Constantin CHEIANU

 

VOLODEA, VOLODEA...

                                piesă în stil rapp

 

 

Personaje:

 

VLAD ŞAPTEFRAŢI, student la Drept

 

PETRU ŞAPTEFRAŢI, tatăl lui Vlad, medic la Spitalul Urgenţei

 

MARIA ŞAPTEFRAŢI, mama lui Vlad, profesoară de liceu

 

CRISTINA ŞAPTEFRAŢI, sora lui Vlad, liceană, clasa a XII

 

SANDU, prietenul din copilărie al lui Vlad Şaptefraţi

 

ANDREI, colegul de facultate al lui Petru Şaptefraţi

 

ALIONA,  asistenta doctorului Petru Şaptefraţi

 

DECANUL

 

STAS

 

DOAMNA DIRECTOR

 

NECUNOSCUTUL

 

MEDICUL TÂNĂR

 

BĂRBATUL

 

GRUPUL DE INTERPREŢI RAPP (din care pot face parte şi actorii ce vor juca

 în spectacol)

 

 

 

 (Grupul de interpreţi rapp se va afla în scenă pe tot parcursul spectacolului.)

 

Ritmuri rapp.

 

INTERPRETUL 1. Acum o să strig de ce mă doare,

                   De chestii parşive ce se-ntâmplă-n ţară

                   Şi pe care vă prefaceţi că nu le vedeţi...

                   De ciudă îţi vine să urci pe pereţi!

                  

INTERPRETUL 2. Unde e binele de care ne vorbiţi la şcoală?

INTERPRETUL 1. Doctorul mă lasă să mor dacă n-am asigurare medicală!

INTERPRETUL 2. În ţara mea mă tem s-ajung pe mâna poliţiei!

INTERPRETUL 1. În ţara mea mă tem s-ajung pe mâna justiţiei!                   

 

Refren (tot Grupul):

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

INTERPRETUL 3. Doctorul nu mă coase dacă nu-i dau ce-mi cere.

                             „O mie de euro”-mi zice, umblând prin viscere:

                             Azi şpaga pe plaiul moldav e la putere!

                             Onoare, iubire, principii – totu-i de vânzare,

                             Eu ştiu că mâine dăm şpagă întreaga ţară!

 

INTERPRETUL 4. (către Interpretul 2.)

                             Cumetre, fă-mi bine cu nişte bani.

                             Cât poţi – o mie de euro... două... trei...

                             Am nevoie urgent de 5000 de euro!

 

INTERPRETUL 2. Pentru ce îţi trebuie, ce vrei să cumperi, cumetre Ion?

INTERPRETUL 4. Un post bănos: comisar de poliţie la noi în raion!                     

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

INTERPRETUL LUI VLAD ŞAPTEFRAŢI:

Am absolvit liceul

Cu cinci sute de euro.

Atâta l-a costat bac-ul

Pe babacul.

Apoi am vrut la facultate

Şi iar am venit la tata.

„Tată, ca să am leafă mare

Ce facultate să aleg, oare?”

 

INTERPRETUL LUI PETRU ŞAPTEFRAŢI: (are în mână un ziar)

Leafa-i un fleac, nici una nu-i mare

Trebu` să vezi ce-ţi vine pe lângă salariu.

Să-ţi spun eu ce meserii au căutare.

 (citind în ziar)„Cei mai corupţi în Moldova-s miniştrii.

Urmează în şir după ei poliţiştii,

Doctorii, profesorii, juriştii.”

Aşa că ai de unde alege!

Fă-te, băiete, slujitor al legii -

Vreau să zic, al fărădelegii! -

Fii, fiule, băiat deştept,

Intră la facultatea de Drept.

 

INTERPRETUL LUI VLAD ŞAPTEFRAŢI:

Şi eu am procedat ca un băiat deştept

Am intrat la facultatea de Drept!

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

Treptat, muzica încetează.

 

 

SCENA 1.

Biroul Decanului facultăţii de Drept.

 

VLAD. Domnule decan, îmi permiteţi?

DECANUL. A, domnul Şaptefraţi!... Intră, Vlăduţ, intră! Ce necazuri?

VLAD (luând loc). Vă spun mai întâi o poantă. Ştiţi cum poţi câştiga un proces de judecată?

DECANUL. Cum?

VLAD. Trebuie să vezi bine din ce ochi îţi face judecătorul.

DECANUL Adică?...

VLAD. Judecătorul are, într-un ochi, un dolar, iar în celălalt, un euro. Dacă îţi face din cel cu euro – uite-aşa -  îi dai euro, dacă din cel cu dolarul – îi dai dolari. Numai astfel câştigi procesul!...

DECANUL. Înţeleg că dacă greşeşti şi în loc de dolari îi dai euro, te-ai ars?...

VLAD. Garantat!

 

Ambii râd.

 

DECANUL. (pe un ton schimbat, complice). Domnule Şaptefraţi, am observat că te plimbi cu un BMW drăcos. E al lui taică-tău?

VLAD. Tata are maşina lui.

DECANUL Tot tu i-ai adus-o din Olanda?

VLAD. Tot eu... De unde ştiţi că din Olanda?

DECANUL. Ştiu. Un decan trebuie să-şi cunoască bine studenţii, nu eşti de acord? Ştiu că, în loc să vii la ore, tu aduci maşini din Olanda şi le vinzi la mâna a doua... Taică-tău e medic la spitalul urgenţei, maică-ta e profesoară de liceu, ai o soră în clasa a XXII... Să continui?

VLAD. Încep să mă tem de D-voastră.

DECANUL Te studiem, te studiem...

VLAD. Dacă doriţi o maşină din Olanda, vă aduc orice marcă...

DECANUL. Poate doresc...

VLAD. Ştiu şi eu câte ceva despre D-voastră. Buneii mei sunt de la Cojuşna şi un vecin de-al lor a făcut facultatea împreună cu D-voastră.

DECANUL. Cojuşna?... A-a, Viorel Madan... Da, e colegul meu...

VLAD. Las-că mi-a spus el ce aventuri aveaţi cu fetele!...

DECANUL. Mda, studenţia-i studenţie...

 

Vlad pune un plic pe masă.

 

DECANUL. Ia-l înapoi...

VLAD. Nu am înţeles...

DECANUL. Un barter, vrei?

VLAD. (luând plicul) Vreau. Ce fel?...

DECANUL. Tu ai maşină, eu am nevoie de om cu maşină. Ne înţelegem aşa: când îmi trebuie transport, eşti la dispoziţia mea. Eu, în schimb, te scutesc de plată pentru sesiuni până la absolvire... Bun barterul?

VLAD. Super!... Când e prima deplasare?

DECANUL. O să-ţi spun.

VLAD. Să vă mai spun o poantă?

DECANUL. Şi cum, Vlad, te-ai găsit tu unicul să vii aşa, hodoronc-tronc, cu mită la decan?

VLAD. De ce eu unicul? Numai în grupul nostru cunosc alte cinci persoane gata să plătească...

DECANUL. Şi ei ce au de gând, să dea aşa, ca şi tine, năvală la decanat cu plicurile? E exclus!

VLAD. E problema lor!

DECANUL. Nu vrei să le dai o mână de ajutor?

VLAD. Hm... A, să adun eu banii de la ei?...

DECANUL. Şi 5% procente sunt ale tale... Ia calculează: o sesiune pentru o persoană costă  500 de euro. 5% din 500 este egal cu... 25 de euro!... Şi asta numai de la un student. Închipuie-ţi că aduni bani de la 10 studenţi, adică 5000 de euro... 5% din 5000 ies... cât?...

VLAD. 250 de euro...

DECANUL. Exact.

VLAD.  Da` 7% se poate?

DECANUL. Începe să-mi pară rău că am pornit discuţia asta cu tine...

VLAD.  Păi, există riscuri...

DECANUL. Domnule Şaptefraţi, nu te preocupa matale de lucruri care nu te privesc! Tu ştii la câte guri trebuie să împart eu banii ăştia!?... Prorector, minister, Parlament, poliţie... Aşa că sunt protejat din toate părţile, nimeni nu se poate băga să-mi strice cărţile... Ia te uită, vorbesc cu rimă: „Sunt protejat din toate părţile, nimeni nu se bagă să-mi strice cărţile”! Ha-ha!...

VLAD. „Chestia asta chiar îmi place - cu un rapper să am de a face!...Ye-e!...”

DECANUL. Poftim? 

VLAD. E un stil muzical, „rapp”, nu aţi auzit?

DECANUL. Nu...

VLAD. Eminem, „Paraziţii”, BUGI Mafia... nu vă spun nimic numele astea?...

DECANUL. Pe scurt, ceea ce vreau eu să-ţi spun este că dacă nimeni nu se poate atinge de mine, înseamnă că şi tu eşti protejat. S-a făcut?

VLAD. Haideţi aşa. Dacă găsesc zece studenţi, am 5%, bine? Dar dacă mai găsesc 10 studenţi, adăugaţi un procent, adică 6%... Încă zece studenţi, încă un procent... O să fiu şi eu motivat să găsesc cât mai mulţi, nu?...

DECANUL. Eu bănuiam că eşti şmecher, dar nici chiar aşa!... 

VLAD  Nu şmecher, da` businessman!

 

Ambii râd. Decanul şi Vlad bat palma într-un stil original.

 

VLAD. Domnule decan, vreau să vă întreb şi eu ceva. Am încheiat un pariu cu Virgil Negreanu. Toţi ştim că în grupul nostru doar Mocanu şi Vrabie nu plătesc mită profesorilor. Eu am aflat din nişte surse că nici Osmochescu nu dă mită şi am pariat cu Virgil. E adevărat?

DECANUL. I-auzi!... Păi asta, Vlăduţ, e o informaţie mai aşa, mai de uz intern...

VLAD. Domnule decan, sunt în joc 50 de dolari!...

DECANUL. Înseamnă că i-ai pierdut.

VLAD. Plăteşte şi Osmochescu?!

DECANUL. Mda!... În schimb, aveţi în grupul vostru alt client foarte cinstit...

VLAD. În afară de Vrabie şi Mocanu?

DECANUL. Mda...

VLAD. Zău?... Cine e?

DECANUL. Ia ghiceşte... 

VLAD. Nu am habar. Noi ştim că toţi ceilalţi plătim...

DECANUL. Dar moare aici...

VLAD. E moartă!

DECANUL. (cu vocea coborâtă) Olăreanu...

VLAD. Olăreanu?!! Şi el, canalia, se laudă la toată lumea că plăteşte, ne spune chiar şi sumele...

DECANUL. Cui i-ar place să se ştie despre el că nu plăteşte mită?! Mă uit cum vă purtaţi voi cu sărmanii Mocanu şi Vrabie, numai pentru că nu dau mită: nu vorbeşte nimeni cu ei, îi boicotaţi, le faceţi şicane.

VLAD. Parcă D-voastră vă comportaţi mai galant cu domnul profesor Gârleanu şi cu doamna Crăciun!....

DECANUL. Dacă crezi că Gârleanu nu ia mită, deţii o informaţie învechită... Na, iar rimă!

VLAD. Ia şi Gârleanu?

DECANUL. I s-a spus foarte clar, ori te conformezi regulilor noastre, ori îţi cauţi altă facultate şi băiatul a prins la minte.

VLAD. În schimb, doamna Crăciun se ţine tare! Ce-o mai urăsc studenţii!

DECANUL. Mai răbdaţi-o un pic. După sesiunea de iarnă doamna Crăciun ne părăseşte... Acum fuguţa să le spui la toţi vestea, nu?...

VLAD. Domnule decan, îmi pare rău...

DECANUL. Să-ţi ţii limba după dinţi!

 

Vlad se ridică.

 

DECANUL. Stai jos!... Tu înţelegi că intri într-o chestie serioasă, nu o joacă?... Gata, de azi înainte în facultate se va şti că eşti casierul. Ai grijă cum te porţi, nu-ţi lua nasul la purtare.

VLAD. Am înţeles.

DECANUL. Atâta timp cât o să fii băiat de ispravă, nu avea teamă de nimic, eu te scot din orice încurcătură. Iar dacă încerci să trişezi, puştiule, să-ţi fie clar: te distrug. Că zbori din facultate e floare la ureche; eu umplu puşcăria cu tine!...

VLAD  Domnule decan, eu doi ani am adus maşini din Olanda şi ştiu ce înseamnă să-ţi respecţi cuvântul.

DECANUL. Dacă faci treabă bună, o să-ţi mai propun ceva...

VLAD  Eu vă asigur, n-o să regretaţi niciodată că m-aţi ales pe mine.

DECANUL. Mai vedem, mai vedem!... Pregăteşte-ţi maşina pentru duminică. Plecăm cu un om de la Interne la Leova, la saună.

VLAD S-a făcut!... (ieşind fredonează în stil rapp) „La Leova, la saună, o mâţă verde meaună...”

 

 

Intervin acorduri rapp.

 

INTERPRETUL 2. La Leova, la saună, o mâţă verde meaună,

                             O vacă violetă mugeşte că-i cochetă!

                             Decanul de la Drept şi el băiat deştept

                             Conduce facultatea, se cacă pe dreptate! Ye-e!

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

INTERPRETUL 1. Sunt profesor, profesor la facultate

                             Cel mai mult îmi place la facultate

                             Să mă uit în ochii studenţilor mei,

                             Să văd cum ochii studenţilor mei

                             Se fac tot mai plini, de la an la an!

                             În ultimii ani studenţii mei – ce şoc! -

                             Umblă cu găuri în loc de ochi.

                             Se zice e-o modă să-mbini la un loc

Tatuaje pe buci, cercei în buric şi găuri în ochi!

Cu găuri vin la anul întâi,

Cu găuri pleacă după anul cinci.

Când le vorbeşti de la catedră,

Te simţi sfredelit de sute de găuri.

Studenţii mei se vor face judecători

Şi-o să vedeţi cu toţii cum e s-aştepţi dreptate

De la două găuri - în loc de ochi - căscate!

