Ana, avem de ce să ne bucurăm...

            Cât de frumos şi neîndemânatic aduna Matei Saharov puful şi penele puiului de bibilică făcut praf de uliul care apăruse de niciunde... Dar de câte ori omul încearcă să spargă coaja oului, femeia o lipeşte la loc. Femeia nu va încerca niciodată să scape din iad, ci va înfrumuseţa iadul cu delicate piese de mobilier. Femeia aduce alinare. Încet, umblaţi încet cu trupul, spălaţi-vă şi întindeţi-vă la umbră, să vedeţi ce bine e... totul trebuie să fie bine, închipuiţi-vă că este bine. Femeia pune imediat să fiarbă ceva într-o oală şi alungă mirosurile neplăcute. Femeia hrăneşte stârvul.

            Alexandru Saharov începu să râdă şi hohotul lui se împrăştie cu repeziciune pe bulevard.

            Se opri brusc, privind în spate. Oare am trecut de... Acum doi ani avea în dreptul porţii un stejar bătrân, înalt, cu o coroană care acoperea jumătate din curte, jumătate din stradă. Îl vedea de la distanţă şi, inconştient, fără a mai fi atent, îşi număra paşii şi se oprea în dreptul lui. Când îl tăiară cei de la Primărie, de la „Spaţii verzi, întreţinere şi amenajări”, el era plecat în Bucureşti. Poate ar fi putut să-i oprească. Le dădea nişte bani şi gata, ce mai, vorba imbecilului de Damian. Un vecin îi povestise că-i întrebase pe cei de la „Spaţii verzi” ce fac acolo, dar un mârlan nu-i spusese decât atât: nu vedeţi, amenajăm! Deci nu tăiau un copac, amenajau. Amenajau, domnu' Saharov, amenajau... Şi el îl întrebase pe vecin de ce nu-i trăsese una peste bot mârlanului. Era în exerciţiul funcţiunii, domnu' Saharov, nu se făcea, îi răspunsese vecinul.

            Oare ce voia să spună maică-sa cu „firea omului de a fi”?

           

            Eu nu pot altfel, îi mărturisise Elenei.

Se întâmplase chiar pe faleză. Stăteau amândoi rezemaţi de Căpitănia Portului, era pustiu şi un muncitor, căţărat pe vechea clădire a Tipografiei de Stat, îndrepta „A”-ul din giganticul „PARTIDULŞIPOPORUL”, şi nu era nici o pauză, absolut nici un spaţiu între cuvinte, şi nu trecuseră decât două ore de când el, avocatul Saharov, o oprise pe holul Tribunalului pe Elena Trofimov, pe grefier Trofimov, şi îi vorbise direct, pe un ton scăzut, potolit: Dragă Elena, vreau să te rog să mi-o sugi, pur şi simplu, să mi-o iei în gură aşa cum, de pildă, mi-ai pune să beau o ceaşcă de cafea, nu trebuie nici să gemi, nici să râzi, nici să mă priveşti în ochi, trebuie să fie la fel de simplu ca boarea de vânt ce alunecă vara peste Dunăre, iar eu am să-ţi spun totul, absolut totul, tu îţi mişti uşor capul iar eu povestesc, nu-i vorba de sex aici, îţi spun sigur, nici măcar de erotism, dacă mă-nţelegi... Ea încuviinţă din cap, sigur, sigur, mergem acum, şi nu se văzu pe faţa ei nimic, absolut nimic. Nu-şi mai vorbiseră niciodată, doar se priviseră, uneori, pe holurile Tribunalului sau prin pădurile Parcului Monument, şi era ca şi cum, îi spusese Elena, erai obiectul unui presentiment de-al meu.

„Nu pot altfel, pentru că totul este de neînţeles, şi, chiar de-ar fi de înţeles, eu sunt împotrivă. Eu sunt împotriva a tot. Tot. Totul este o porcărie. Nimic nu are sens. Totul este un chin. Chin. Şi peste chin vine durerea. Şi peste durere foamea. Mă simt umilit, şi nu numai. Mă simt obligat să urăsc. În ziua uliului şi a puiului de bibilică am înghiţit un şarpe, şi el mişcă şi mişcă, câteodată pare că doarme, dar nu, nu, e acolo, veghează, nu doarme... o să mă crezi nebun, mă bufneşte râsul, dar n-o să râd, tu tocmai...”

Elena se oprise brusc şi-l privea atentă. Îi lăsă penisul uşor într-o parte... Îl privea serioasă, cu aceeaşi seriozitate cu care spusese „sigur, sigur, mergem acum”, apoi îl apucă iar...

„Înţeleg perfect, nu eşti nebun, nu... Alexandru, nu-i aşa că, într-un moment din viaţa ta, într-o singură clipă, o clipă care nu se mai sfârşeşte, ţi-ai dat seama că ceva nu este în regulă?”

„Exact, că eu nu sunt eu... hm, m-ai întrebat, aşa, ca un psihiatru...”

„Nicidecum, nu trebuie să crezi asta...”

„Bine... mai bine spus că trupul meu nu sunt eu, habar n-am unde dracu' sunt eu...”

„Vorbeşte-mi despre ziua uliului şi a puiului de bibilică...”

Muncitorul de pe Tipografie probabil văzuse ceva – Elena, în timp ce el vorbea, îi masa încet penisul, cu un gest moale de care părea să nu-şi dea seama -, sau poate cine ştie, dar ceva se întâmplase acolo sus, pentru că, deodată, nu mai văzură pe clădirea veche, cu gratii la geamuri, decât „P RTIDULŞIPOPORUL”, apoi, la o secundă, poate două, se auzi o bubuitură asurzitoare. Căzuse „A”-ul imens de tablă, strivind un copac şi o maşină parcată în dreptul barierei ce oprea accesul spre faleză. Muncitorul zbiera, spunea ceva de genul „mă nenorociţilor, vă cordiţi pe stradă...” sau „mă nenorociţilor, vă buliţi pe stradă”, în fine.

„Ştii, Alexandru, cred că ar trebui să plecăm, nu crezi? În scurt timp, aici va fi plin de miliţieni, securişti şi secretari de partid...”

„N-am apucat să-ţi spun nimic, de fapt...”

„Ba da, mi-ai spus totul.”

„Nici nu ştiu ce aş fi putut să-ţi spun... că eu nu pot altfel şi că...”

„Alexandru, mi-ai spus tot... încheie-te la prohab... eu am înţeles.”

Grăbiră pasul, intrând pe un gang lung care-i scoase lângă biserica „Sfinţii Arhangheli”.

„Totuşi, Elena, nu vrei să te opreşti puţin... eu...”

„Mă opresc, Alexandru, dar am înţeles exact, ştiu ce...”

„Elena, dar... ştii, pe holul de la Tribunal, nu ştiu ce m-a apucat...”

„Te-a apucat bine...”

„Mă gândesc la ce ai simţit tu atunci...”

„Alexandru...”

Îl privi lung, apropiindu-şi capul de pieptul lui, şi el se aşteptă la o scenă penibilă... cum Dumnezeu mă pot gândi la aşa ceva acum?... ca ea să-şi coboare capul şi să ofteze, dar nu, nu se întâmplase aşa. Stăteau amândoi privindu-se fix. Elena parcă zâmbea, aproape insesizabil, de fapt avea o umbră în colţul gurii...

„Alexandru, tu n-o să înţelegi ce spun eu acum, nici eu nu înţeleg prea bine, dar sigur îţi spun... când m-ai oprit şi m-ai invitat să ţi-o sug... e bine cum am spus?... nu m-am gândit nici un moment la sex, sau la erotism... mă întreb la ce te-ai gândit tu când ai spus „erotism”... ca să fiu mai exactă: nu m-am gândit la nimic, mai bine spus n-am gândit nimic, doar am simţit o linişte profundă... cum să spun?... o linişte adâncă, a fost ca şi cum mi-ai fi spus: nu-ţi fie teamă, nu te teme!... şi eu am crezut, pur şi simplu... acum o să mă crezi tu pe mine nebună...”