                            

INTERPRETUL 4. (către Interpretul 3.)

                             Nepoate, fă-mi bine cu nişte bani

                             O să te răsplătesc cu tot ce vrei,

                             Am adunat două mii de euro şi-mi mai trebuie trei.

 

INTERPRETUL 2. Ce vrei să cumperi, nanu Ion?

INTERPRETUL 4.  Mă fac comisar de poliţie la noi în raion!    

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

 

SCENA 2.

Spitalul Urgenţei.

Biroul medicului Petru Şaptefraţi.

Medicul, aşezat pe o canapea, o ţine în braţe,  sărutând-o, pe asistenta Aliona, umblând, totodată, cu mâna sub fusta ei. Intră pe neaşteptate Vlad. Asistenta, speriată, vrea să se ridice, dar doctorul Şaptefraţi nu-i permite.

 

DOCTORUL. Aliona!... Iote ce se mai ruşinează, de parcă Vlad nu ne-a mai văzut!...

VLAD. Noroc, tăticu... ( întinde mâna)

DOCTORUL. (scoţând mâna de sub fusta Asistentei şi strângând-o zgomotos  pe a lui Vlad) Noroace, fiule!

VLAD. Bună ziua, domnişoara Aliona.

ALIONA. (trăgându-şi fusta peste picioarele dezgolite) Bună ziua... Domnule doctor, daţi-mi voie să plec...

DOCTORUL. (ţinând-o) La loc comanda1 Eu n-am secrete faţă de fecioru-meu, este prietenul meu cel mai bun! Ha-ha!

VLAD. (întinzându-i ceva într-o pungă) Mama ţi-a trimis prânzul.

DOCTORUL (preluând punga). Tocmai la ţanc!.. Ia uite, Alionuşca, ce flăcău s-a făcut Vlad al meu!... Frumos, căpos, bogat. Mă face de ruşine, câştigă mai mult decât taică-său! (Asistentei) Numai să te prind, curvo, că-i faci ochi dulci, te omor!

ALIONA. Daţi-mi voie să ies... Apropo, trebuie să mergeţi şi D-voastră, au adus o femee după un accident de maşină...

DOCTORUL. Şezi cuminte!... Poliţă are – n-are! Documente are – n-are! Bani în portofel are – n-are! N-o să-i fie nici pe naiba! (către Vlad) Vlad, ceva probleme?...

 

Ciocănit în uşă. Asistenta sare ca arsă în picioare şi-şi trage fusta şi halatul în jos. Intră un Bărbat.

 

BĂRBATUL. Se poate?...

DOCTORUL Cine eşti matale?

BĂRBATUL. Mă scuzaţi... aţi primit o femeie după accident... e soţia mea...

 

Asistenta iese.

 

BĂRBATUL. Nu veniţi să vă uitaţi ce-i cu ea?

DOCTORUL. Poliţa ai adus-o?

BĂRBATUL. Vedeţi...

DOCTORUL. Poliţă – n-are, documente n-are!... Eu n-am voie s-o tratez, mata mă înţelegi? Eu, dacă o tratez, încalc legea Asigurărilor de Sănătate. Vrei să mă bage la puşcărie?

BĂRBATUL. Ce fel de Lege e asta?...

PETRU. Asta nu mă întreba pe mine, întreabă deputaţii care au adoptat-o!

BĂRBATUL. Vedeţi, ea nu poartă cu dânsa nici poliţa, nici documentele. O dată i le-au furat şi de atunci se teme să le ieie cu dânsa.

DOCTORUL. Băi om bun, matale înţelegi că fără poliţă nici un doctor nu are voie să te trateze? Matale înţelegi că pe dânsa puteau s-o lase liber la locul accidentului, numai pentru că nu avea poliţă?!

BĂRBATUL. Mă scuzaţi, noi locuim tocmai la Băcioi şi până ajung acasă, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. (cu lacrimi în ochi) Eu vă rog, hai veniţi să vă uitaţi ce-i cu dânsa... Vă rog... Doamne, o să-mi pierd nevasta...

DOCTORUL. (lui Vlad) Îţi închipui, poliţă n-are, documente n-are, bani n-are, da tu trateaz-o!... (către Bărbat) Sau poate ai?

BĂRBATUL. Ce să am?

DOCTORUL. Bani, turcule!... (Bărbatul îşi caută portmoneul în buzunar) Şi mai iute, c-o să rămâi fără nevastă!

BĂRBATUL. (uitându-se în portmoneu) Cât să dau?

DOCTORUL. (înşfăcându-i portmoneul) N-am văzut atâta nesimţire! Îi moare femeea şi el - „Cât să dau”!... Negociază, crucea mă-si, viaţa nevesti-si!  (scoţând banii din portmoneu) De parcă ar avea un milion de dolari în portofelul ăsta!... (repune o bancnotă în portmoneu; aruncându-i portmoneul) Ieşi, te ajung şi eu din urmă!...  

 

Bărbatul iese.

 

DOCTORUL (scoţând bani din diferite buzunare şi punându-i în portmoneu) Iac-aşa facem noi bănuţii, dragul tatii. Mie nu-mi curg dolăraşii şi eurii în buzunar ca şi ţie!... (numărând banii) O sută treizeci... Plus încă 400 de lei de dimineaţă pînă acum face... 530. Pînă îmi închei tura, miişoara oricum o fac, eu fără miişoară nu vin acasă!... (ridicându-se) Tu pentru ce ai venit?

VLAD  Vroiam să te întreb ceva. Colegul meu de clasă, Sergiu Roşioru, îl mai ţii minte?... Nevastă-sa trebuie să nască şi eu parcă ştiam că dumneata ai o cunoştinţă ginecolog...

DOCTORUL. Am! Un curvar ca şi taică-tău... Ha-ha-ha!

VLAD  Cât costă o naştere, cum e sistemul lor?...

DOCTORUL. După lege, nu costă nimic, dar din nimic, nimic iese! Ha-ha!... Dai frumuşel, înainte de naştere, doctorului, în mână, banii, cu cât mai mult cu atât mai bine, şi el face treabă bună. Cred că trei sute de euro e suma potrivită. Bă, ai grijă, bagă-i bine în cap colegului să nu se zgârcească ori, doamne fereşte, să uite să-l plătească, că domnul ginecolog e mai nebun decât mine. O cucoană nu vroia să-i plătească – nu ştiu, nu avea, ori nu vroia - şi el îi zice aşa: „Nu-ţi dau drumul acasă pînă nu plăteşti, e clar?!” Îţi închipui, ha-ha-ha... Şi ce crezi, a ţinut-o vreo două săptămâni cu copil cu tot în spital, pînă nu i-au adus rudele o mie de lei!... Hi-hi, curvar şi nebun!... (complice) Câte odată, când ştie că trebuie să-i vină la control vreo fetişcană din astea mai dulci, mă sună şi... „Domnule Şaptefraţi, nu vrei s-o faci şi astăzi pe ginecologul, că îmi vine o prospătură la control, o bomboană de fată...” Şi eu fuga s-o fac pe ginecologul... Studiem împreună fata, ca mari specialişti... Hi-hi... Dacă vrei, am să-i spun să te cheme şi pe tine vreodată la control... Da, încă o chestie... Acolo, la maternitate, ei nu prea hrănesc,  spune-i asta colegului tău... Să aibe grijă să ducă mâncare de acasă, să nu-i moară de foame nevasta cu tot cu copil... Aveam pe undeva cartea lui de vizită... (căutând pe birou) Iat-o!... „Eugen Triboi”, aşa îl cheamă. Băiat de dobă! Ai acolo şi fixu`, şi mobilu`... Îi spui că din partea mea...

 

Intră ANDREI.

 

PETRU. O, noroc Andrei!... (strânge mâna lui Andrei; lui Vlad) Vlad, fă cunoştinţă, Andrei, prietenul studenţiei mele.... Vlad, fiul meu!...

ANDREI. (strângându-i mâna lui Vlad) Ce băiat mare s-a făcut!... (către Petru) Te grăbeşti?

VLAD. Tăticu, eu am plecat! (se retrage)

PETRU. Hai, noroc! (către Andrei) Cum îţi merge, tot la dispensarul narcologic?

ANDREI. Nu prea...

PETRU Te-ai angajat în altă parte?

ANDREI. Voi nu aveţi locuri de muncă libere?

PETRU. Ce-ai păţit?

ANDREI. Mă judec.

PETRU. Cu cine?

ANDREI. Cu dispensarul narcologic. M-au concediat.

PETRU. Te-au concediat?... De ce?

ANDREI. Hm... Nu le convin şefilor... Ei îmi cer una, eu fac alta.

PETRU. Adică?...

ANDREI. Multe de povestit. Te grăbeşti?...

PETRU. Am un pacient.

ANDREI. Ştii că eu fac expertiza de alcoolemie. Vine poliţistul cu şoferul la mine, eu iau analize şi scriu încheiere...

PETRU. Şi?...

ANDREI. Ştii ce se întâmpla? Mi-l aduc pe unul beat criţă, iar medicul-şef mă sună şi îmi spune să scriu alcoolemie zero... Şi îmi mai dă de înţeles că dacă mă execut, o să am de câştigat. Îţi închipui?... Sau invers: este adus şoferul treaz ca lacrima şi mi se cere să scriu că e beat. I-am zis în faţă: n-o să fac niciodată ceea ce îmi cere! Şi m-a dat afară, îţi închipui?

PETRU. Iar tu i-ai acţionat în judecată?

ANDREI. Normal.

PETRU. Crezi că o să te restabilească?

ANDREI. De ce să nu mă restabilească, dacă m-au concediat ilegal?! Dreptatea este de partea mea!

PETRU. A, aşa da!... Aşa precis te restabilesc... După care o să-ţi găsească o mie de clenciuri ca să te dea din nou afară. Dar pentru totdeauna.

ANDREI. De unde ştii? Poate la voi e aşa, la noi...

PETRU. A, la voi e altfel!... Andrei, locuri de muncă libere nu avem. !... (pornind spre ieşire) Dacă apare ceva, te pun la curent.

ANDREI. O să mă anunţi?

PETRU. Da` bineînţeles!

 

DOCTORUL ŞAPTEFRAŢI iese urmat de Andrei.

 

 

Ritmuri rapp.

Pe fundalul muzicii, Studentul Turc va spune povestea sa.

 

STUDENTUL TURC. Eu sint Bahadîr Ozul. Eu venit de la Turcia, oraşul Izmir. Eu student. Inveţ la facultatea arhitectura. Eu inveţ aşa... cum nu inveţ. Tata dat la mine bani şi eu deschis bar aici, la Chişinău. Eu nu merge la ore, profesor vine la bar. Eu dau masa, profesor dat nota. Se poate aşa, se poate nu aşa. Se poate eu dat decanul 400 de euro, decanul dus carnet de note la profesor, „pune nota bună” zis la toate profesorii şi toate profesorii pus nota care trebuie.

Dar unul profesor tare prost. El se cheamă cinstit. Nu vrea masa, nu vrea bani. Eu găsit pe student moldovean Vasia, dat lui 50 de euro şi el dat examen în locul meu la profesor cinstit.

Cind eu închis bar... nu, vreau se spun când eu deschis bar, venit bandiţii la mine şi cerut să pletesc taxa de protecţie. Şi eu lor pletit. Pe urmă bandiţi dispărut şi venit poliţia. Şi spus: „Acum noua pleteşti taxa de protecţie.”

Eu de ce sint student? Tata nu vrut eu să face armata. Eu tot nu vrut. Tare nu vrut.  La noi la Turcia la armata merge numai sărac şi debil. Ca la Moldova. Eu gindesc că daca va fi rezboi, un debil va liupta cu alt debil...  

 

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

SCENA 3.

Un bar. Vlad stă la o măsuţă, are în faţă o cafea. Notează ceva într-un carnet. Se aude soneria mobilului său, care reproduce un fragment dintr-o piesă a lui Eminem.

 

VLAD. Alo!... Da... Din partea cui?... A, a lui Viorel. Te ascult... Da, pot... Îţi spun, omule, pot la toate universităţile şi academiile, orice facultate, orice an...  (consultând notele din carnet) O sesiune la Drept?...  500 de euro... Nu contează anul... (îşi notează ceva în carnet) Stai, e la „fără frecvenţă”?... Lucrează la construcţii în Spania?... Vasăzică, el nici n-o să vină la sesiune?... N-a fost niciodată... Şi în ce an e? Anul 4... Atunci e mai scump, e o mie de euro sesiunea... S-a făcut... Mai ai ceva?... Ce universitate, zici?... Facultatea?... „Tehnologia produselor alimentare”.... (consultând carnetul) 300 de euro sesiunea... Câţi oameni?... (notând) 4 oameni.... Mai departe...  „Management”... ce universitate?... (consultând carnetul) 400 de dolari. Nu-nu, aici e în dolari, nu în euro... 8 oameni. S-a făcut. Mai ai?... Medicină, „Chirurgie”... 500 de euro.. 4 oameni... Universitatea (scrie)... un examen la „Marketing”... Stop, băi, eu cu un singur examen nu mă ocup, eu numai sesiunea întreagă... Atât?... Cum să-ţi spun?... În general, nu mă ocup cu cei de la fără frecvenţă... Acolo te poţi înţelege direct cu profesorul... Ce facultate?... „Transporturi Internaţionale”?... Băieţii mi-au spus că la fără frecvenţă acolo nota „5” costă 200 de lei. Ori 20 de litri de benzină. Intri la examen, profesorul îţi zice „Ne oprim la nota „cinci” - adică la 200 de lei - ori vrem mai mult?”  Tu zici că vrei „şase”, asta înseamnă că mai adaugi 50 de lei ori 5 litri de benzină. Vrei „7” – mai adaugi 50 de lei ori 5 litri. Ş.a.m.d. Bun, când îmi aduci matricolele şi banii?...  Ce spui?... Nu, cu Colegiile nu mă ocup. Cunosc om care se ocupă... Scrie: 0788016914, Slavic. Spune că vii din partea lui Vlad. Hai, noroc!

 

Îşi face apariţia Sandu. Absorbit de lectura notiţelor din carnet, Vlad nu-l observă.

 

SANDU. Noroc...

VLAD.  Sandu!!

 

Cei doi se îmbrăţişează.

 

VLAD  Te-ai schimbat, bă, ce bărbat te-ai făcut!...

SANDU. De când nu ne-am văzut noi?...

VLAD Păi de vreo patru ani, de când ai plecat în Portugalia.

SANDU. Mda, patru ani...

VLAD. Ce faci, Liliana cum e?

SANDU. Liliana mi-a născut un flăcău! Are doi anişori!

VLAD Serios?...  Cum îl cheamă?

SANDU. Ca pe tata, Sandu!

VLAD  Bravo!

SANDU. Tu încă nu te-ai însurat?

VLAD  Nu mă grăbesc.

SANDU. (scoţând un CD din geantă) Ţi-am adus un CD din Portugalia cu o piesă foarte populară la ei. Îţi poartă numele, „Volodia”. 

VLAD  Mie, domnule, nu-mi mai zice nimeni „Volodia”, demult sunt „Vlad”.

SANDU. „Vlad”... O să mă obişnuiesc mai greu, tu în copilărie ai fost pentru mine  întotdeauna „Volodia”… Nu o putem asculta aici?...

VLAD (întinzându-i barmanului CD-ul). Octavian, ia pune CD-ul ăsta...

 

Barmanul preia CD-ul.

 

VLAD Serveşti ceva? O cafea, o bere? Poate o tărie?

SANDU. Merci, nu vreau nimic.

 

Răsună piesa „Volodia” interpretată de formaţia „Santocas”.

 

SANDU. Măi, de câte ori o auzeam în Portugalia, mă gândeam la tine… Tot ce a fost mai frumos în copilăria şi adolescenţa mea a fost prietenia noastră. Atunci credeam că e atât de uşor să-ţi faci prieteni, mi-am zis că o să-mi fac în viaţă zeci... sute de prieteni... Nu ştiu tu cum, eu nu am mai reuşit să-mi fac nici unul.

VLAD. Îţi aminteşti cum făceam schimb de mere? Voi aveaţi acasă „Simerenko”,  noi „Johnatan”. Ţie îţi plăceau „Johnatan”, mie „Simerenko”.

SANDU. Şi făceam schimb!... Eu nici la frate-meu nu ţineam atât de mult ca la tine! Serios!

 

Cei doi ascultă piesa muzicală.

 

VLAD  Măi, e bună piesa, îmi place...

SANDU. Aşa-i că e frumoasă!

VLAD  Ce faci, cu ce te ocupi?

SANDU. Am pornit un fel de afacere. Ţii minte că eu plecam în Portugalia cu văru-meu. Am pus la un loc bănuţii pe care i-am adunat la construcţii şi ne-am zis să deschidem o afacere în Moldova. Un atelier de producere a pavajului...

VLAD Şi?... Merge?

SANDU. Cum să-ţi spun? Şi da, şi nu...

VLAD  În ce sens?

SANDU. Eu viaţa voastră de aici am încetat să o mai înţeleg... Am rezolvat toate formalităţile, ne-am înregistrat, am procurat utilajul şi când să începem producţia, pofteşte un aşa-zis „inspector pe construcţii” şi ne spune că trebuie să-i dăm 1800 de lei, îţi închipui? Ne-o spune aşa, deschis, în faţă „dă-mi 1800 de lei”! „Nu am înţeles, zic, pentru ce 1800 de lei?” „Trebuie şi gata, zice. Dacă vrei să-ţi meargă afacerea...”

VLAD. Tu nu ai 1800 de lei?...

SANDU. Ce înseamnă „nu am”?! Cu ce ocazie trebuie să-i dau eu lui 1800 de lei?

VLAD.  Zi „mulţumesc” că nu ţi-a cerut 1800 de euro...

SANDU. Un bănuţ nu-i dau! Eu banii ăştia i-am adunat în Portugalia cu sudoare şi sânge, nu mi i-a dat nimeni ca mită!

VLAD În Moldova nu-i ca-n Portugalia. (în stil rapp) „Doctorul nu mă coase dacă nu-i dau ce-mi cere. „O mie de euro”-mi zice, umblând prin viscere; Azi şpaga pe plaiul moldav e la putere!...”

SANDU. După care idiotul a început să mă sune în fiecare zi, îţi imaginezi? „Când dai banii, când dai banii?” Băi, de-o obrăznicie ieşită din comun. Bine că şeful lui s-a dovedit a fi un tip de treabă. Am mers la el şi m-am plâns.

VLAD. Şi şeful ţi-a promis că o să ia măsuri, aşa-i?

SANDU. Şi o să ia măsuri, să vezi!

VLAD. Într-adevăr, nu cunoşti viaţa de aici!... Tu crezi că şefului nu-i pica nimic din cei 1800 de lei?

SANDU. Măi, nu mă interesează dacă-i pica ori nu-i pica! Eu vreau să pun producţia pe roate!... Să nu uit... Un băiat de-al nostru - lucrează şi el în Portugalia - şi-a pierdut acolo paşaportul şi m-a rugat să-l ajut. Nevastă-sa a mers la Biroul de paşapoarte să-i facă altul şi aici îi spun că omul trebuie să se prezinte în persoană, altfel nu i-l face... I-auzi – să se prezinte în persoană!... Cum să se prezinte, domnilor, dacă e în Portugalia şi nu are paşaport?! Ca să vină în Moldova, trebuie să aibe paşaport, ca să-şi facă paşaport, trebuie să vină acasă, îţi imaginezi?... Cerc vicios. Nu ai vreo idee?

VLAD. E foarte simplu.

SANDU. Cum?

VLAD. Nevastă-sa trebuie să deie persoanei potrivite de la Biroul de paşapoarte 1000 de euro şi totul se rezolvă. Ăsta-i tariful.

SANDU. 1000 de euro?... Şi cum... îi face paşaportul fără să vină el acasă?

VLAD. Liber.

SANDU. Îţi spun, eu nu mai înţeleg viaţa de aici.

VLAD  Tu precis nu serveşti nimic? Fac cinste!...

SANDU. Domnule Şaptefraţi, dumneata chiar nu eşti curios să-mi vezi flăcăul?

VLAD. Cum să nu fiu curios?!

SANDU. Liliana mea ne aşteaptă acasă cu uite-aşa un clit de plăcinte!...

VLAD. La plăcinte – înainte!...

 

Vlad şi Sandu ies.

 

Ritmuri rapp.

 

SCENA 4.

DECANUL, VLAD.

Decanul are pe masă câteva plicuri în care bagă bancnote de euro, marcând plicurile cu câte un semn.

 

DECANUL. Nu am înţeles... Aici sunt două mii de euro în plus... (se uită la Vlad)

VLAD. Domnule decan, noi nu stăm pe loc, noi extindem businessul.

DECANUL. Adică?...

VLAD  Eu lucrez pentru toate Universităţile din Chişinău!

DECANUL De când?

VLAD. Am vreo două luni.

DECANUL. Vreo două luni şi eu nu ştiu nimic?...

VLAD  Domnule decan, fiţi pe pace! Totul merge ca pe unt! Ştiţi ce cerere mare e pe piaţă?! (în stil rapp) „Dau studenţii la mine năvală, Degrabă mă ocup de şpagă la scară naţională!” Ha-ha!

DECANUL. Băiatule, fii atent, nu confunda viaţa cu discoteca! Eu te rog...

VLAD. Totu-i sub control!

DECANUL. Bă Vlad, ştii de ce sunt mândru eu de mine?! Am intuiţie la oameni!... Eu cum te-am văzut prima dată, mi-am zis: cu băiatul ăsta se poate face treabă.

VLAD  Credeţi că eu nu am simţit că persoana mea vă interesează?!

DECANUL. Domnule Şaptefraţi, ia spune-mi: cândva, când o să ajungi miliardar, o să mă iei să lucrez în businessul matale?...

VLAD  Depinde cum o să te porţi...

DECANUL. Cruciuliţa cui te are!...

 

Ambii râd. Sunet de telefon mobil.

 

DECANUL. Da... O, domnul viceministru... E o onoare pentru mine... Pentru D-voastră fac orice... Numele?... (notându-şi) „Creţu Pavel, anul 1...”  S-a făcut, domnule viceministru, fiţi sigur că nu va avea nici o problemă la sesiune... La revedere!

 

Decanul rămâne pe gânduri.

 

VLAD Probleme?...

DECANUL (triumfător)  De-ai şti de când aştept eu telefonul ăsta!... Era mândru, domnul viceministru, nici nu mă saluta!... Şi gata, i-a trecut mândria!... La Ministerul Educaţiei am oamenii mei, la Guvern am, la Parlament, la Preşedinţie peste tot am, numai la Ministerul Justiţiei nu-mi făcusem nici o relaţie! Şi uite că am şi acolo!... Şi încă pe cine?... Pe însuşi domnul viceministru!... Să ţii bine minte, Vlăduţ: nimic mai preţios decât un telefon ca ăsta! Şi de cât mai sus, cu atât mai bine!... Să zicem că ajungi tu judecător şi, la un moment dat, primeşti un telefon de la... par egzamplu Procuratură... ori vreun Minister... ori - dă doamne - de la Guvern sau Preşedinţie... „Domnule Şaptefraţi, dumneata instrumentezi cazul cutare?” „Eu.” „Ia ajută matale omul acela, că el nu are nici o vină...” El n-are nici o vină, pur şi simplu i-a luat gâtul unui  om nevinovat, atâta tot!... Şi tu faci aşa cum îţi cere el, adică îl eliberezi pe ucigaş... După care, Vlăduţ, începe ceva a naibii de frumos... După asta ai libertatea deplină să faci tot ce vrei. Pentru că regula e aşa: rezolvi un caz cum îţi cere cineva de sus - pe gratis - după care eşti liber să rezolvi zece cazuri cum vrei tu şi pe câţi bani vrei tu! Pentru că gata, îl ai la mână pe cel care te-a sunat, ai protecţie, ai spete, nu te mai temi de nimeni! Şi atunci, dragul meu, începe o chestie... Atunci demarăm licitaţia! (imitând moderatorul licitaţiilor) „Doamnelor şi domnilor, licitaţia cu strigare!

 

Intervine Grupul de dansatori şi interpreţi rapp.

 

DECANUL. Începe o chestie tare, licitaţia cu strigare!

 

INTERPRETUL 1. Începe o chestie tare, licitaţia cu strigare!

                             Câştigă acela care bagă mita mai mare!

 

INTERPRETUL 2. Eu sunt acuzatul şi nu vreau la răcoare

                             Dau o mie de euro, scoate-ţi-mă afară!

 

INTERPRETUL 3. Ba o să stai frumuşel în puşcărie

                             Pentru treaba asta dau eu o mie!

 

DECANUL. Aşadar licitaţia a început, cine dă mai mult?...

 

INTERPRETUL 2. Eu sunt acuzatul şi nu vreau la răcoare

                             Dau două mii de euro, scoate-ţi-mă afară!

 

DECANUL. Două mii de euro să scape de puşcărie!...

                   Nu mai adaugă nimeni vreo mie?... 

                   Două mii de euro – unu... Două mii de euro – doi...

 

INTERPRETUL 3. Trei mii de euro; ai făcut-o de oaie!...

                               La pârnaie cu el, la pârnaie!

 

DECANUL. Trei mii de euro – unu...

 

INTERPRETUL 2. Cinci mii de euro pun la bătaie -

                             Să vedem cine-a făcut-o de oaie!

 

DECANUL.          Cinci mii de euro – unu...  Cinci mii de euro – doi... Cinci mii

de euro... trei!

                             Târgul s-a încheiat, banditul e eliberat!

 

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

Ritmurile rapp încetează, interpreţii se retrag.

 

DECANUL. ...Acum e momentul potrivit, băiete, nu vezi că voi, tinerii, aveţi astăzi căutare peste tot?! În vreo patru-cinci ani s-au schimbat toţi judecătorii şi procurorii din Moldova. Şi au venit nişte tinerei, adevăraţi balauri! Aşa ca tine! A venit timpul  vostru, bă! Nu pierde ocazia!... Nu se ştie cât va dura!...  Nu ai văzut la televizor ţâncani de 23 de ani judecând miniştri, milionari, lideri de partide!... Cum cântai tu?... (cântând) „Voi nu vedeţi încotro mergem?...”

VLAD (preluând) „Voi nu vedeţi încotro ne ducem?...”

DECANUL. „Voi nu vedeţi că intrăm în rahat?”...

VIOREL, DECANUL. „Voi nu vedeţi că deja am intrat?!”

 

Ambii râd.

 

DECANUL. Stop!... Avem treabă... (arătându-i cu privirea plicurile de pe masă) Ia să vedem, ai memorie bună...

VLAD. (studiind semnele de pe plicuri şi luând câte unul) Ăsta-i pentru... domnul Viorel de la Minister... (Decanul încuviinţează) Ăsta-i pentru  domnul Constantin de la Interne... (Decanul încuviinţează) Ăsta-i pentru domnul Prorector.... (Decanul încuviinţează) Ăsta, cel mai gros, e simplu – e pentru Vasile Ilarionovici de la Parlament

DECANUL. Bravo, bă!... Memorie de aur!... Stop, dă-mi-l înapoi pe al domnului prorector, o să i-l duc eu. Mi-am amintit că am de discutat o chestie cu el...

 

VLAD îi restituie plicul pentru Prorector.

 

VLAD. (vrând să plece) Pe sâmbătă rămâne cum am convenit, plecăm la Soroca?

DECANUL. Da... A, să nu uit... Mai şezi puţin... O vorbă ca între bărbaţi.... Ia spune, ce curve bune aveţi printre colegele voastre?...

VLAD. Hm, ştiu şi eu... Şi Secrieru e bună, şi Cârlig... Cea mai bună e Jana Borta, dar ea preferă bogătani străini.