„Nu, nu... Elena, eu...”

„Ştiu, Alexandru, ştiu, eşti disperat, asta ai vrut să-mi spui, să-mi povesteşti, eşti disperat, de mult timp, de când nu ştiai că se numeşte disperare...”

„Dar tu?”

„Eu?”

„Tu.”

„Eu... eu nu mai am timp, Alexandru, nici o mie de ani nu mi-ar fi de ajuns, nu mai am timp şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta.”

„Elena, mergi la mine?”

„Da.”

„Numai în seara asta? Vreau să spun... rămâi la mine?”

„Da.”

„Elena, noi ne jucăm acum?”

„Ţi se pare că ne jucăm? Uite ce vreau eu, Alexandru... o cameră a mea, numai a mea, o cameră care să stea încuiată... pricepi?... nu vreau să intri în ea niciodată. Şi mai vreau să ai şi tu o cameră a ta, nu mă interesează dacă ai simţit vreodată nevoia, dar eu am nevoie ca tu să ai o cameră a ta, şi să stea mereu încuiată... ţi se pare că pun condiţii?”

„Nu, deloc. Să mergem...”

 

Intră în casă încet, fără zgomot. Uşa Elenei era încuiată. Recunoscu acest lucru după orificiul în care se băga cheia. Era obturat, lumina nu trecea prin el, cheia era pe partea cealaltă. Aşa îi spuse o dată, o singură dată: am fost tentat, Elena, să intru în camera ta, dar cheia era pe partea cealaltă. Ea tăcu, apoi îl mângâie pe frunte. Ai transpirat... Nu-l deranja uşa încuiată, nici măcar nu-l intriga. Avea, mai degrabă, un fel de curiozitate, dar care se potolea repede, înainte să devină obsesie. Toate mişcările astea interioare, trecerile de la stări la senzaţii, de la sentimente la acea condiţie de vid, de la dorinţă la incertitudine, de la haos la linişte... Puţini ar putea spune cum vin şi se duc, de unde vin şi încotro pleacă. Omul acţionează din cauza fricii. Sau nu acţionează... De fapt, dacă nu face ce trebuie, e ca şi cum ar acţiona, însă altfel, mai subtil. Mai pervers... E ca şi cum am vorbi despre păcate... Păcate! Ai făcut rău, omule? Nu! Dar bine? Nu! Tot păcat este... Firea omului de a fi, dacă a înţeles-o bine pe maică-sa, este un fel de apă care curge, adică omul însuşi e păcat: păcătuieşti, deci exişti! Matei Saharov îşi smulgea părul din cap, îmi arunc veşmintele preoţeşti de pe mine, femeie... starea omului de a fi este aceea de a nu păcătui, starea de păcat este nefirescul omului de a fi. Femeie, Matei, mie îmi spui femeie, mi te adresezi cu... femeie?

Omul este un truism.

Alexandru Saharov zâmbi. Din camera Elenei se auzea o muzică în surdină, un concert al lui Sibelius parcă. Bătu încet.

- Ai venit, Alexandru?

- Da... nu vrei să deschizi? Nu mă uit înăuntru. Nu ieşi puţin? Astăzi, o studentă a intrat la mine în birou... mă auzi?...

- Imediat, o secundă...

- ... şi mi-a spus privindu-mă în ochi: profesorule, nu am nevoie decât de un şapte la Civil, atât, îţi fac o felaţie cu bonus, hai, nu te prosti, că ştiu că-ţi place... mă auzi, Elena?...

- Imediat...

- ... şi poţi să-mi spui în timp ce te lucrez: aşa, puiule, ia-o, puiule, mai adânc, puiule... şi nu-i cazul să faci figuri, profesorule, că n-am cerut un zece, doar un şapte, dar fără penetrare, clar, fără penetrare, numai în gură, începem?... pot să şi înghit, profesorule, dacă-ţi place... mă auzi Elena?...

- ... vin imediat, o clipă, Sibelius ăsta mi-e drag...

- ... pot s-o fac cum vrei, profesorule, cu buzele, cu amigdalele, cu cerul gurii, cu limba... Elena, m-am uitat atent la ea... mă auzi?... m-am uitat în ochii ei şi am înţeles brusc totul, într-o singură fracţiune de secundă am înţeles... ştii că am câteodată nişte intuiţii fantastice... fata n-o făcuse niciodată, nici nu cred că se atinsese vreun bărbat de ea... mă auzi?... se hotărâse să înfrunte viaţa, viaţa care o înspăimânta, nici măcar o curiozitate sexuală nu avea... mă auzi?... hai, profesorule, că n-am timp, spunea... ţâşnea transpiraţia din ea, broboane de sudoare pe frunte... i-am dat un zece şi i-am făcut cadou o carte pe care o aveam în sertar, abia o terminasem, „Partida de biliard de la ora nouă şi jumătate”, a lui Heinrich Böll, apoi am expediat-o... mă auzi?... era năucită, viaţa care o înfricoşa şi pe care voia s-o înfrunte, ca să-i arate că nu-i pasă, se producea, neaşteptat şi brutal, şi în forme duioase... mă auzi?... viaţa îi refuza provocarea... mă auzi?... în loc să plece cu un şapte la Civil după o felaţie făcută lui Alexandru Saharov, a plecat fără să se întâmple absolut nimic, cu un zece în loc de şapte şi cu un roman... Mi se adresa cu „profesorule” în loc de „profesore”, aşa, ca o sfidare la adresa vieţii... ironia era următoare: asta-i tot ce poţi să-mi faci, Viaţă? Na, c-am supt-o şi n-am păţit nimic, nu-i nevoie să merg la psihiatru...

Elena deschise uşa şi de dincolo, din camera ei, se auzeau ultimile acorduri...

- Ce spuneai, Alexandru?

Câteodată, lui Alexandru Saharov, Elena i se părea urâtă sau, din contră, foarte frumoasă. Alteori i se părea că trupul ei e trist, mai ales după partidele de amor; un trup cumva obosit, cu sânii pleoştiţi, colţurile gurii lăsate şi pulpele diforme. Sau, uneori, mai ales când o privea stând dezbrăcată după baie, în penumbra balconului, i se părea că vede un trup făcut dintr-o substanţă exclusiv erotică, un trup cu forme mai degrabă interioare decât exterioare, de o moliciune ameţitoare, care dezvolta dorinţa până la paroxism, încât până şi erecţia devenea imposibilă. Nu mai rămânea decât dorinţa de a pătrunde, de a sfredeli, de a consuma prin intenţie ceea ce îl aducea la nebunie. Dar exista un lucru care rămăsese neschimbat, intact din prima clipă, şi care avea să nu se schimbe, probabil, până-n ultima clipă: mirosul. Elena avea un miros pe care Alexandru Saharov nu-l putea cataloga decât ca fiind tulburător. Acest miros se modifica rar, mai ales în preajma apei sau a pădurii, căpăta nuanţe fine, de o mai lungă sau scurtă durată, însă fondul, structura lui de rezistenţă, rămânea intact. Nici un parfum sau deodorant nu reuşea să-l disipeze sau să-l facă de nerecunoscut.

- Nimic, Elena, nimic...(se aplecă spre ea şi-o mirosi)... spuneam că azi l-am lovit iar pe Damian... o să-i dau bani mâine...

- Să nu-l mai loveşti Alexandru, nu-mi place deloc treaba asta...

- Cred că mă îmbătasem puţin... ştii, n-am mai cunoscut un astfel de om, câteodată am senzaţia că nici nu există...

- Să nu-l mai loveşti, Alexandru... Vrei să mănânci?

- Nu.

- Vrei să mai bei ceva?

- Nu.

- Vrei să ţi-o sug?

Alexandru Saharov izbucni în râs.

- De cât timp suntem împreună? o întrebă. Ce zi a fost aceea în care stăteam lipiţi de Căpitănia Portului şi muncitorul de pe Tipografia de Stat a scăpat litera „A” pe jos?

- Nu ştiu, Alexandru, dar e ceva timp... Vrei să stai cu capul în poala mea?

- Da.

- Vino.

Elena îl luă de mână şi-l conduse până în sufragerie.

- O să începi iar cu cicatricea? întrebă Alexandru Saharov.

- Da, nu-mi plac lucrurile noi.

Elena stătea sprijinită în mâini, cu picioarele întinse. Alexandru Saharov îşi lăsă capul pe picioarele ei. Începu să-l mângâie distrată, apoi îi trase cămaşa sus, spre piept. Fixă degetul arătător pe cicatrice şi începu să-l plimbe de sus în jos, urmând linia rănii închise, într-un du-te-vino ce lua întocmai traiectoria sinuoasă a stigmatului.

- Nu-i nici o staţie pe drumul ăsta, Alexandru, nici o staţie...

 

Cicatricea.

Îi explică Elenei că avea cicatricea din ziua uliului şi-a puiului de bibilică...

... îl lovisem pe Pavel până la epuizare...

... aveam picioarele pline de sânge...

... Pavel ştiuse şi nu-mi explicase...

... aşa credeam...

... şi mai credeam că dincolo de gard, în lanul de porumb mai era cineva care ştia, cocoşul care o rupsese la fugă şi sărise gardul...

... am luat-o şi eu la fugă...

... eu mă simţeam dator să urăsc, Elena...

... în faţa gardului de sârmă ghimpată n-am ştiut ce să fac, totul s-a petrecut repede, eram în alergare, uram totul, Elena, şi am făcut un salt penibil, cu mâinile şi cu capul în faţă, aşa cum te arunci în apă...

... să ştii că pielea pârâie când trage sârma ghimpată de ea...

Elena îl privea intens, privea prin el... nu mai suport, Elena, să te uiţi aşa, tu nici măcar nu eşti aici...

Îl mângâia uşor pe frunte, aşa cum atingi frunzele.

 

(Damian îi atrage atenţia Marinelei să nu cumva să sufle o vorbă, fermoar la gură, Neluţo. E ora unu noaptea şi Marinela mănâncă pufuleţi în pat, cu lumina stinsă, având grijă să nu-l atingă pe Daminuţă, că el nu suportă când doarme să se atingă piele de piele şi face ceva ca nişte bube, nişte pete roşii. Ai pus otravă la câini, da? Pus, pus, unu' a făcut spume la gură, ăilalţi s-au cărat, nu i-a mai văzut. Gata, somnişor, şi... Să aibă mare grijă şi cu umblatul ăsta pe stradă, cu ieşitul ăsta des din casă, ai grijă, Neluţo, să nu te ia vreunul la ochi, că ai terminat-o cu mine... Şi să nu uite, mâine să-i spună lu' frate-su că n-au bani să-l împrumute, că n-a mai luat salariu de trei luni, aşa să-i zici, Neluţo, Daminuţă al meu, săracu', mănâncă o dată în zi, ceai cu biscuiţi sau pâine uscată...)

 

Constantin Cheianu

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală

 

 

În sfârşit, ajungem la Marcela mea!

Hai, Marcela! Forza, Marcela! Arată ce ştii, Marcela!

În aplauzele voastre, femeia aceasta legendară intră în acţiune.

În una din binecuvântatele zile ale primăverii lui 1989, cu vreo zece-cincisprezece minute înainte să înceapă încă una din căcaturile de şedinţe oficiale dedicate actului presurării, de către conducerea Uniunii Teatrale, a porţiei trimestriale  de cenuşă pe cap, Marcela Bevziconi se înfiinţează într-o vizită informală la noul meu birou de la Uniunea Teatrală.

Proaspăt născuta opinie publică a republicii este bântuită în aceste zile de aşa zisele „Teze ale Comitetului Central al PCM, ale Prezidiului Sovietului Suprem şi ale Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti” care le fac morală celor ce ies, ca şi mine, la mitinguri neautorizate (autorizate nici nu există ca noţiune)  punând, în piaţă, tot felul de probleme sâcâitoare, gen „limbă de stat”, „democraţie”, „alfabet latin” etc. Aşadar, toate uniunile de creaţie au fost somate să ia în discuţie „Tezele...” cu pricina în prezenţa unui om de la CC, să-i dea dreptate CC-ului şi să-şi inventeze ad hoc aspecte negative în activitate.

Dulceaţa de Marcela Bevziconi se înfăţişează aşadar în biroul meu cu zece minute înaintea reprezentantului CC, un interval ce va pecetlui destinul şi imaginea Uniunii Teatrale pentru următoarele două ore. Acestea urmează să fie terfelite şi tăvălite bine pe parchetul nou-nouţ. 

Marcela mea nu este la fel de patrioată ca alte tipe, în schimb ea adoră cinstit sexul. S-a înfiinţat intempestiv la Uniunea Teatrală dintr-un motiv oarecum de înţeles, s-a săturat să mă mai cheme în culcuşul ei de-acasă.

„Porcule, cât o să te mai aştept?!” începe ea atât de promiţător.

Este femeia de care mă leagă cinci ani de sex variat şi dezinteresat, o tipă penibilă şi adorabilă, în acelaşi timp, o femeie nesăţioasă de amor dar în fond curată şi înduioşătoare, pe cât de moartă după sex, pe atât de incapabilă să facă rău cuiva chiar şi de dragul sexului, având, deci o moralitate mult superioară unor aşa-zise patrioate cu sexapil. O tipă, într-un cuvânt, din familia de spirite a lui „Bouille de suiffe” a lui Mopassant, mai ales că era şi ea durdulie şi apetisantă peste tot.

Doamne, era atât de stupidă şi de simpatică, încât uneori mă gândeam că mi-aş da şi viaţa pentru ea!

Lucrul pentru care, însă, o preţuiesc poate cel mai mult este că oriunde ne-am fi iubit cu Marcela Bevziconi – la Uniunea Teatrală, la Teatrul Naţional ori la Ministerul Culturii (m-a urmat peste tot ca o fidelă tovarăşă de luptă) – în clipele cele mai delicate, când, de pildă, burticile goale ni se atingeau una de alta şi ea făcea înfiorată „M-m-ah!”, ori când prindea câte un orgasm reuşit şi se cufunda într-o tăcere profundă-profundă, niciodată Marcela nu uita unde ne aflăm şi ce bine că ne aflăm anume acolo!

Vreau să spun că un fel de atitudine civică nu îi lipsea nici Marcelei Bevziconi. Mai mult, protestul ei avea, pot zice, o dimensiune poate chiar mai profundă decât al meu, una, dacă vreţi, existenţială. Dumnezeu în colaborare cu părinţii ei puseseră în Marcela poftă de sex cam cât pentru  vreo cincizeci de femei. După care o aruncaseră într-o societate frigidă, plină de prejudecăţi şi invidie, gata să-i numere toate orgasmele şi să-i dea câte un an de puşcărie pentru fiecare. Cum, cu asemenea temperament şi destin, să nu ajungi să faci sex la Uniunea Teatrală şi la Ministerul Culturii?!

Aş fi înţeles-o perfect dacă alegea să practice amorul chiar şi la Consiliul Europei!