DECANUL. Nu întâmplător e Bortă!

VLAD. Da!...

 

Râd ambii.

 

DECANUL. Dar Jantovan se regulează bine?

VLAD.  Nu, Jantovan e îndrăgostită. La toamnă face nuntă...

DECANUL. Păcat. Dulce pisicuţă.

VLAD. Domnule decan, toate fetele de astăzi se regulează bine, nu se ruşinează ca şi cele de pe vremea D-voastră.

DECANUL. Asta o cunosc prea bine!!

VLAD. Pur şi simplu tipele noastre nu prea se culcă cu noi, ca să le credem de treabă. Caută aventuri la alte facultăţi.

DECANUL. Iar voi vânaţi fete la alte facultăţi! Treaba asta văd că a rămas neschimbată de pe timpurile noastre!

VLAD. Cam aşa!

DECANUL. Cum crezi, Secrieru şi Cârlig ar merge sâmbătă cu noi la Soroca?

VLAD. Cred că da... Mai ales că nu prea au cu ce plăti sesiunea...

DECANUL. Atunci spune-le aşa: dacă merg la Soroca, n-o să aibe nicio probleme la sesiune.

VLAD. S-a făcut!... Hai, noroc! ( strânge mâna Decanului)

 

Ritmuri rapp.

 

 

SCENA 5.

 

Casa ŞAPTEFRAŢI

VLAD, CRISTINA

 

Răsună piesa „Volodia”. Vlad o ascultă transportat. Din camera ei iese Cristina.

 

CRISTINA. Salut!...

 

Vlad nu-i răspunde fiind absorbit de piesă.

 

CRISTINA. (cântând) „Volodia, Volodia...” (izbucnind în râs) Aşa îmi place!... Ţi-a spus mama că vinerea viitoare mergem cu întreaga familie la liceu? Vom participa la o ceremonie.

VLAD. Ştii, nu mi-a zis nimeni niciodată în viaţă atât de cald, „Volodea”...

CRISTINA. Frăţioare, vezi-vezi, n-o asculta prea mult că o să te strici... Aşa de romantic te faci, hi-hi!

VLAD. O, da` ce sexy e soră-mea astăzi!...

CRISTINA. În sfârşit ai observat!... Chiar e bine?

VLAD. Sex-bombă!... Ce-ţi mai face Gelu?

CRISTINA. „Gelu”!... Eu de când am încheiat-o cu Gelu! Parcă ţi-am spus de atâtea ori: am alt prieten, pe Stas!... Apropo, trebuie să vină în zece minute să mă ia la „Drive”.

VLAD  A, da, Stas... E un fel de şef la căile ferate, parcă aşa spuneai?

CRISTINA. Vezi că ţi-ai amintit!

VLAD. Ce nu aţi împărţit voi cu Gelu, parcă mi se păruse un băiat de treabă?...

CRISTINA. Băieţi de treabă din ăştia găseşti pe sub toate gardurile. Îţi închipui, în două luni m-a dus numai de trei ori la restaurant şi de două ori la „City”. Vezi inelul ăsta – e singurul cadou care mi l-a făcut!...

VLAD  Parcă ziceai şi de un parfum...

CRISTINA. A, da, şi un parfum... Şi atât! Şi nici în pat nu era prea grozav...

VLAD  Şi cum îi merge lui Stas şefia la calea ferată?

CRISTINA. Şefia nu ştiu, da` are uite-aşa o mamă de portmoneu bucşit cu euro şi cu tot felul de carduri bancare...

 

Vlad râde.

 

CRISTINA. De ce râzi?

VLAD. Când ai zis  ”are uite-aşa o mamă de...” eu m-am gândit la altceva... Ho-ho-ho!...

CRISTINA. Stricatule-e-e!... Fii pe pace, e-n regulă şi cu aia... Alaltăieri mi-a dăruit o pereche de tanga. De 100 de euro.

VLAD. Ce-i „tanga”?... A, bikini... Îi ai pe tine?... Ia arată-mi-i...

CRISTINA. O sută de euro şi ţi-i arăt!

VLAD.  Nu-i prea scump?

CRISTINA. (pisicoasă) Frăţioare... Frăţioare...

VLAD. E clar. Când soră-mea vorbeşte astfel, înseamnă că are nevoie de bani...

CRISTINA. Măi, şi-au ieşit din minţi ăştia de la liceul nostru!... Ştii ce ne-au cerut absolvenţilor de anul ăsta? Pentru liceu trebuie să dăm câte 500 de lei ca să facă gard de metal în jurul liceului, îţi închipui? Gard de metal în jurul liceului – ce tâmpenie!... Iar cucoana diriginte, doamna Gâscă, vrea – nici mai mult, nici mai puţin – un frigider. Nu-i dai frigider, îţi pică examenul! Acum bani ei se tem să ieie, se cheamă „mită”, iar frigiderul e aşa, o mică atenţie....

VLAD. Măi, la salariile de rahat pe care le ridică ei, poţi să-i înţelegi...

CRISTINA. Bine, de acord, salariile sunt mici, dar nici chiar frigider!... De ce o respect eu pe mama?... Ştii ce le-a cerut ea absolvenţilor ei?... Doar o pereche de cizme!

VLAD. Hm, iar anul trecut s-a ales cu o blană, care face cât trei frigidere!

CRISTINA. Vlăduţ, numai 100 de euro... „Volodia, Volodia!...”

VLAD  Stas nu are?

CRISTINA. Stas!... O să vină momentul să cer şi de la el, acum las să creadă că sunt o fată cu necesităţi modeste... „Volodia...”

VLAD O sută de euro de la mine pentru frigider şi gard de metal... o sută de euro de la tata tot pentru frigider şi gard de metal... o sută de la mama... o sută de la Stas... Ştie sora mea să stoarcă bani din toţi... Până nu-mi arăţi bikinii, nu-ţi dau.

CRISTINA. Dacă ţi-i arăt, îmi dai?

 

Vlad îi demonstrează o bancnotă de o sută de euro.

Cristina începe să facă mişcări provocatoare, chicoteşte, ridicându-şi din când în când, poala minijupei.

 

VLAD. Stai-stai, să pun o muzică potrivită!... (deschide muzica)

 

Cristina dansează ca o adevărată stripteuză. Vlad bagă bancnota de o sută de euro în tanga.

 

VLAD Ce ţi-aş face eu, dacă nu ai fi sora mea!... (în stil rapp) „Dacă nu ai fi sora mea, Eu ţi-aş arăta, eu ţi-aş arăta!...”

 

Cristina continuă să danseze provocator, atingându-se, la intervale, de Vlad. La un moment dat, cum Cristina aproape i se culcă în braţe, Vlad are vaga pornire să o îmbrăţişeze. Cristina, râzând, se smulge. Revine din nou, dansând şi mai provocator.  Vlad o îmbrăţişează, în timp ce Cristina se zbate râzând. În cele din urmă se smulge din braţele lui Vlad şi... nimereşte în cele ale unui tânăr şi masiv domn având un buchet imens de flori.

 

CRISTINA. (îmbrăţişându-l)  Stason!!

 

VLAD  opreşte muzica. Cristina îl sărută pe contrariatul Stas pe nas şi pe vârful buzelor.

 

CRISTINA. (luând florile) U-a, ce buchet super!... Fă cunoştinţă, fratele meu Vlad!

STAS. (uşurat) Fratele?... Eu crezusem altceva...

CRISTINA. „El crezuse”!... Să-ţi fie ruşine! Pur şi simplu m-am lăudat cu tanga pe care mi i-ai dăruit!

STAS. Pot să-i văd şi eu?

CRISTINA. No!...

STAS (întinzându-i mâna lui Vlad). Stas...
VLAD. Vlad.

CRISTINA. Merg să pun florile în apă. Un ceai, o cafea? Sau poate 50 de grame de wiskey?

STAS. Se poate şi coniac.

 

Cristina merge să aducă băutura.

 

VLAD. Am înţeles că lucrezi la căile ferate?

STAS. Corect ai înţeles....

VLAD. Şef?...

STAS. Şef.

VLAD. Pe  însoţitorii de vagoane?...

STAS. Pe! Tu eşti student la drept?

VLAD Da.

STAS. Student, vasăzică.

VLAD. Şi cum?...

STAS. Ce?

VLAD. Curg biştarii de la însoţitorii de vagoane?

STAS. Nu mă plâng.

VLAD. Eu am călătorit astă vară la Moscova şi nu aş zice că erau mulţi pasageri din ăştia, fără bilete.

STAS. Biştarii, cum spui tu, nu vin numai de la pasagerii în plus. Mai întâi că un însoţitor de vagon trebuie să-şi cumpere o cursă bună. Face 5000 de lei. Dai 5000 de lei – ai cursa, nu dai - nu o ai.

VLAD. Îmi închipui că ai plătit bine pentru postul ăsta.

STAS. Şase mii de euro! Banii mi i-am scos demult. Acum mă hrănesc pe mine şi pe alţi cîţivaisprezece flămânzi care şed de-asupra mea. Ha-ha-ha!

 

Cristina aduce cafea, lămâi şi coniac.

 

CRISTINA. Hai, să servim.

STAS. Noroc. Bucuros de cunoştinţă, Studentule... Nu bei?

VLAD Sunt la volan.

STAS. Şi eu sunt la volan. Fii serios, bea, eu cunosc toată poliţia din Chişinău.

 

Vlad dă din cap negativ.

 

CRISTINA. Stason, lasă-l în pace. El poate fi chemat cu maşina la orice oră a zilei şi a nopţii!... Noroc!

 

Stas cu Cristina beau.

 

VLAD. O însoţitoare de vagon îmi vorbea că şi-a cusut  uniforma din banii ei. Şi tot din banii ei vopseşte şi repară vagonul. Ce am rîs eu când am văzut-o scoţând dintr-o poşetă un cleşte, un ciocan, o şurubelniţă...

STAS. Înţeleg că ai intrat în contact tare apropiat cu însoţitoarea, dacă ţi-a făcut aşa destăinuiri... Ha-ha-ha!

 

Stas şi Cristina râd.

 

STAS. Băi, ce-i drept, îi drept. Bani de la buget se dau puţini. Trebuie să te învârţi cum poţi... Las-că fac şi însoţitorii şmecherii! Tu zici că ai călătorit vara, da iarna să vezi ce se întâmplă! Le dăm cărbuni ca să facă focul în vagon, de pildă. Ei, una-două, n-au cărbuni, una-două – „am terminat cărbunii”. (Cristinei) Cristinocica, mai toarnă, nu te ruşina... (Cristina toarnă) Pe om dacă îl pui în situaţie, el se descurcă. Dacă nu se descurcă, înseamnă că-i prost. Ştii cum au rezolvat ei problema cărbunilor? (izbucneşte în rîs)

 

VLAD Cum?

 

Stas râde şi mai tare. Începe să râdă şi Cristina.

 

STAS. (printre hohote) Cică, „domnilor pasageri, asta-i problema, nu ne ajung cărbuni, altă dată să veniţi cu cărbunii de acasă.” Ha-ha-ha!

 

Cristina moare de rîs, râde şi Vlad.

 

STAS. Au spus-o aşa, nici în glumă, nici în serios. Şi ştii ce se întâmplă?... Ha-ha-ha!... Mă crezi că pasagerii care au dorit să mai călătorească iarna, mai ales mamele cu copii mici, au venit după aia cu... ha-ha-ha... cu... ha-ha-ha...

CRISTINA (râzând) Cu ce?...

STAS. (în hohote de rîs) Cu cărbunii de-acasă!... Ha-ha-ha!... Au venit cu torbele de cărbuni!... Ha-ha-ha!... Hai, noroc... (bea) Vezi cât de bine ştiu să se descurce însoţitorii de vagon! Da` tu îi compătimeşti, Studentule!

VLAD Nu am zis că-i compătimesc...

CRISTINA. (ţinându-se de gâtul lui Stas) Frăţioare, ce zici de Stas al meu?

VLAD. (în stil rapp) Descurcăreţ băiat! Nici nu m-am aşteptat!

 

Cristina îi adresează fratelui o grimasă de nemulţumire.

 

STAS. Sau altă variantă. Ştii că trenurile circulă acum pe tronsonul ăsta nou de cale ferată, Căinari-Revaca. La Revaca trenul nu are voie să se oprească, dar noi îl oprim. Pentru că avem clienţii noştri acolo, care trimit în Ucraina, Rusia, Bielorusia vin din ăsta, de casă, în sticle de plastic – saci întregi. Sau carne, zahăr, macaroane - tot felul de produse. Trenul se opreşte şi clienţii le predau însoţitorilor toată marfa, pe care ei trebuie s-o ascundă bine în vagon. Şi din asta ne pică şi nouă capica, şi lor...

VLAD. „E bine când pică capica, se bucură tata, se bucură mămica!”

CRISTINA (iritată) Stas, trebuie să plecăm!...

STAS. (ridicându-se, dându-i mâna lui Vlad) Bucuros de cunoştinţă. Când mai ai de călătorit la Moscova, ori în altă parte dă-mi un sunet. Vorbeşte cu mine, nu cu însoţitoarele de vagon, ha-ha!... (dându-i un pumn zdravăn în umăr) A, Studentule!... Văd că nu eşti numai student, dar şi digei?... (îi lasă lui Vlad cartea de vizită)

VLAD. MC!

STAS. Ha?

VLAD. MC Jobo!

STAS. Adică?

VLAD. Music Construction Jobo!

STAS. A, am înţeles.

 

Cristina îl trage pe Stas spre ieşire.

 

STAS. (Cristinei) Ce-o zis el?...

 

Încep ritmurile rapp. Cristina şi Stas intră direct în dans.

 

INTERPRETUL 1. Noi avem o ţară, o ţară ideală

                             Ceri de la ea – îţi dă. O baţi – tace.

                             Te-a plictisit – te lasă în pace.