Mă întreb dacă nu cumva Marcela Bevziconi era mai motivată decât mine şi dacă nu îmi era superioară în protestul ei.   

Este, într-un cuvânt, femeia căreia îi voi înălţa cu siguranţă un monument. Poate chiar în  paginile acestui volum.

Când o văd intrând pe uşă, oh, cât regret inconvenientul vecinătăţii cu biroul şefului, unde urmează să aibă loc nesuferita adunare!

Împreună cu Marcela, însă, vom descoperi că, din contră, e o poziţionare neaşteptat de ofertantă.

Marcelei i-a plăcut întotdeauna să îmbrace ceva nou pentru vizitele pe care mi le face la birou, aşa cum crede că s-a întâmplat şi astăzi, drept care îmi cere părerea. Cel mai des mă întreabă opinia despre ţinute pe care mi le-a arătat deja. Pur şi simplu ea reuşeşte să uite. În două domenii memoria Marcelei îşi denotă mereu fragilitatea: ea uită când mi-a demonstrat pentru prima dată o  ţinută nouă şi când am făcut ultima dată sex. Mai ales la sex este foarte uitucă.

„Nici nu observi că am o bluză nouă! Îţi place?”.

Traduc din limbajul Marcelei: „Chiar nu e bună să o smulgi de pe mine?...”

„Super”, zic.

Nu exclud, însă, nici probabilitatea că Marcela mă confundă mereu cu cineva căruia chiar a putut să nu-i arate ţinuta în cauză. Ştiu să înţeleg că un singur birou nu este în stare să stingă imensa sete de protest ontologic ce o animă pe Marcela Bevziconi. Pot doar să-mi închipui cât de mirat este acela, pus în situaţia să confirme că i-a fost arătată cutare ţinută, prezentată, de fapt, mie.

Nu apuc să rostesc până la capăt cuvântul magic „Super” apropo de fermecătoarea bluziţă văzută cu o altă ocazie că Marcela începe să şi-o scoată.

Am rămas mască.

Să fi avut „super”-ul meu dintotdeauna atâta efect astăzi? Alteori mă chinuiam minute bune să o determin pe Marcela să mă lase, de pildă, să mă bag sub halatul ei şi încă în condiţii de budoar. Nu ajungeam la ţintă decât cu preţul unor eforturi notabile. Astăzi, poftim ce figuri arată!

Brusc, realizez ce genială e găselniţa Marcelei!

Mă arunc să încui uşa ca şi Matrosov asupra ambrazurii.

„Super!”, îi salut gestul temerar în drum spre uşă, descheindu-mi din mers şliţul. Priveliştea ar merita să fie văzută, nu-i aşa, de cineva care ar deschide acum brusc uşa şi m-ar vedea cu cheia întinsă, şliţul descheiat, iar în planul doi pe Marcela, dezvăluind jumătate din cel mai fabulos cur al Buiucanilor.

De pildă, să-l vadă reprezentantul Comitetului Central.

Făcând cale întoarsă spre bucile înfloritoare...

(Sfârşitul Părţii I)

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală. Partea II.

(Scurt rezumat explicativ al Părţii I:

Printr-o coincidenţă istorică, Marcela Bevziconi vine într-o vizită neanunţată la noul meu birou de la Uniunea Teatrală odată cu reprezentantul Comitetului Central. Înainte ca ultimul să deschidă gura, Marcela începe să-şi scoată chiloţii. După o secundă de sfâşiere, eu aleg cu bucurie să petrec două ore anti-totalitariste la curul prietenei Bevziconi.)

 

Făcând cale întoarsă spre bucile înfloritoare, nu le mai pierd din priviri.

Iată de ce, scoţându-mi din mers sacoul, uit de controlul asupra pantalonilor descheiaţi care, căzuţi pe vine, sunt pe punctul să mă proiecteze la picioarele Marcelei, ceea ce ei, fireşte, nu i-ar displace deloc. În ultimul moment, mă repliez.

Scoţându-şi sutienul, Marcela mă pune în faţa faptului că, pe astăzi, meteorologii au prezis vreme în general frumoasă.

„Super!” salut prognoza încurajatoare. (Vă rog insistent să vă obişnuiţi cu ideea că pe parcursul scenei aflate în derulare, altceva nu voi fi în stare să articulez.)

Ca orice bărbat, nu agreez preludiile lungi, dar repeziciunea Marcelei mă dezarmează. Anume părţi ale constituţiei mele fizice le simt de-a dreptul exasperate.

Trebuie să începem prin a face abstracţie de repetatele bătăi în uşă, cărora Marcela le arată limba şi le adresează gesturi indecente, încurajându-mă să procedez de aceiaşi manieră. De un tratament similar se bucură şi insistentele sonerii de telefon.

Pot doar să-mi închipui cât de neliniştiţi sunt colegii mei. Cu zece minute în urmă eram aşa de prezent pe acolo, pregătit să asist la adunare şi poate să comit mutre comice, cu care să-i distrez, cum obişnuiam. Şi de-odată, na, m-am fofilat, lipsindu-i de distracţie! Cum am înţeles mai târziu, comunistul m-a căutat mai insistent decât toţi. Oh, dacă ar fi ştiut, licheaua, cu ce am de gând să mă ocup în plină adunare, precis nu s-ar fi calmat până nu mă smulgea din braţele extazului.

„Şeful secţiei „critică” absent la aşa şedinţă vajnică, se strâmbă de râs Marcela, scuturându-şi bucile, vai de mine, vai de mine!... Oh, oh, oh!... Mamă-mamă, ce scandal!... Ce scăndăloi!”

Ultimele bătăi, disperate, în uşă se aud când îmi înfig, lacom, mâinile în fesele acelea trandafirii.

Şi gata, nu mai sunt de recuperat! Puteţi să daţi şi cu tunul în uşă, să mă concediaţi, să mă arestaţi, să trimiteţi KGB-ul peste mine!!

După câteva momente de linişte, de după perete se aude o voce pe care nu o recunosc şi presupun că e a omului de la Comitetul Central.

„Stimaţi tovarăşi”, zice glasul şi simt că e momentul să pun ferm mâna Marcelei pe membrul meu preocupat să se facă din ce în ce mai atent la cele întâmplate.

„În republică, spune oratorul, se desfăşoară o activitate practică pentru realizarea liniei strategice a partidului spre accelerarea dezvoltării social-economice.”

Greu de inventat o linie de start mai bună, chiar dacă Marcela începuse accelerarea ceva mai devreme. De ce naiba ăştia au aşternut mătase pe pereţi şi nu pe podea?! Chiar dacă parchetul luceşte ademenitor, tot mai prevăzător este să-mi aştern sacoul pe el. Cu faţa în sus.

După o clipă de reflecţie găsesc mai rezonabil, totuşi, să-l întorc cu faţa în jos.

„În ultimul timp se pune problema de a conferi limbii moldoveneşti statutul limbii de stat. Dar să nu uităm nici o clipă că problema limbii este extrem de delicată şi complicată.”

Limba perfect moldovenească a Marcelei îi demonstrează glumeţului meu din ce în ce mai încurajat, că, din contră, problema nu că este complicată, este savuroasă, de-a dreptul, eu aş pune-o imediat să fie „limbă de stat”... eu, cum să spun... 

Pentru o fracţiune de secundă, regret că peretele acesta mă împiedică să le prezint vorbitorului şi asistenţei argumentul meu forte.

Fraza oratorului „E necesar să dezvoltăm în fel şi chip bilingvismul naţional-rus” mă determină să-mi imaginez de urgenţă că Marcela reprezintă  marele popor rus, mai ales că mi se lăudase cândva cu nişte strămoşi în acest sens. În acelaşi moment simt inspiraţia să fac ceea ce nu mai încercasem niciodată, o chestie citită în cărţile de specialitate, apărute în ultimul timp datorită, iarăşi, perestroicăi. „A-ha, îmi zic, după ce mi-o aburc nu fără efort pe Marcela peste mine, asta trebuie să fie ceea ce se cheamă poziţia „69”!”