                             Pentru bogaţi poate fi o curvă de lux.

                             Săracilor le face laba, îi înţelege pe idioţi,

                             Ţara noastră ne satisface pe toţi!

Doar o problemă avem, noi vrem să intrăm

În UE cât se poate mai RE-PE-DE!

Dar Europei nu-i pasă, fără ţară să intrăm nu ne lasă.

Dacă ne prind la vamă ne întorc înapoi.

Noi fără ea nu putem, în schimb ea trece liber fără noi.

„Ascultă-ne, ţară, aceasta-i comanda

Fii bună să ne treci binişor prin contrabandă!”

Şi ea, bună, fireşte, ne trece cât ai zice peşte!

 

INTERPRETUL 4. Am adunat 4000 de euro, îmi mai trebu` un miar,

Vreau să cumpăr un post, îmi zice Ion

Şi-o s-ajung comisar de poliţie la noi în raion!

 

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

 

SCENA 6.

Spitalul Urgenţei. Andrei, prietenul din studenţie al lui Petru, intră în biroul acestuia.

 

ANDREI. Noroc, Petru... (întinzând mâna)

PETRU. Buna... ( făcându-se că nu observă mâna lui Andrei) Ce mai faci? (uitându-se la ceas)

ANDREI. Aşa şi aşa... Te grăbeşti?...

PETRU. Da...

ANDREI. Locuri de muncă libere nu...

PETRU. Nu ţi-am spus că dacă apar, te pun la curent?! Nu avem.

ANDREI. Ştii, ai avut dreptate...

PETRU. În ce sens?

ANDREI. Îţi spuneam că m-au dat afară de la Dispensarul narcologic şi i-am acţionat în judecată...

PETRU. Mda...

ANDREI. Judecata m-a restabilit la serviciu...

PETRU. Şi de ce mai cauţi loc de muncă?

ANDREI. M-au restabilit, numai că şeful, aşa cum ai spus tu, a început să-mi caute  nod în papură, până m-a dat iar afară...

PETRU. Nu-ţi spuneam eu!...

ANDREI. Eu ştii ce-am făcut?...

PETRU. Ce?

ANDREI. I-am mai acţionat o dată în judecată!...

 

Petru îl priveşte uşor năucit pe Andrei.

 

ANDREI. Şi am pierdut procesul, îţi închipui?...

PETRU. Îmi închipui...

ANDREI. Prima dată am câştigat, iar a doua, am pierdut. Dreptatea este de partea mea, dar au câştigat ei, îţi imaginezi?!...

 

Petru plescăieşte din limbă...

 

ANDREI. Ştii ce cred eu?

PETRU. Ce?

ANDREI. (în semi-şoaptă) Ăia au băgat mită.

PETRU. Serios?

ANDREI. Îţi închipui?...

PETRU. Nu se poate!

ANDREI. Precis, au băgat mită!... Nu, eu nu am de gând să mă dau bătut! Eu până nu-mi fac dreptate, nu mă las. (mândru) Am atacat decizia la Curtea de Apel, mă crezi?!

PETRU. Vorbeşti serios?

ANDREI. Ce, tu nu ai fi procedat la fel?

PETRU. Şi dacă pierzi şi la Curtea de Apel?

ANDREI. Nu pierd, să vezi! Precis câştig! Iar dacă pierd, atac decizia la Curtea Supremă. Pe cuvântul meu, eu sunt dat naibii, eu ajung până la CEDO!

 

Petru se uită nedumerit la Andrei.

 

ANDREI. Ce te uiţi aşa?

PETRU. Andrei...

ANDREI. Ce-i?

PETRU. Tu, bă, nu eşti doar prost, cum credeam eu, tu eşti tâmpit de-a binelea...

ANDREI. Nu am înţeles...

PETRU. Ce vrei să dovedeşti, bă? Că eşti cinstit, că lupţi pentru dreptate? Cui îi trebuie chestia asta? O să pierzi, prostule, şi la Curtea de Apel, şi la Curtea Supremă, pentru că totul e cumpărat!...

ANDREI. N-o să pierd!

PETRU. O să pierzi, bă, îţi spun eu!! Data trecută nu m-ai ascultat când ţi-am zis că o să te arunce afară şi ai văzut că a ieşit aşa cum am zis eu!

ANDREI. Merg la CEDO!

PETRU. În cur o să mergi! La CEDO nici nu se ştie dacă o să-ţi pună cazul pe rol! Ei acolo se ocupă de lucruri serioase, nu de un amărât de doctoraş!...

ANDREI. Da` de ce eşti aşa pornit, omule, ce ţi-am făcut?...

PETRU. Pentru că eşti prost, bă, pentru că din cauza unor idioţi ca tine au de suferit alţii!... Toată lumea trăieşte după nişte reguli, voi vă băgaţi cu regulile voastre!... Tu vezi ce salarii avem, tu vezi ce preţuri sunt astăzi?! Căcatul ăsta de stat nu poate face nimic nici cu salariile, nici cu preţurile şi slavă domnului că ne lasă să ne rezolvăm fiecare cum putem problemele... Da` nişte nespălaţi ca tine o fac pe cinstiţii!... Ei nu iau mită şi nici altora nu le permit să ia! Ei nu trăiesc ca lumea şi nici altora nu le permit! Trag foame, trăiesc din salarii de rahat, sunt umiliţi, sunt înjosiţi, dar rămân cinstiţi!... Mă cac eu pe cinstea voastră, ai înţeles!... Ştii ceva?... Eu nici măcar nu te cred, uite, să mă tai că nu cred că nu dai mită şi nu iei mită! Nu te cred, omule!... Faci şi tu ca toată lumea da vrei să mă impresionezi pe mine! Scuip eu pe asta, nu mă impresionezi deloc! Toţi fură, toţi iau mită şi dau mită!

ANDREI. Nu-i adevărat!

PETRU. Ba e adevărat!

ANDREI. Eu nu am luat mită în viaţa mea. Şi cunosc destui alţi oameni cinstiţi. Chiar tu eşti unul dintre ei... sau vrei să spui că şi tu iei mită?...

PETRU. Eu – doamne fereşte!... Eu trăiesc din salariul meu de 1300 de lei... Şi din asta îmi întreţin şi familia!... Cine poate trăi astăzi din 1300 de lei, omule? Poate doar un idiot ca tine!

ANDREI. Ce ai, Petru, ce strigi aşa? Nu te mai recunosc... Da, ştiu şi eu că există unele persoane în ţara noastră care iau mită, dar eu am văzut de la cine iau ei mită... Tu, dacă iei mită, ce, parcă o iei de la cei bogaţi, de la deputaţi, miniştri?... Nu, voi de bogaţi şi de funcţionari vă temeţi, voi luaţi mită de la oameni sărmani, de la cei cu un salariu şi mai mic decât al vostru!...

PETRU. Eu iau de la cine pot lua, pentru că şi de la mine iau alţii! Eu iau mită de la săraci, şeful meu ia mită de la mine, şeful şefului ia de la şeful meu.

ANDREI. Înseamnă că toţi vă hrăniţi pe seama celor săraci!

 PETRU. Nu cumva crezi că eu ar trebui să iau mită de la şeful meu?... (semn la tâmplă) Şefii, bogătanii şi miniştri au de la cine lua mită. Eu nu-i împiedic pe ei, ei nu mă împiedică pe mine! Aşa e viaţa, boule!

ANDREI. Un bătrân, ruda mea din sat, trebuia operat de apendicită... Ştii foarte bine că apendicita se operează gratis. Îţi vine a crede că doctorul îi pretindea moşului 300 de lei?... 300 de lei la pensia moşului de 500 de lei!... Îţi spun, era în stare să lase omul să moară!... Nici aşa nu se poate!... Ţie nu ţi-ar fi ruşine să-l jupoi pe un sărman bătrân?

PETRU. Mie mi-ar fi ruşine să gândesc aşa cum gândeşte un bou ca tine! Uită-te la tine, bă, ai slăbit, arăţi ca un ofticos, porţi haine peticite, uite ce pantofi jerpeliţi ai! Cred că şi ai tăi tot în halul acesta au ajuns! Dacă nu ţi-e de tine, gândeşte-te măcar la familie, la copii!...

ANDREI. Petru, tu eşti un om rău...

PETRU. Ştii ce - să te bag în mă-ta, m-ai înţeles!... Să nu te mai apropii niciodată de mine, ţi-e clar?! Cară-te naibii să nu te văd!...

ANDREI. Ce-i cu tine, omule?

PETRU (îmbrâncindu-l) Afară, parazit împuţit! Valea!!... Animalule! Să nu te văd!... Afară, animalule!

ANDREI. Petru...

PETRU (luându-l la pumni pe Andrei) Cinstitule!... Cinstitule!... Cinstitule!...

 

Petru îl doboară pe Andrei la pământ. Scuipă peste el şi iese.

 

Ritmuri rapp.

 

INTERPRETUL 1. Vrei să-ţi cânt un cântec, un cântec de dor -

Moldovenii sunt cel mai mândru popor.

Din mândrie muncesc ca robii până cad în labe

În Spania, Israel sau Emiratele Arabe.

Din mândrie, muncesc pe rupte, până-şi pierd sănătatea

Ca să le facă copiilor lor nunţi bogate,

Ca să dea copiii lor mită grasă la facultate,

Ca să pară că se trag din familii bogate,

Pentru asta îşi pierd, din mândrie, moldovenii sănătatea!

 

INTERPRETUL 2. În Moldova avem zeci de Universităţi şi-Academii

                             În ele studenţi - zeci de mii – învaţă sute de meserii.

                             Profesia cea mai căutată, singura cu adevărat învăţată

                             Este Cum să dai mită la facultate

                            

INTERPRETUL 3. De fapt, în Moldova avem profesori

Doar pentru trei universităţi

                             Şi cam tot atâţia studenţi.

                             Dar mândrie-n Moldova avem

Pentru zeci de Universităţi                                               

Şi mândrie-n Moldova avem

Pentru zeci de mii studenţi!

 

INTERPRETUL 1. Dragă copile, din Italia îţi scriu,

                             Mâine mama se-ntoarce acasă-n sicriu.

                             Te înţeleg foarte bine, o să-ţi fie mai greu

                             N-o să ai din ce plăti mită-n liceu!...

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

SCENA 7.

 

VLAD  în bar. Îşi notează ceva în carnet. Intră SANDU; priveşte cu precauţie în jur, de parcă ar fi urmărit de cineva.

 

SANDU. Noroc...

VLAD Sandu!... Noroc. Ce ai, parcă ai fi urmărit de cineva?...

SANDU. Probleme... Tu ce faci?... Îţi spuneam de afacerea pe care am pornit-o cu vărul meu...

VLAD  Atelier de producerea pavajului, parcă aşa spuneai?...

SANDU. Ţii minte că îţi vorbeam de un tip - „inspector pe construcţii”?...

VLAD. Da, ăla cu 1800 de lei, nu?...

SANDU. Băi, am intrat în rahat... M-am plâns şefului lui şi acela a părut aşa de revoltat, „Cum se poate aşa ceva, cum de îşi permite, porcul, să pretindă bani!?” Mi-a promis că îl va pedepsi dur, poate chiar îl va da afară... Făcea teatru, îţi închipui, iar prostul de mine l-am crezut!... Nu trec nici două zile şi primesc un nou telefon de la acelaşi „inspector pe construcţii”. „Te-ai plâns şefului meu... tu nu ştii cu cine ai de a face... eu te distrug!... Acum nu mai scapi doar cu 1800 de lei, acum nu primesc mai puţin de 200 de euro!... Dacă nu dai, tu n-o să-ţi porneşti niciodată afacerea!...” Şi am înţeles că şeful nici nu a avut de gând să-l pedepsească, sunt complici ambii!...

VLAD  În sfârşit ai înţeles şi tu... Nu-ţi spuneam eu că banii pe care ţi-i pretindea erau şi pentru dânsul, şi pentru şeful lui?!

SANDU. Şi aici am făcut greşeala să mă plâng la un ziar...

VLAD. A, ce prostie!... Sandule, cum se poate?! Tu, în loc să stingi incendiul, l-ai aprins şi mai tare!... De ce nu ai vorbit cu mine, ţi-aş fi dat un sfat!...

SANDU. După ce a apărut articolul în ziar, a început coşmarul. Eu credeam că dacă se scrie ceva la gazetă, se iau măsuri, iese cu scandal. Nimic, frate!... Ba da, scandal a ieşit, dar ştii ce fel de scandal? Nu e scandalos că ăla îmi pretinde mită, e scandalos că eu m-am plâns la ziar!... Chiar unele din rudele nu-mi mai vorbesc...  Din ziua în care a apărut articolul dobitocul de inspector, în loc să dispară, a îndesit-o cu telefoanele, cu ameninţările. Mai rău e că şi nevastă-mea a început să primească telefoane... Ce era să fac?! Nu am mai putut suporta şi i-am dat în judecată...

VLAD  (exclamă) Au, ce neghiob eşti!... Nu era cazul! Nu faci nimic cu  judecata!...

SANDU. Hm, văd şi eu că m-am prostit... Auzi, de fapt, vroiam să te rog ceva. Am început să mă tem pentru ai mei... Pentru Liliana, pentru băiat... Îţi spun, Liliana primeşte zilnic ameninţări... Volodea... Vlad, te implor, adăposteşte-o pe Liliana cu băiatul la ai tăi!... Eu la mama mă tem să o duc, pentru că ei ştiu deja totul, şi despre maică-mea, şi despre mama Lilianei... Unde locuiesc, ce lucrează... Ce zici?... Te implor!... N-o să dureze mult, vreo săptămână-două, cel mult o lună... Pînă găsesc o altă soluţie...

VLAD. S-a făcut.

SANDU. Zău?... Îi iei la tine?... (îmbrăţişându-l pe Vlad) Nici nu-ţi închipui, cât de recunoscător îţi sunt!... Ce bine că te am!... (cu lacrimi) Nu ştiu în cine să mai cred! Am început să mă tem de toată lumea...

VLAD. Calm, Sandule, calm... Nu te credeam atât de delicat... O iau pe Liliana cu copil, e în regulă, dar o să te rog şi eu ceva. De-acum înainte nu mai faci nimic de capul tău, e clar? Vorbeşti întotdeauna cu mine.

SANDU. Îţi promit! O să mă sfătuiesc întotdeauna cu tine!

VLAD. Şi încă o dată, Sandule, calmează-te!... Eşti speriat, tremuri...

SANDU. Tu ştii ce groază am eu de funcţionari!... Când ştiu că trebuie să merg la vreo unul dintre ei, încep să tremur, mă simt ca şi paralizat, nu pot face nici o mişcare... Poate există şi funcţionari de treabă, nu ştiu, dar eu când intru de fiecare dată în biroul unuia dintre ei, încetez să mai văd omul, văd un monstru cu coarne, cu bot de animal, cu mâini-căngi, care vrea să mă sfâşie... Se spune că în psihologie există şi un termin pentru această fobie, fobia de funcţionari...

VLAD. Hai să convenim cum o aduci pe Liliana cu copilul la mine. Trebuie să o facem noaptea, ei, ziua, probabil, îţi urmăresc casa...

SANDU. Vineri e bine?

VLAD. Vineri nu pot, mergem întreaga familie la o serată la liceul Cristinei... De ce să o lungim până vineri, putem chiar astăzi... Hai...

 

Sandu şi Vlad ies.

 

Ritmuri rapp.

 

 

SCENA 8.

 

Casa Şaptefraţi.

VLAD, CRISTINA, mai târziu MAMA.

 

Cristina plânge pe canapea.

Intră Vlad.

 

VLAD. Cristina, ce ai, de ce plângi?

 

Cristina plânge şi mai tare. Vlad se aşează lângă ea şi o apucă de umeri.

 

VLAD. Ia calmează-te! Ce s-a întâmplat? Cine te-a supărat?... Cristina!

CRISTINA. (plângând) Las-mă în pace...

VLAD  Cine, Stas?...

CRISTINA. (plângând) Da-a-a...

VLAD  Ce ţi-a făcut?

CRISTINA. (plângând) M-a pierdut...

VLAD. Te-a pierdut?... Cum te-a pierdut?

CRISTINA. (plângând) M-a pierdut la cărţi...

VLAD. Îl omor...

 

Cristina plânge.

 

VLAD.  Băiatul ăsta are asigurată puşcăria.

CRISTINA. Las-că are şi el relaţii...

VLAD. Ştiu ce am de făcut. Cunosc nişte flăcăi care o să-i ajute să nimerească la Urgenţă, pe mâinile lui tata.

CRISTINA. Îţi spun, lasă-l în pace, nu vreau să-i faci nimic!

VLAD.  N-am înţeles... Te-a înjosit, te-a pierdut la cărţi şi tu îmi ceri să nu-i fac nimic?... Cristina, nu te mai recunosc...

CRISTINA. Nu ştiu ce să fac...

VLAD.  Cum adică, nu ştii ce să faci?

CRISTINA. Ştii, bărbatul care m-a câştigat la cărţi... e aşa mişto... E comisar de poliţie...

VLAD. Hm...  Şi de ce plângi?

CRISTINA. (plângând) Voi, bărbaţii, nu sunteţi în stare să înţelegeţi că femeile pot plânge uneori aşa, fără nici un motiv!...

 

Tăcere.

 

VLAD.  Băi Cristina, să-ţi spun ceva?...

CRISTINA. Ce-i?

VLAD. Numai nu te supăra. Eu nu mi-aş lua niciodată o fată ca tine de nevastă.

CRISTINA. Poftim?...

VLAD. Fată dragă, tu îţi dai seama unde ai ajuns? Cică „m-a pierdut la cărţi, da` cel care m-a câştigat „e aşa mişto”... Ce eşti, măi, o... o... un obiect de vânzare?... Chiar nu te respecţi deloc?

CRISTINA. Ştii ceva? Să le faci morală târfelor cu care te culci, nu mie!

VLAD. Te crezi mai brează decât ele?

CRISTINA. Şi asta mi-o spune fratele meu?...

VLAD Mai bine să ţi-o spun eu, decât să-şi râdă alţii de tine!... Astăzi te-a câştigat unul mişto la cărţi , mâine te câştigă altul şi mai mişto, poimâine – al treilea!... Ce vrei să ajungi tu, măi, o cârpă?... Ce băiat de treabă o să se mai uite la tine?!

CRISTINA. Nu am nevoie de morala ta, ai înţeles?

VLAD. Eu îţi spun că o să ajungi de nimic, dacă o să continui aşa!

CRISTINA (strigă) Eu îţi spun că nu am nevoie de morala ta!!

 

Intră Mama.

 

MAMA. Buna, copii... Ce se întâmplă, vă certaţi?... Cristina, ai plâns, ori îmi pare mie? Ai ochii roşii...

CRISTINA. Nu am nimic!...

MAMA. Vă rog să nu uitaţi, mâine mergem întreaga familie la liceu. La ora 18.00 să-mi fie toţi îmbrăcaţi, eleganţi, să fim cea mai frumoasă familie din liceu!... Vlad, bine că te-am găsit, tocmai vroiam să-ţi vorbesc. Spune-mi, cât mai ai de gând să ţii cucoana aia cu copil în casa noastră? Eu m-am săturat să strâng mizeria din urma lor.

VLAD. Care mizerie? Ce inventezi?!

MAMA. Ba eu spun că e mizerie! Te întreb, cât o să mai stea la noi?

VLAD.  Poţi să vorbeşti mai încet?

MAMA. Să nu mă audă ea?... Ba chiar o să vorbesc tare, că sunt în casa mea! Mâine să nu-i mai văd pe aici, e clar?! I-am spus ca unui om normal să-şi ţină copilul acolo, în cameră, să nu-l văd umblând prin toată casa. Nu, dragă, una-două îl găsesc în sufragerie!

VLAD. Şi ce dacă iese? A murdărit ceva, a stricat ceva?

MAMA. Asta îmi mai lipsea – să murdărească ori să strice ceva! Eu nu mă simt bine cu străini în casă, ţi-e clar?!

VLAD. Vorbeşte, te rog, mai încet...

MAMA. (mai tare)Ţi-am spus, e casa mea şi vorbesc cum îmi place! Să-ţi fie clar: dacă mâine nu pleacă, o scot eu din casă!

VLAD.  (strigă) Ba o să rămână aici, e clar?

MAMA. Strigi la mine? Cum îţi permiţi să strigi la mama?!

VLAD. Închide gura!! M-am săturat să o faci pe dictatorul în casă! Sunt demult mare, nu mai vreau să urli la mine!...

MAMA. Când o să ai casa ta, o să faci cum vrei!! În casa mea eu fac regula!! În casa mea nu au ce căuta curvele!

VLAD. Ce-ai spus?

MAMA. Ce-ai auzit! Să-i spui prietenului tău ce poamă de nevastă are! S-a dat la taică-tău, curva! Am văzut cu ochii mei!

VLAD. O vorbă mai spui şi o să regreţi toată viaţa!...

CRISTINA (urlă). Să nu îndrăzneşti să strigi la mama!... Şi eu am văzut, da, s-a dat la tata!...

VLAD. Închide gura!

CRISTINA. (urlă) Ba tu închide-o! (tabără ţipând asupra lui Vlad)

 

 Cristina se încaieră cu Vlad, ţintind să-l lovească între picioare.

 

MAMA. (încercând să-i despartă) Vlad!... Cristina!...

CRSITINA. Afurisitule!

VLAD (îmbrâncind-o). Cârpă!

 

Mama îi desparte.

 

MAMA. Destul!!

VLAD. (Mamei) Atâta îţi spun, s-o laşi pe Liliana în pace! Peste trei-patru zile o să se mute de la noi! (iese)

CRISTINA. O să ai o discuţie cu Stas, nenorocitule! O să-ţi rupă botul!

MAMA. (strigă din urma lui Vlad) Mâine la ora şase să mi te prezinţi la liceu, e clar?

VLAD. (reapărând, în stil rapp) „Ah, ce veste minunată: Eu la liceu n-o să merg niciodată! Ye-e!” (dispare)

MAMA. Ba o să vii!!! Cristina, ce-i cu frate-tău?...

CRISTINA. E un porc, un porc adevărat!... (izbucneşte în plâns şi iese)

MAMA. Cristina... Cristina!...

 

TATĂL (intrând, urlă) Vlad!!! Unde-i Vlad?

MAMA. (năpustindu-se asupra lui şi înşfăcându-l de păr) Vlad te interesează, curvarule, Vlad?!

TATĂL. Puişor, puişor... Hai calmează-te, hai calmează-te...

MAMA. (lovindu-l cu pumnii) Nu te mai saturi de curve, animalule, nu te saturi! Te-ai dat la târfa asta cu copil?!

TATĂL. Dă, puişorule, dă, numai calmează-te!...

 

Mama toarnă pumni peste Tatăl care nu opune nicio rezistenţă. Mama oboseşte.

 

TATĂL. Puişor, ţi-a trecut?... Hai, mai dă...

MAMA. (mai pocnindu-l de câteva ori) Animalule!...

 

Odată cu ultima lovitură, Mama îi cade în braţe Tatălui.

 

MAMA. Eu de unsprezece luni nu  mai ştiu de sex...

TATĂL. Ştii cine m-a vizitat azi la spital? Viorel... Mă auzi, Viorel...

MAMA. Care Viorel?...

TATĂL. Curatorul meu Viorel!... De la KGB... Ai uitat!...

MAMA. Cu... ce ocazie?

TATĂL. Vlăduţu nostru are probleme... M-a întrebat de afacerile lui cu decanul.

MAMA. Ce afaceri?

TATĂL. Ce afaceri!? Mita!

MAMA. De când securitatea se ocupă de mită?

TATĂL. Ei se ocupă de decan. Cu decanul e ceva în neregulă.

MAMA. Şi ce i-ai spus?

TATĂL. Ce ştiam de la Vlad.

MAMA. L-ai turnat pe Vlad? Boule...

TATĂL. Eu mai nu m-am căcat în pantaloni când l-am văzut la spital. Ştii, parcă s-ar fi întors timpul înapoi, parcă eram iar student şi el venise la facultate... El oricum ştia despre Vlad mai multe decât i-am spus eu.

MAMA. Boule, şi dacă-l exmatriculează?

TATĂL. Cum să-l exmatriculeze? Acum e democraţie, nu e ca pe timpul studenţiei noastre.

MAMA. Boule... (iese) Să vezi ce-i fac nenorocitului de Vlad, să vezi ce-i fac!...

 

Tatăl iese după Mama.

 

 

Ritmuri rapp.

 

 

SCENA 9.

 

Sala de festivităţi a Liceului în care Maria Şaptefraţi este profesoară, iar fiica ei,  Cristina, îşi face studiile. Muzică. În scenă iese, în aplauzele asistenţei, Doamna Director.

 

DOAMNA DIRECTOR (citeşte, la microfon). Stimaţi profesori şi părinţi, dragi liceeni! Timp de o lună în liceul nostru s-a desfăşurat un sondaj de opinie pentru a fi desemnată familia-model a unuia dintre liceenii ori liceenele noastre. Astăzi am plăcerea să invit în scenă învingătorii, adică familia care a fost recunoscută de către majoritatea dintre D-voastră drept una model. Este vorba despre familia... (tare)  Şaptefraţi!! (Aplaudând) Invităm în scenă capul familiei, domnul Petru Şaptefraţi. Aplauze, vă rog!...

 

În scenă iese, în aplauze, pe fundal muzical, PETRU ŞAPTEFRAŢI şi se închină uşor. Este vizibil incomodat de aflarea pe scenă.

 

DOAMNA DIRECTOR.  Domnul Şaptefraţi are cea mai nobilă profesie din lume, este medic. Şi nu unul oarecare, el lucrează la unul din cele mai... cum să spun... mai necesare spitale din capitala noastră, la Spitalul Urgenţei! Ştiţi foarte bine ce înseamnă Spitalul Urgenţei!... Domnul Petru a salvat sute... poate, chiar mii de vieţi omeneşti! (începe să aplaude)

 

Aplauze.

 

PETRU. Bună seara... Ne bucurăm... suntem onoraţi că familia noastră este... a fost... este aleasă „familie-model”. Stimaţi liceeni, să ţineţi minte un singur lucru: să ştiţi că în viaţa omului nimic nu este mai important decât familia... Ă-ă... Mulţumesc.

 

Aplauze.

 

DOAMNA DIRECTOR. Frumos spus. Acum va veni în scenă mama familiei Şaptefraţi, pe care o cunoaşteţi foarte bine, întrucât este profesoară la liceul nostru... Doamna Maria Şaptefraţi!

 

Aplauze mai accentuate. Iese, cu mers sigur, Maria Şaptefraţi.

 

MARIA ŞAPTEFRAŢI. Stimaţi profesori, părinţi, liceeni! Ne bucurăm foarte mult că am fost aleşi familia-model. Dar eu nu cred că numai noi merităm acest titlu, cunosc foarte bine familiile liceenilor mei şi, vă spun sincer, cred că majoritatea dintre ele pot fi considerate familii-model. (începe sa aplaude).

 

Aplauze. Doamna Şaptefraţi se îmbrăţişează cu domnul Şaptefraţi şi rămân în scenă ţinându-se de mâini.

 

DOAMNA DIRECTOR. Este poftit în scenă fiul familiei Şaptefraţi, Vlad Şaptefraţi!

 

În scenă apare Vlad Şaptefraţi. Liceenele din sală reacţionează zgomotos.

 

DOAMNA DIRECTOR. Şi Vlad şi-a ales una din cele mai nobile profesii. El este student, anul II, la facultatea de Drept. Va fi jurist, va apăra dreptatea! (începe să aplaude)

 

Aplauze.