Încântată de improvizaţie, Marcela se grăbeşte să mă ajute să dezvoltăm minute bune, în paralel, un bilingvism de invidiat, cred, pentru toate naţiunile conlocuitoare din RSS Moldovenească.

Este, observ, o acrobaţie sexuală aşa de revigorantă. Nelipsită, totuşi, de un mic inconvenient. Prins între excitaţii alternative, ajungi să fii sfâşiat între bucuriile oferite de limba partenerei şi cele primite de propria limbă. Niciodată nu ai parte de o distribuţie mulţumitoare, întotdeauna una din părţi este mai nedreptăţită. 

Dacă vorbitorul ar fi tăcut în acele momente, măcar o clipă, ce tulburător duet de plescăituri ar fi ajuns la urechile asistenţei! Bărbaţii, neliniştiţi, l-ar fi identificat numaidecât pe al Marcelei, uşor de asociat suptului spaghetelor, femeile, ameţite, pe cel gen „bla-bla-bla” operat de mine.

Poate mai mult decât activitatea limbilor noastre, m-a umplut de extaz să văd cum curul Marcelei umpluse de-asupra nasului meu trei sferturi din biroul nomenclaturist. Iată, vedeam cu ochii mei cum bucile fantastice dezlocuiau, aşa cum visam, trei sferturi din cei 45 de ani de comunism moldovenesc! Ce mult aş fi vrut să nu fie totul doar o iluzie optică, să rămân pentru totdeauna cu un birou ocupat pe trei sferturi de nişte podoabe ca şi acelea!

Dar bucile Marcelei nu se rezumau doar la atât, ele dărâmau peretele şi avansau impetuos în Piaţa Biruinţei, acolo unde curul drag va fi ocupat tot spaţiul, Lenin ajungând astfel, ca şi mine, cu nasul între fesele giganteşti.

A lipsit puţin să ejaculez, ameţit de panorama imaginată. M-am putut stăpâni numai pentru că m-am concentrat pe durerile provocate de nasturii de la mâneca sacoului meu, înfipţi perfid într-o vertebră.

Sunt atât de mândru pentru noutatea curajoasă în materie de poziţii sexuale pe care mi-a inspirat-o şedinţa oficială, încât aştept plin de mirare ce alte surprize a adus cu sine omul de la CC.

„Trebuie să spunem de-a dreptul, tovarăşi, că restructurarea fără întărirea hozrasciotului este imposibilă”.

Oh, nici de tăria hozrasciotului noi cu Marcela nu ne mai putem plânge! Simţim numaidecât amândoi că e momentul să atacăm poziţia de luptă preferată. „În genunchiuţi?” întreabă Marcela.

Nici nu apuc să-mi cânt refrenul „super”, şi ea e în patru labe!

„Atmosfera din republică se caracterizează prin adâncirea democraţiei, prin lărgirea transparenţei, prin afirmarea tot mai mult a pluralismului de păreri.”

Am o bănuială. Încep să fiu tot mai convins de faptul că omul de la Comitetul Central a venit la Uniunea Teatrală nu atât pentru nişte nefericite de „Teze...”, cât pentru a comenta – şi încă aşa de  inspirat! - meciul, care ne are ca participanţi pe mine cu Marcela. Simt cum devin dependent de superbele intervenţii ale demnitarului.

Intuiam că sexul la Uniunea Teatrală poate avea ceva foarte special, nu aveam idee însă de proporţiile deliciilor pe care le furnizează atunci când are, ca ingredient, un comentator de la Comitetul Central. Am mulţumit o dată în plus providenţei şi partidului pentru cooperarea atât de fructuoasă întru configurarea acestei coincidenţe istorice.

În timp, nu am mai putut să ne iubim cu Marcela la Uniunea Teatrală altfel decât în prezenţa unui înalt invitat. Am chemat-o după aceea la birou doar atunci când ştiam sigur că urmează o şedinţă gravă cu o prezenţă obligatorie de la Comitetul Central. A trebuit să operez, însă, o selecţie din ce în ce mai riguroasă, mereu era nevoie de reuniuni tot mai ameninţătoare şi mai isterice, vroiam, ca narcomanii, doze de excitant crescânde. Dacă problemele discutate nu erau suficient de periculoase, ne mulţumeam să alegem demnitari de rang din ce în ce mai înalt.

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală.  Partea a III.

(Scurt rezumat explicativ al Părţi a II-a:

Discursul sever al reprezentantului Comitetului Central se profilează, prin contrast, ca un fundal cu virtuţi accentuate de libido. Preocuparea ostentativă a partidului pentru probleme de limbă şi mai ales poziţia sa inflexibilă în acest domeniu, declanşează, prin compensare, un aflux de  pulsiuni erotice, toate eliberate printr-o vivace varietate de mişcări de limbi operate de noi cu Marcela.

Cândva o construcţie indestructibilă, partidul, odată cu perestroica, a ajuns să fie  sfâşiat de contradicţii, divizându-se în două tabere: în conservatori şi în adepţii schimbării. Prin voia împrejurărilor, noi cu Marcela Bevziconi ajungem să întruchipăm, în biroul de la Uniunea Teatrală, volens-nolens, cele două aripi ale partidului.

Ilustrăm, de fapt, subconştientul scindat al partidului comunist.

Ceea ce nu pot să spună partidului în cuvinte, limbile noastre îi adresează clitorisului („conservatorilor”), într-un caz,  şi glandului („revoluţionarilor”), în celălalt caz. Îmblânzirea celor două tabere prin limba argumentelor este sugerată - şi substituită - prin îmbunarea clitorisului şi a glandului pur şi simplu prin limbă.

Fiindcă partidul nu se poate împăca cu starea sa scindată, el este în căutarea integrităţii pierdute, deci a împreunării.

Organism prin excelenţă hermafrodit, Partidul Comunist îşi redobândeşte integritatea (iar odată cu ea şi sfârşitul) doar atunci când se fute pe sine însuşi.)

 

Oricât aş fi de cucerit de proces, nu sunt chiar atât de nesimţit să nu remarc că, deşi participă la un sport care i-a plăcut întotdeauna, Marcela îl practică astăzi cu un entuziasm oarecum fără foc. E cam indispusă, Marceluşa mea, simt asta, dar nu o întreb în momentul acesta nimic, vă rog să mă credeţi, chiar nu sunt în stare!... Poate mai încolo... mai târziu... după...

Cum aş întreba-o ceva când ador s-o văd aşa, în patru labe, lăsându-mă în voie să „adâncesc democraţia şi lărgesc transparenţa”. O fac fără să vreau cu pioşenie, fiindcă stau în genunchi, şi e clar că sacou pentru picioarele mele nu ajunge.

Sunt cavaler, ce naiba!

Marcela mi-a livrat fundul, de parcă mi-ar fi spus: „Na-ţi-l, fă ce doreşti, nu îmi mai aparţine!...” De fiecare dată când curul acesta suprarealist ajunge la discreţia mea, leşin un pic.

Parcă asta am vrut, spre asta am tins, mereu vreau să ajung aici!... La fundul acesta visez când încep să-i deschei Marcelei bluzele, halatele, fustele, pantalonii, sutienele. Spre el mi se îndreaptă gândurile când tatonez cu limba buzele Marcelei, iar ea mi-o aspiră până în laringe, pe el îl visez când aspir la rândul meu trei sferturi din sânul ei de adolescentă. Mereu am pe ecranul conştiinţei mele tulburi, ca un far în ceaţă, cele două culmi gemene cu curbura lor dulce-dulce.