 

VLAD. (în stil rapp) „Voi fi jurist, voi lupta pentru dreptate, Ca mama şi tata, ca mama şi tata!...”  Mulţumesc!

 

Aplauze. Vlad se postează lângă părinţi, dar maică-sa îl atrage între ea şi Petru, îmbrăţişându-l; îl împinge apoi în îmbrăţişarea tatălui.

 

DOAMNA DIRECTOR (despre intervenţia rapp al lui Vlad). Original, original... În sfârşit, invit în scenă mezina familiei Şaptefraţi... (încep aplauzele) pe care, iarăşi, o cunoaşteţi foarte bine, pentru că îşi face studiile în liceul nostru, clasa a 12 „B”... Cristina  Şaptefraţi!

 

Aplauze intense. Apare, în ovaţii şi chiote, Cristina Şaptefraţi.

 

CRISTINA. O iubesc pe mama, sunt mândră de tata, îmi ador fratele!... Mulţumesc!

 

Aplauze. Membrii familiei Şaptefraţi se îmbrăţişează.

 

DOAMNA DIRECTOR. Stimaţi profesori, părinţi şi liceeni, iată familia-model aleasă de liceul nostru! Luaţi exemplu de la ei!... Felicitări! (aplaudă)

 

Răsună aplauze, muzică. Bliţuri de aparate de fotografiat, se văd câteva camere de filmat;  liceeni, profesori, părinţi felicită familia-model; o echipă TV ia interviu de la membrii  familiei Şaptefraţi. Doamna Director se apropie de Petru Şaptefraţi şi îl ia de braţ.

 

DOAMNA DIRECTOR. Domnule Şaptefraţi, după ce daţi interviu, să poftiţi în cancelarie la un păhărel de coniac!

PETRU (strângând Directoarea de mijloc) Cu dumneata, doamnă Director, nu doar în cancelarie - la capătul pământului merg!...

 

Petru dispare cu Doamna Director.

Doi Liceeni discută în avanscenă.

 

I LICEAN. Auzi, ştiu că ai participat şi tu la organizarea sondajului... Ce, chiar familia Cristinei a ieşit „familie-model”?

 

II LICEAN. Care sondaj, nu s-a făcut nici un fel de sondaj!... Pur şi simplu doamna Şaptefraţi i-a dăruit doamnei director un set de veselă „Zepter” şi aşa a devenit „familie-model”! Nu ştii cum se fac toate chestiile astea?...

 

O LICEANĂ (la microfon). Stimaţi liceeni, acum va evolua trupa rapp a liceului nostru „CUI DE SICRIU”!! (chiuie)

 

Aplauze, ovaţii, chiote. În scenă iese trupa „Cui De Sicriu”.

 

INTERPRETUL 1.

Momentul e bun să înceapă balul!

S-abordăm în sfârşit principalul,

Să vorbim despre vajnici bărbaţi,

Deputaţi, funcţionari, guvernanţi,

Despre fiice şi fii de taţi importanţi...

Şi aici, oameni buni, treaba-ncepe să pută

Peştele, se ştie, de la cap se împute.

 

INTERPRETUL 2.

În loc să dezvolte vârtos industria

Ei exersează de zor viclenia, hâtria.

Îndeplinesc în statul moldav o grea funcţie

Ei dezvoltă la noi ramura corupţiei.

Alte ţări au petrol, cresc smochine

Ţara mea, săraca, pe corupţie se ţine.

 

INTERPRETUL 1.

Ţara mea-i pe patul de moarte, o ştiu,

Casa Guvernului îi este sicriu

Miniştrii sunt cuiele care – şi asta o ştiu -

Bătute vor fi în solemnul sicriu.

Dar eu ştiu salvarea

Eu ţara mi-o scăp

Cu un rapp!

Pentru că rappul este – şi asta cu sânge o scriu -

Cui de sicriu pentru cuiele de sicriu!

 

 

INTERPRETUL 3. Am adunat cinci mii de euro, îmi zice Ion

                             Sunt comisar de poliţie la noi în raion! (îşi pune chipiul de poliţist pe cap)

 

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

SCENA 10.

Vlad în bar, îşi consultă carnetul. De masa lui se apropie NECUNOSCUTUL.

 

NECUNOSCUTUL. Domnul Vlad Şaptefraţi?...

VLAD. Da...

NECUNOSCUTUL. Pot să discut cu dumneata?

VLAD. Cine sunteţi?

 

NECUNOSCUTUL se aşează şi îşi aprinde o ţigară.

 

NECUNOSCUTUL. Domnule Şaptefraţi, noi avem nevoie de ajutorul dumitale.

VLAD. Noi?... Cine noi?

 

NECUNOSCUTUL îi arată o legitimaţie deschisă.

 

VLAD. Îmi pare rău, eu mă grăbesc...

NECUNOSCUTUL. Trebuie să-l duci pe domnul decan la Vulcăneşti?

VLAD. De unde ştiţi?

NECUNOSCUTUL. Domnule Şaptefraţi, dumneata nici nu îţi închipui câte ştim noi. Noi ştim totul.

VLAD. Nimeni nu ştie totul...

NECUNOSCUTUL. Noi – da. Ştim că eşti şoferul domnului decan, cunoaştem activitatea dumitale de intermediar între studenţi şi profesori... Cunoaştem sumele pe care le percepi pentru mită, ştim cât îi revine domnului decan, cât îţi rămâne dumitale, cât pleacă mai sus...

VLAD. Foarte bine. Şi?...

NECUNOSCUTUL. Ştim că ai început să-ţi construieşti o casă în inima Chişinăului. Dacă vrei foarte tare, o să-ţi prezentăm mai multe imprimări audio şi video interesante cu vocea şi persoana dumitale.

VLAD. O să mă uit cu plăcere la moaca mea...

NECUNOSCUTUL. Ştiu, domnule Şaptefraţi, te crezi protejat din toate părţile... Nici nu îţi închipui în ce joc periculos te-ai băgat, băiete. Eu vin tocmai din partea protectorilor dumitale şi ai decanului dumitale. Numele lui Vasile Ilarionovici îţi spune ceva?...

VLAD. Şi ce dacă îmi spune?

NECUNOSCUTUL. Problema este domnul decan.

VLAD. Ce e cu domnul decan?

NECUNOSCUTUL. Domnul decan a comis o greşeală. O mare greşeală. Şi-a făcut amici într-un partid nu tocmai potrivit... Pe unii dintre aceşti amici i-ai dus la Cimişlia miercurea trecută împreună cu domnul decan... Şi tot cu ei veţi merge astăzi la Vulcăneşti...

VLAD. A, deci dumneavoastră aţi vorbit cu părinţii mei?...

NECUNOSCUTUL. Să zicem...

VLAD. Staţi că nu înţeleg. Dacă problema e domnul decan, ce legătură am eu cu toate astea?...  De ce Vasile Ilarionovici, dacă îmi spuneţi că îl cunoaşteţi, nu i-ar spune să rupă prietenia cu acei oameni nepotriviţi?... Domnul decan e om înţelept şi...

NECUNOSCUTUL. Exact aşa credeam şi noi, domnule Şaptefraţi!... Domnului decan i s-a sugerat în repetate rânduri să se lase de aceşti prieteni nedoriţi... În vorbe el a zis „Bine, bine...”, iar în fapte... În fapte dumneata o să-i duci astăzi, iarăşi împreună, la Vulcăneşti...

VLAD. Poate să vorbesc eu cu domnul decan?...

NECUNOSCUTUL. Nu te credeam atât de naiv... Nu, domnule Şaptefraţi, n-o să reuşeşti dumneata ceea ce nu a izbutit nici Vasile Ilarionovici... Domnul decan nu mai poate fi recuperat, mă înţelegi, el trebuie scos cu totul din joc...

VLAD. Cum adică, „scos cu totul din joc”?

NECUNOSCUTUL. Nu te speria, nu e chiar ceea ce crezi...

VLAD. Eu nu cred nimic.

NECUNOSCUTUL. Domnul decan trebuie lovit, mă înţelegi, trebuie compromis, ca să nu-şi mai poată reveni... Şi lucrul acesta trebuie să-l faci dumneata...

 

VLAD izbucneşte în râs

 

NECUNOSCUTUL. Mâine trebuie să vă întâlniţi ca să-i transmiţi ca de obicei dijma, nu-i aşa? (Vlad tace) O să-i transmiţi plicul pe care o să ţi-l dăm noi.

VLAD. Ce fel de plic?... Ce e în el?

NECUNOSCUTUL. Bani, ce să fie! Euro! Numai că marcaţi cu inscripţia „mită”. Restul rămâne pe seama noastră.

VLAD. Aţi greşit adresa.

NECUNOSCUTUL. Atunci noi ne vom ocupa nu numai de domnul decan, ci şi de dumneata. De dumneata în primul rând.

VLAD. Eu nu particip la aşa ceva.

NECUNOSCUTUL. Domnule Şaptefraţi, la cei doar 23 de ani ai dumitale te-ai băgat într-un joc al unor oameni mari. Foarte mari. Şi tinereţea dumitale nu mai poate fi o scuză... Gata, ori te maturizezi şi intri serios în joc, ori eşti aruncat peste bord... (formează un număr la mobil) „Vasile Ilarionovici!... Bună ziua. Uitaţi, eu tocmai stau de vorbă cu domnul Şaptefraţi... Dacă vreţi, puteţi să-i transmiteţi salutări...” (îi transmite mobilul lui Vlad)

VLAD. (luând mobilul) „...Bună ziua, Vasile Ilarionovici... Da... Înţeleg... Nu, eu nu... Nu ştiu ce să spun... Pot să mă gândesc până mâine?... Bine... Mulţumesc... La revedere...” (îi transmite receptorul Necunoscutului; acela închide)

NECUNOSCUTUL. Sigur, te poţi gândi până mâine, dar trebuie să ştii că, dacă încerci  să iei legătura cu domnul decan şi să-i sufli vreo vorbă, nici nu-ţi imaginezi, domnule Şaptefraţi, ce probleme mari o să ai... O să ai probleme foarte mari. Ţi-e clar?

 

Vlad  tace.

 

NECUNOSCUTUL (apucându-l de piept) Ţi-e clar, idioţenie?...

VLAD. Clar...

NECUNOSCUTUL. Ţi-e clar că mâine trebuie să spui „Da”, alt răspuns nu ne aranjează?!  Ce te-ai băgat, bă căcăciosule, într-o treabă serioasă, dacă nu ştii să faci faţă! Ai devenit o persoană incomodă, o persoană periculoasă, ţi-e clar? Cunoşti prea multe lucruri... Aşa că gluma s-a îngroşat. Mâine faci ceea ce îţi spun ori te dau pe mâna băieţilor mei să-ţi prăjească un pic ouăle şi să-ţi facă masaj la tălpi. Ieşi calic de la ei pe toată viaţa... dacă ieşi!  Ţi-e clar?...

VLAD. (bolmojind în stil rapp) „Eu nu sunt din tagma boilor, Am să fac ce-mi spui la paştele cailor!”

NECUNOSCUTUL. (apucându-l de cămaşă şi scuturându-l) Ţi-e clar, bulangiule?...

VLAD. „Mie mi-e clar, eu nu am ce pierde, vaca paşte iarbă verde!... Ye-e!”

 

Necunoscutul îl îmbrânceşte pe Vlad şi se retrage. Vlad mai cântă ceva neauzit la adresa Necunoscutului.

De masa lui se apropie un tânăr cu barbă şi mustaţă, înfofolit într-o haină de o măsură mai mare decât cea care i s-ar potrivi... Îl recunoaştem cu greu în el pe Sandu.

 

SANDU. Salut...

VLAD. Sandu?! Ţi-ai lăsat barbă?...

SANDU. Cine e tipul care te-a îmbrâncit?

VLAD. O vietate...  

SANDU. (cu vocea coborâtă, uitându-se în părţi) Am venit să-mi iau rămas bun...

VLAD. Poftim?

SANDU. Te rog foarte mult, ceea ce o să-ţi spun acum rămâne între noi. Mâine plecăm toată familia în România... Ne stabilim acolo... Nu ştiu dacă o să mai revin vreodată...

VLAD. Hm?...

SANDU. Volodea, nu mă întreba nimic... Nu îţi închipui câte ameninţări am primit în ultimul timp... Şi eu, şi Liliana... Pînă şi de soacră-mea s-au luat... Ea e medic de familie, eliberează buletine de boală... Cineva i-a şoptit că s-ar putea să-i fie înscenat un flagrant, adică să i se propună mită pentru un buletin de boală fictiv şi să o  aresteze... Mie mi-au cerut să-mi retrag recursul de la Curtea de Apel, altminteri copilul meu va avea probleme... Nu ştiu ce au de gând – vor să mă distrugă cu totul?... Să-mi distrugă familia... Şi toate astea au început de la 1800 de lei pe care nu i-am dat unui păcătos de „inspector pe construcţii”!... Am vrut să mă judec cu un „inspector de construcţii” şi am ridicat în capul meu o armată întreagă – poliţie, justiţie... În loc să mă apere pe mine, un stat întreg îl apără pe un nenorocit de funcţionăraş, pe un „inspector pe construcţii”!...

VLAD. E normal...

SANDU. Cum e normal?...

VLAD. Funcţionăraşul ăsta, cum îi zici tu, face munca neagră: el adună banii, care bani ajung apoi la şeful lui, apoi la şeful şefului lui şi tot aşa pînă sus... Până sus detot. E o persoană foarte importantă în statul nostru. Iată de ce statul îl apără ca pe cel mai preţios membru al său... Deşi uneori se întâmplă să fie sacrificat tocmai el...

SANDU. Auzi, Volodea, poate mergi şi tu în România?... Dacă nu poţi acum, vino mai târziu! O să locuieşti la mine!

VLAD. Eu parcă mă descurc bine şi aici...