Şi de fiecare dată când ajung acolo, recompensa îmi covârşeşte aşteptările, iar imaginaţia mea clachează, nefiind în stare să cuprindă necuprinsul.

Întotdeauna e mai mult!

Astăzi, la Uniunea Teatrală mai nu mi-am pierdut conştiinţa.

Este ca şi cum noi, moldovenii, am cere, în 1989, alfabetul latin şi am primi, de fapt, unirea cu România. Sau aderarea la NATO.

Atâta îmi oferă curul Marcelei Bevziconi!

Sunt invitat în NATO.

Şi încă cu un fel de binecuvântare din partea Comitetului Central. 

Relaţia mea cu cele mai rotunzi părţi ale Marcelei o aminteşte, totodată, izbitor de mult pe cea a moldovenilor cu mişcarea de eliberare naţională. În 1989 am adoptat Legea privind Limba de Stat şi nu a început aceasta să funcţioneze ca lumea, că ne-am şi grăbit să facem alegeri libere. Nu am obţinut tot ce puteam de la ele, şi ne-am declarat suveranitatea. După care, brusc, ne-am repezit la Declaraţia de Independenţă. Aşa am ajuns astăzi să regretăm că nu am făcut destul pentru funcţionarea Legii Limbii de Stat.

Fix cum mi se întâmplă mie lângă curul Marcelei. În loc să iau tot ce pot de la el, să-l admir cât de mult sunt în stare, să-l mângâi până la turbare, să-l sărut pe săturate eu mă grăbesc să termin. După care, ajung să fiu devastat de regretul că nu am luat tot ce se putea lua de la fundul Marcelei, că atâtea mai erau de simţit şi de trăit. Iată de ce şi orgasmul este aproape întotdeauna înjumătăţit.

Moldovenii se uită astăzi la Declaraţia de Independenţă tot astfel cum mă uit eu la curul Marcelei după orgasm. Nici mie, nici moldovenilor nu ni se mai scoală.

În procesul de eliberare naţională noi, moldovenii, am suferit în mod evident de ejaculatio praecox.

 ...Încă un lucru care nu poate să nu te încânte la Marcela mea este complexa  complementaritate existentă între ea şi propriul fund. Puţine tipe ştiu să se  compatibilzeze cu partea aceasta a trupului lor într-un mod atât de special.

Aş diviza femeile din acest punct de vedere în două categorii: în cele care ar vrea să uite că anatomia lor cuprinde şi aşa ceva, aşteptând ca bărbaţii să le aprecieze ochii, sufletul şi nu în ultimul rând genialul borş pe care ştiu să-l prepare, curul trebuind cel mult să le fie perceput ca un rău necesar. Altele, din contră, par să nu reprezinte nimic în afara acestui atribut, întreaga lor personalitate se concentrează în cur, acesta este atât de prezent peste tot, în ochi, în urechi, pe degetele de la picioare, toate sunt un cur imens, încât în pat nici nu mai ai ce descoperi de cele mai multe ori.

Marcela mea este cu totul specială, fiindcă întruchipează un al treilea tip care este şi  idealul meu. La statura şi silueta ei de minionă, fundul generos apare ca o jenantă proieminenţă şi posesoarea ei nu pare deloc mândră de aşa cocoaşe. Chiar se sfieşte, le ascunde şi le camuflează cum poate. Iată primul lucru care te înnebuneşte la ea. După care vine cel mai mare, pentru că în sex Marcela îşi bagă fundul acolo unde focul luptei este cel mai încins, ca să zic aşa.

Cu o năprasnică îndrăzneală şi neruşinare!

Mă consider un tip deştept şi ştiu să ţin, orgolios, la inteligenţa mea. Marcela este printre puţinele tipe care mă face să renunţ cu eliberatoare iresponsabilitate la tot spiritul critic pe care îl am, cufundându-mă în starea aceea de beatitudine când te faci prost ca noaptea. 

...Fiindcă o simt, cum vă spuneam, un pic abătută pe Marceluşa, este aşa de reconfortant să am de a face cu un popou, totuşi, binedispus. Linia oblică ce desparte bucile bucălate îi dă posteriorului mitic un aer zâmbăreţ, e zâmbetul acela binecunoscut despre care se spune că e până la urechi.

Privim cu Marcela, concentraţi, în aceiaşi direcţie, şi deşi ne zdruncinăm un pic, încercăm cu toate acestea să ne focalizăm privirile în acelaşi punct de pe perete, pe care, străpungându-l, ajungem să întâlnim privirea oratorului.

Acolo e localizat, simţim, orgasmul nostru!

Omul simte asta, el vede mai întâi cum privirea imploratoare a Marcelei sparge peretele făcând ferfeniţă mătasea, apoi îşi ridică ochii la celelalte două găuri, la nivelul privirii mele. Nu, eu nu-l interesez, aşa că revine la Marcela.

Îl derutăm, vedem bine că se opune, nu vrea, scârba, să ne dea ce-i al nostru. Începe să se agite, să se bâlbâie, nu mai poate face faţă situaţiei de a fi privit cu atâta intensitate, prin perete.

Tovarăşul nu are cum să observe, totuşi, că avem cu Marcela privirile complet saşii, că de fapt nu vedem nimic. Vederile ne sunt întoarse înăuntru şi se întâlnesc într-un singur punct, acolo, de unde vrem să ne stoarcem bucuria.

Mai e nevoie, totuşi, de ceva ca zăgazul să fie spart!...

Ah, da, în acest punct Marcela mă întreabă întotdeauna, „Ţi-e bine?”, la care eu bâigui ineditul „Super” şi ea termină. După care pot s-o urmez şi eu.

Nu mă întreabă. Şi eu zic „Super”.

„Termină, zice Marcela, nu mă aştepta...”

Sacoul meu s-a strâns în două moviliţe în jurul genunchilor Marcelei şi încerc în paralel cu vânatul frenetic al orgasmului să netezesc cutele puţin, poate mai apuc, nu? ceva din şedinţa conducerii Uniunii Teatrale.

Din biroul preşedintelui, oratorul de la CC se uită prin perete şi vede cum privirea îmi urcă în cap, ca a unui muribund.

Comitetul Central tresare, eu termin.

(Sfârşitul Părţii III.)  

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală. Partea IV.

(Scurt rezumat explicativ al Părţi a III:

Sexul a fost dintotdeauna sursa celor mai mari revelaţii sociale, politice, filozofice şi noi cu Marcela Bevziconi confirmăm pe parchetul de la Uniunea Teatrală o dată în plus lucrul acesta. Totu-i plin de metafore, intuiţii, clarviziune. Curul Marcelei ajunge să simbolizeze cauza naţională şi doar în atingere cu el eu ajung să realizez ceea ce nu eram în stare să explic în sute de articole şi cărţi şi anume că noi, moldovenii, am  ratat lupta pentru valorile naţionale din cauză că suferim de ejaculatio praecox.)

 

Comitetul Central tresare, eu termin.  

„Gata?” întreabă Marcela.

„Super”, zic.

 „Ţi-a plăcut?”

„Super! Ţie?”

În acelaşi moment ochii Marcelei se umezesc. „Când te chem să ne iubim la mine, nu vii!... Sau îmi promiţi că vii, iar eu stau şi te aştept ca idioata!... De câte ori mi-ai făgăduit, ştii cât de tare vroiam sex, muream şi tu nu veneai!... Vii numai când îţi este ţie!... Ce, vrei să recurg la morcov?!”

La soţ Marcela nu mai recurge de ani buni de zile.

„Porcule, cât o să te mai aştept?!”

Deci, acesta era motivul tristeţii ei.

Nu am cum să stric, doamne fereşte, acest splendid eveniment. E o premieră, oameni buni, primul meu sex la birou! În realitate, nici Marcela nu vrea scandal, e mai mult aşa un ciob al acelui protest existenţial despre care vă vorbeam. Acum, când mă are la mână şi ştie că nu pot să scap cu una cu două, mai ales în plinul unei şedinţe aşa de serioase, o ceartă adevărată este ultimul lucru la care se gândeşte.

În plus, astăzi sunt teribil de inspirat. Şedinţa de după perete îmi transmite un noian de entuziasm, dar unul adevărat, nu sictireala care îi munceşte pe colegii mei. Îmi închipui cu ce mutre posace stau acolo. Când, în asistenţă, mi-l imaginez pe comunist stând pleoştit lângă naţionalista lui înăcrită, îmi vine o idee! 

„Marceluş, vrei cu degetele?...”

Se luminează. Am dat-o gata. De obicei, invitaţia aceasta mi-o făcea întotdeauna ea. Când survenea pauza de după primul orgasm şi mă pregăteam să mă bucur de  răgazul meritat, Marcela mă chema, de obicei, la respect: „Şi eu?” Ea abia dacă simţise ceva. Degeaba încercam să o fac atentă la starea hozrasciotului meu, Marcela îmi amintea pe loc de unul din aspectele esenţiale ale anatomiei mele: „Doar mai ai degete!”

Astăzi, atâta creativitate şi spirit de iniţiativă din partea mea au topit-o. Ce înseamnă să faci sex la o uniune, totuşi, de creaţie!

„Cu câte?” întreabă intrigată Marcela.

„Cu câte vrei!... Cu două, cu trei...”

„Începe cu unul...”

Marcela este o amantă ideală. Nu există bărbat pe lume care să nu o poată face fericită în sex. Pentru asta ar trebui să nu aibă nici unul din cele zece degete. De fapt, chiar şi fără ele, un ciot de mână pentru Marcela tot nu ar fi de lepădat.

„Alfabetul chirilic, aud de după perete, deserveşte de veacuri cultura poporului moldovenesc, este obişnuit pentru el, corespunde în ansamblu naturii fonetice a limbii moldoveneşti.”

Cum nu pot să-i replic direct tovarăşului, recurg la limbajul internaţional al gesturilor, adică îmi folosesc, drept argument, degetul mijlociu.

„Ce fain!” suspină Marcela.

„Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli de miliarde...”

Aici simt nevoia să protestez mai hotărât, cu două degete. Împreunez, deci, arătătorul şi mijlociul. Cum individul de la CC bate câmpii în continuare cu miliardele pentru alfabetul latin, mişcările mâinii mele devin vehemente.

Ca să fiu şi mai explicit, trebuie să dau dovadă de o mai mare supleţe a argumentelor şi unul dintre ele este să-mi încrucişez cele două degete, acolo, în profunzimile Marcelei. Încă un simbol internaţional, nu aţi uitat, acela al şansei?! Mişcarea de încrucişare urmată de pompări alerte chiar îi aduc Marcelei mult noroc.

(Uneori o umplu cu aer şi atunci păsărica Marcelei face urât, iar posesoarea ei se îmbujorează.)

Marcela a trecut, simt, de mijlocul distanţei spre extaz şi trebuie să inventez de urgenţă ceva ca să menţin această evoluţie ascendentă. O mână de ajutor oportună vine tot de la Comitetul Central.

„Afirmaţiile ce pun la îndoială faptul că poporul moldovenesc îşi are limba sa maternă sunt ştiinţific nefundamentate şi jignitoare pentru popor.”

Comitetul Central îmi oferă, fără să vrea, pretextul să-mi folosesc, inevitabil, şi  inelarul. 

„Ce bi-i-i-ne-ne-ne!...” face Marcela în ritmul mişcărilor mele pline de revoltă.

Câ-â-â-te-e-e-s-s-s?”

„Trei...”

„Ză-ă-ă-ău?...”

„Da!...”

„Nu te cred, arată-mi!...”

Se opreşte brusc şi-mi scoate mâna din păsărică pentru a se convinge... „Unu, doi, trei... O-ho!” exclamă fascinată.

Marcela nu ştie să numere cu pizda.

Apoi îmi repune mâna la loc.

„Noi trebuie să saturăm şi de acum înainte atmosfera vieţii societăţii sovietice cu oxigenul sincerităţii şi transparenţei, criticii şi autocriticii.”

„Acum câte sunt? strigă la un moment dat Marcela zvârcolindu-se. Tot trei?”

„Nu, strig autocritic, două!”

„E fix ca şi cu trei!” ţipă...

(sfârşitul Părţii IV)

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală. Partea V.

(Scurt rezumat explicativ al Părţii IV:

Partea a patra s-a configurat ca o dispută principială  între două discursuri antagoniste: cel al Partidului Comunist, conţinut în „Tezele Comitetului Central al PCM, ale Prezidiului Sovietului Suprem şi ale Consiliului de Ministru al RSS Moldoveneşti”, adresat colectivului de colaboratori ai Uniunii Teatrale, pe de o parte, şi cel al comentariilor parodice pe marginea „Tezelor...” în cauză exprimate de degetele mele şi transmise vaginului Marcelei Bevziconi, pe de altă parte.

Mesajul dur al partidului este demistificat prin intervenţiile degetelor, care nu fac altceva decât să ne trimită, metaforic, la ideea viciului congenital de care este marcat partidul comunist, acela exprimat în sugestiva expresie uzuală  „a fi făcut cu degetul”.

Ceea ce altă dată Lenin „a făcut cu degetul”, adică Partidul Comunist, cu consecinţe monstruoase pentru omenire, are ca efect, în cazul nostru cu Marcela Bevziconi, prin acţiunea parodică a degetelor, un debordant orgasm, cum se va vedea în chiar debutul părţii a V.)

 

Este foarte uşor să deduci accederea Marcelei către orgasm...

Brusc, se opreşte din zvârcolirea ei şi se grăbeşte să-şi încrucişeze picioarele, fix cum fac eu cu degetele. Vă închipuiţi ce amploare a şansei vrea să sugereze? E cu mai puţin noroc, însă, pentru degetele mele, care sunt acaparate, brusc, ca într-un angrenaj de oţel. Uneori pocnesc.

Marcela m-a ameninţat în repetate rânduri, în plin extaz: „Doamne fereşte să le scoţi de acolo, te omor!!!”.

Aşa că rămân cuminte cu combinaţia din trei degete în menghina aceea fierbinte şi umedă pentru a prelungi cât pot fericirea Marcelei.

Urmează obligatoriile zece secunde postcoitale de tăcere profundă. Rari gânditori i-am văzut atât de prăbuşiţi în ei cum e Marcela acum, încremenită în patru labe.

Este o pauză oarecum odihnitoare şi pentru degetele mele. N-o să vă vină să credeţi, dar degetele ajung să te doară în timpul actului mai rău decât penisul. Acesta nici nu simte, de fapt, durerile din cauza excitaţiei. Degetele, am observat, nu se excită deloc.

Membrul se înşeală uşor, habar nu are cât de profund a pătruns, spre deosebire de falangele-speologe care simt reliefuri, suprafeţe, guri de tunele, texturi, „stalactite & stalagmite”, adică o lume, în comparaţie cu vidul amorţit-euforic ce învăluie penisul.

Degetele simt foarte bine unde se opresc în ceva şi unde-i abis. Ajuns cu ele deasupra hăului, ai tentaţia firească să ţi le întinzi, să le faci mai lungi, poate-poate dai de fundul peşterii. 

Orice ar spune unii, lungimea, totuşi, contează.

Când Marcela îşi redescleaştă picioarele, vine adevăratul moment de respiro pentru multîncercatele degete.

Marcela şi le-a redescleştat, întrucât este gata pentru runda următoare.

„Da-a-a-r ţie-e-e nu-ţi pla-a-a-ce să-mi faci aşa-a-a, cu de-ge-ge-te-te-le-e, ştiu-u-u că nu-ţi place-e-e, ţi-e greaţă-ă-ă!...” 

De cinci ani ne iubim cu degetele, şi de cinci ani Marcela zice că mi-e greaţă!

Dar eu ştiu cuvântul magic, care o consolează de fiecare dată.

„Super!”

Instantaneu, termină a doua oară. 

Marcela nu are orgasme mari sau mici, toate sunt oarecum la fel. Iată de ce pe ea nu o poate mulţumi cu adevărat decât cantitatea lor. De regulă, undeva pe la al patrulea atinge primul prag al bucuriei adevărate şi îmi dăruie pauza mult aşteptată, deşi uneori are nevoie de şase. Pe zi, ar putea escalada câte două-trei astfel de praguri. Când e într-o formă foarte bună, poate face faţă şi la patru.

Încă un aspect care o face interesantă la pat este că pe când Marcela va fi ajuns pe la al cincilea orgasm, hop! că şi tu eşti gata pentru al doilea! S-ar părea că după ce au operat pe acolo trei degete ciolănoase, un membru, oricât de înrăit ar fi el, nu mai are ce căuta. Eroare! Acum păsărica Marcelei, de o elasticitate mult îmbunătăţită, se face foarte atentă la nuanţe şi este pregătită să savureze delicata diversitate indusă de un penis chiar un pic mai relaxat. Uneori, atât de relaxat, încât poate fi uşor evacuat printr-o contracţie a vaginului.

Marcela îl evacuează, el reintră, ea îl dă afară, el iar se insinuează!

O amuză atât de tare jocul acesta, încât la un moment dat izbucneşte în râs şi atunci penisul ajunge să fie catapultat prin contracţia indusă de hohote. Spre hazul şi mai mare al Marcelei!

Aici ajungem să ne tăvălim de râs amândoi, fiindcă ne amintim de fiecare dată de recomandările citite într-o altă carte de sexologie, adresate femeilor ce nu se pot apropia de himera orgasmului. Soluţia, spunea acea carte, sunt nişte exerciţii speciale pentru muşchii vaginului, în măsură să-i mărească aderenţa la mădularul masculin. Pe noi cu  Marcela ne dărâmă ideea cu exerciţiile speciale, când ştim că ea poate să ridice, fără nici un exerciţiu, lejer, cu vaginul, o banană, de pildă.

Sau telefonul mobil.

Şi aşa, după ce Marcela s-a înfruptat dintr-o halcă de berbec copt, brânză de oaie, mujdei şi mămăligă, penisul relaxat vine ca un  foie gras.

Madam Bevziconi îşi trece în cont, cu succes, un orgasm franţuzesc!

Şi iarăşi vine rândul bucatelor autohtone, căci numai cu ele te ţii cu adevărat sătul. Degetele mele complet refăcute reiau cursa. Cu mult noroc, când Marcela ajunge pe la orgasmul cu numărul unsprezece, eu s-ar putea să-l prind câine-câineşte pe al treilea.

Multe femei îşi văd în fantasmele lor bărbaţii adoraţi, am citit undeva, ca pe nişte penisuri pe picioare. În visele ei Marcela sigur mă vede ca pe un imens deget ambulant. Precis are şi o poreclă pentru acesta: „Domnul Super”!

Îi sfătuiesc prieteneşte pe tipii care citesc aceste rânduri să nu repete greşeala pe care am comis-o şi eu. Fascinat de posibilităţile vaginului Marcelei, am crezut că este tot ce poate să-şi dorească o femeie. Am dat în bară, fireşte. Nici una nu s-a arătat încântată, iar unele, scandalizate, pur şi simplu nu au mai fost în stare să continue amorul din pricina traumelor cauzate. De unde eu am dedus, fără să fi operat o statistică riguroasă,  că pizde ca a Marcelei se întâlnesc cam câte una la suta de femei. Poate chiar mai rar.

Înţelegând treaba aceasta, am pus şi mai mare preţ pe vaginul culturist al prietenei Bevziconi.

Întotdeauna când mă întâlneşte, Marcela nu mă ascultă, pentru că este atentă la gesticulaţia mea. Se umezeşte pe loc. De fapt, femeea aceasta este umedă şi fără să mă vadă pe mine. Problema ei nu e, cum li se întâmplă tuturor celorlalte femei, să se umezească, ci cum să se usuce cât mai repede. Iată de ce poartă întotdeauna cu ea nu doar şerveţele, ci chiar un prosop întreg.

Cu unul a venit şi la Uniunea Teatrală. Îşi va aduce mereu câte unul peste tot unde voi activa. Şi nu numai prosoape.

Deja simte că gradul de aderenţă nu este satisfăcător. „Stai să şterg”, zice. Începe prin a-mi înfăşa membrul. Supărarea din debut s-a evaporat fără urmă, acum e aşa de veselă şi dezinhibată, dornică de amuzamente, de pildă acela de a lăsa atârnat prosopul ca într-un cuier. Moare de râs văzând că nu se ţine.

Nu uită să şteargă, bineînţeles, partea cea mai importantă, degetele mele.

Altruistă, păsărica ei o lasă la urmă.

Soarta de mai departe a prosopului este cunoscută, va rămâne la Uniunea Teatrală pentru alte întâlniri, fiind înlocuit în timp cu altele curate. În cele din urmă, când mă voi concedia de acolo, voi uita să iau bineînţeles acest talisman al iubirii vinovate, iar succesorul meu va da, bulversat, de el între mape burduşite cu dramaturgie naţională şi decupaje din ziare.

„Sarcina constă, îşi încheia discursul, pe o notă majoră, omul de la CC, în faptul ca acest mecanism să funcţioneze din plin, să li se opună proceselor stihiinice, aşa-zisei „democraţii a mitingurilor”, care îi abat pe oamenii muncii de la rezolvarea sarcinilor arzătoare ale restructurării.”

Pentru prima dată în cursul acelei reuniuni suntem cu Marcela în asentimentul deplin al  vorbitorului. Chiar aşa, „mecanismul urma să funcţioneze din plin”, gata „cu procesele stihiinice şi cu „democraţia mitingurilor”, iar noi cu ea, ca „oameni ai muncii”, nu mai trebuia „să ne abatem de la rezolvarea sarcinilor arzătoare ale restructurării.”

Aici da, eram de acord! 

„Ştii ce cred eu?” mi-a zis Marcela pe când se închina în aplauzele din finalul şedinţei de după perete.

„Ce?” o întreb intrigat.

„Să-ţi spun?”

 „Sigur!” îi zic şi mai provocat.

„Nu-ţi spun!”

„Marcela, nu mă chinui!”

O sâcâi să-mi spună pe când ne îmbrăcăm, o sâcâi când îşi reface machiajul.

Când o văd bine împachetată şi fardată, nu mă pot abţine să nu-i dau numaidecât chiloţii în jos. Bineînţeles, diferenţa de înălţime de vreo treizeci de centimetri ce ne desparte poate face irealizabil amorul în picioare. Nu însă şi acum, când Marcela e încălţată în cizme cu tocuri înalte, iar eu îi prevăd, în plus, sub tălpi, o colecţie de „Literatura şi Arta”, vara-toamna, 1988. Cu unul din numere găzduind chiar „Tezele...” proaspăt prezentate de omul de la CC.  

În final, descui uşa şi mă prefac, răutăcios, că o las să plece fără să-mi spună ce mi-a ascuns atât.

Zice:

„Data viitoare îţi dau voie să încerci cu patru degete...”