SANDU. Eu, gata, sunt la limită... Ştii, a pus stăpânire pe mine un fel de frică animalică pentru viaţa mea, pentru viaţa alor mei... Simt că dacă mai rămân aici, ori pier, ori mă transform într-o canalie. Aici nu-ţi poţi trăi pur şi simplu viaţa, aici eşti mereu pus în situaţia să alegi între a înşela, ori a fi înşelat, a jefui ori a fi jefuit, a distruge ori a fi distrus!...

VLAD. Ia-o mai moale, Sandule...

SANDU. Vlad, eu nu vreau să înşel pe nimeni, eu nu ştiu să înşel!... Nu vreau să dau mită, nu vreau să mi se dea mită!... În Portugalia era atât de simplu.... Munceam, eram răsplătit pentru munca mea, nimeni nu avea nimic cu mine, eram respectat... Poate era mai bine să-i dau ăluia naibii 1800 de lei?...

 

Vlad tace.

 

SANDU. Crezi că ei s-ar fi oprit doar la atât?... Crezi că nu ar fi început să vină în fiecare lună după câte 1800 de lei?!... Sau poate şi mai mult!... ... (Vlad tace) Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?... Parcă nici nu mă auzi...

VLAD. Te aud...

SANDU. Da, încă o chestie... Eu în România o să-mi schimb numele, să nu te miri dacă la un moment dat te voi contacta cu un alt nume...

VLAD. Sandule, nu exagera, frate! Ai privit prea multe filme poliţiste!

SANDU. Ştii ce am înţeles eu? Aici nu poţi schimba nimic... Pleacă unii, vin alţii, sistemul rămâne... Sistemul ăsta n-o să-l distrugă nimeni din afară, dacă nu se distruge el singur, din interior...

VLAD. Adică...

SANDU. Noi cu tine, oricât am lupta cu ei, o să fim înfrânţi. Trebuie ca ei să se mănânce şi să se distrugă unii pe alţii, nu le poate face nimeni nimic...

VLAD. Cum să se distrugă, omule, dacă tuturor le convine situaţia aceasta, şi celor de sus, şi celor de jos?...

SANDU. Cei de jos pur şi simplu sunt nevoiţi să o accepte...

VLAD. Nu-i adevărat. Tu nu cunoşti moldoveanul nostru. Pentru ca să-şi bage copilul la facultate, să facă o nuntă bogată, să-şi înalţe o casă arătoasă, el e în stare să suporte orice înjosiri şi, dintre acestea, să dai mită ori să iei mită, este ocupaţia cea mai tandră.

SANDU(tresare, se uită speriat în părţi). Volodea, am plecat, îţi mulţumesc încă o dată, ai fost şi vei fi prietenul meu cel mai bun!...

 

Sandu şi Vlad se ridică şi îşi strâng mâinile. Sandu se îndepărtează.

 

VLAD. Stai!...  Ce ciudat...

SANDU. Ce e?

VLAD. Nu mi s-a mai întâmplat... Tu te îndepărtai, iar eu am simţit ceva, aşa... Hm... 

SANDU. Volodea... Vlad, te rog, hai şi tu în România!

VLAD. Nu, nu asta... Altceva... De ce ar trebui să mă neliniştească ceva?...

SANDU. Cum ajung în România, te sun...

VLAD. Sandule, ceva nu e bine...

SANDU. Ce nu e bine?

VLAD. Nu am mai păţit aşa ceva... Ştii, parcă ne-aş fi văzut acum, pe noi dintr-o parte... Cineva dintre noi greşeşte... 

 

Vlad se face de-odată mic şi neputincios. Sandu îl îmbrăţişează.

 

VLAD. Sandule, unde e greşeala?... Ceva îmi scapă... Lipseşte o verigă, nu pot lega totul... Iartă-mă, nu am putut s-o ţin pe Liliana mai mult la noi, te rog, iartă-mă... Mama e de vină... Ştii, nu mă iubeşte deloc... dar deloc...  Nu m-a iubit niciodată... Nici tata... nici soră-mea... Sunt un om aşa de rău?

SANDU. Vlad, ce-i cu tine, eşti un băiat atât de tare... Ce-i cu tine? Să ştii că poţi veni oricând în România. O să te aştept în România!

VLAD. Nu, nu... Să vezi, peste o lună-două ne reîntâlnim din nou la barul ăsta!... Şi o să ascultăm „Volodea”...  

SANDU. O să te aştept în România!

VLAD. Nu... Aici... Eu o să te aştept aici... Ai grijă de tine!

 

Sandu se retrage.

 

VLAD. „Totu-i okei, se face seară, De ce-ar trebui, dar, aici, să mă doară... Ye-e!”

 

SCENA 11.

 

Spitalul Urgenţei.

Doctorul Petru Şaptefraţi joacă domino cu asistenta Aliona şi cu un medic tânăr.

La un mic aparat de radio crainicul anunţă piesa lui Ion Suruceanu „Îmi plac Ilenele”.

 

PETRU. O, piesa mea preferată!... Aliona, dă-o mai tare...

ALIONA. E pacientul ăla grav acolo...

PETRU. Dă muzica mai tare, ţi-am spus!

 

Aliona dă muzica mai tare.

 

PETRU. Iar noi facem aşa... (pune cu zgomot o piesă; fredonează) „Îmi plac Ilenele şi Magdalenele...”

 

Medicul tânăr pune o piesă. Apoi vine rândul Alionei.

 

Ciocănit în uşă. Cei trei îşi întrerup jocul, Petru pare cel mai alarmat. Îşi face apariţia BĂRBATUL. Zâmbeşte fericit. Are două pungi imense. Pune pungile jos şi vine lângă Petru Şaptefraţi.

 

BĂRBATUL. Domnule doctor, daţi-mi voie să vă îmbrăţişez!...

PETRU. (continuând să şadă pe scaun) Cu ce ocazie, cine eşti dumneata?

BĂRBATUL. Domnule doctor, mi-aţi salvat nevasta!... A nimerit în accident, ţineţi minte, am fost în cabinetul ăsta al D-voastră cu vreo două luni în urmă... Numai datorită dumitale a scăpat cu zile. Mi-au spus mie alţi doctori că nu avea cum să scape. (aşezându-se în genunchi şi închinându-se până la podea) Domnule doctor, vă mulţumesc ca lui Dumnezeu! Toată viaţa o să vă fiu dator!... Aveţi mâini de aur!... (arătând spre pungi) Uitaţi, v-am adus acolo câte ceva... (scoţând toţi banii din portofel) Luaţi din puţinul pe care îl meritaţi... Vă rog să mă iertaţi pentru data trecută, nu m-am priceput să vă dau câţi bani trebuie... Nu vă supăraţi... (mai scoate din buzunarul sacoului o batistă în care are împăturiţi  nişte bani, îi dă şi pe ăştia lui Petru; când Petru, siderat, îi ia, Bărbatul îi sărută pe furiş mâna) Încă o dată vă mulţumesc, iertaţi de deranj, la revedere... (iese)

 

Medicul tânăr se îndreaptă spre pungile aduse de Bărbatul, frecându-şi palmele.

 

MEDICUL. O! Facem ospăţ!

PETRU. La loc comanda! Mi le-a adus mie, nu la toţi!... Vino să terminăm jocul...

 

Medicul revine nemulţumit la masă. Se reia jocul.

 

MEDICUL. Ce facem cu ăla pe care ni l-au adus după accident?...

PETRU. E după accident de maşină?... (pune o piesă)

MEDICUL. Îhî... (pune piesă)

PETRU. Şi?

MEDICUL. Ce?

PETRU. Poliţă... acte ceva, are?

MEDICUL. Nu prea... (pune o piesă)

ALIONA. E traumat tare?... (pune o piesă)

MEDICUL. Hm... Cică maşina lui a fost lovită de un camion care a dispărut de la locul accidentului. Seamănă a reglare de conturi între bandiţi.

PETRU. A venit cineva să se intereseze de el?

MEDICUL. Nu...

PETRU. Atunci, nici nu trebuie să ne băgăm... „Îmi plac Ilenele şi Magdalenele...” În portofel nu te-ai uitat? Bandiţii au bani buni...

MEDICUL. Nu m-am uitat...

PETRU. (trântind o piesă) Pac!... Aliona, ia du` şi vezi, are vreo para chioară... (Aliona strâmbă din nas) Coşeşte-te, am zis! Las-că joc eu cu ale tale...

 

Petru preia piesele Alionei. Ea se ridică fără mare chef şi iese.

 

PETRU. „Îmi plac Ilenele şi Magdalenele...” (pune o piesă)

 

Urmează câteva mişcări de domino, Petru fredonează în continuare. La un moment dat Aliona revine, brusc, şi încremeneşte. Are faţa crispată, în mână ţine un buletin de identitate murdar de sânge.

 

ALIONA. A murit... (izbucneşte în plâns)

PETRU. (lăsând piesele de domino, ridicându-se) Închide gura!... Şi ce dacă a murit, e  prima dată când un pacient moare la Spitalul Urgenţei!?... Gura, ţi-am zis!

 

Medicul tânăr trage piesele de domino cu braţul, lăsându-le să cadă într-un sertar.

Scâncind, Aliona îi întinde buletinul lui Petru Şaptefraţi.

 

PETRU. Ce mi-l întinzi, ce mi-l întinzi? Ia datele din buletin şi fă mai iute actul de deces!... (Medicului) Hai!...

 

Petru vrea să iasă împreună cu Medicul, dar Aliona, plângând, îi bagă buletinul în faţă.

 

PETRU. Închide gura, oaie!... (luând buletinul) Ce mi-l tot bagi, ce să văd?... (citeşte fără să realizeze) „Şaptefraţi Vladimir, anul naşterii 1984, Chişinău...” Şi, ce-i cu asta?...

 

Brusc, Petru realizează despre cine este vorba...  Scapă buletinul din mână, se clatină, aproape să cadă, este sprijinit de Aliona şi de Medic...

Răsună piesa „Volodea”.

 

 

Treptat, piesa „Volodea” este înghiţită de ritmuri rapp.

 

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

INTERPRETUL 1. Tot ce-aţi văzut s-a-ntâmplat

                             Cu-adevărat!

                             Se mai întâmplă şi-acum...

                             Cupa răbdării, oare, nu a ajuns plină?

                             Cât o să mai ţină, cât o să mai ţină?!

                            

INTERPRETUL 2. Cineva dă mită ca să se-mbogăţească

                             Altcineva n-are bani de mită ca să trăiască!

                            

TOŢI.                             Numai noi nu plătim – asta-i treaba!

                             Numai noi cântăm rapp pe degeaba!!

 

Răsună refrenul piesei „VOLODEA”

 

Refren:

Voi nu vedeţi încotro mergem?

Voi nu vedeţi încotro ne ducem?

Voi nu vedeţi că intrăm în rahat!?

Voi nu vedeţi că deja am intrat?!

Voi nu vedeţi?!!

 

 

 

 

 

 

EPILOG  

Andrei, singur. E slăbit, , are un aspect bolnăvicios, a încărunţit.

 

ANDREI (luminat). Ieri am primit o scrisoare de la Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Cazul meu a fost acceptat spre examinare... Dacă l-au acceptat, înseamnă că am toate şansele să înving... Avocatul meu mi-a spus că ei acceptă acolo doar cazurile pe care le consideră ca şi câştigate...

Acum nici nu mai am nevoie să fiu restabilit la serviciu, la dispensarul narcologic... Acum am nevoie numai de dreptate... numai de dreptate... numai de dreptate...

 

                            

C O R T I N A

 

 

NOTA AUTORULUI:

Cu vreo doi ani în urmă presa din Chişinău relata cazul şocant al unui medic  de la Spitalul Urgenţei, care nu a dorit să acorde îngrijiri unui tânăr adus după un accident rutier, pe motiv că acela nu avea asupra sa poliţa de asigurare medicală şi nici bani. Tânărul a murit. El s-a dovedit a fi chiar fiul medicului în cauză.

Acest caz mi-a servit drept punct de plecare, atunci când am început să scriu textul de faţă, bazat în totalitate pe fapte reale. Informaţia mi-a fost furnizată de către instituţii precum Transparency International Moldova, Centrul de Analiză şi Prevenire a Corupţiei, Centrul de Investigaţii Jurnalistice, precum şi de numeroase persoane particulare, cărora le mulţumesc pe această cale. (C.C.)

35 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

– Poate că da... Vino cu mine în pădure.

Când ajunseră cu pruncul la locul cu pricina, renul trăgea cu coada ochiu-lui înspre ei. Văduva îi făcu semn prinţului să se ascundă în spatele unui copac. Nici nu mai trebui să cânte ca de obicei cântecul ştiut că renul se şi apropie de copil. Atunci femeia mângâie cu blândeţe capul animalului.

– Renule cu blană roşie şi cu ochii de lumină, mâine pleci departe şi nu te-oi mai vedea. Lasă-mă să-ţi pieptăn blana în semn de despărţire.

Renul îşi aruncă atunci blana şi, ca prin minune, se preschimbă la loc în tânăra femeie, mama copilului. Ea luă bebeluşul în braţe şi îi zîmbi cald, cu ochii în lacrimi, în timp ce văduva încă o mai pieptăna. În tot acest timp, prinţul aprinse focul ceva mai departe de ei. Luă blana renului şi o aruncă în foc, la care Cenuşăreasa se întoarse brusc:

– Ce arde?

– Este blana ta de ren, doamna mea.

– Vai şi-amar de mine! Mi-ai ars blana. De ce să faci una ca asta?

– Ca să te prefaci la loc în om, doamna mea. Căci te vei întoarce pentru totdeauna alături de mine şi de pruncul nostru.

Şi, ţinându-se de mână, cei trei intrară în palat, iar, din urmă, cu cîntecul pe buze, sosea şi văduva cu cireada ei de vaci. Când vrăjitoarea îi văzu pe toţi apropiindu-se, o luă la fugă împreună cu fiica ei. Zice-se că nu s-au mai oprit deloc şi că şi acum poate mai fug încă.

Iar prinţul şi Cenuşăreasa au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, păstrând pentru totdeauna în inima lor mesteacănul fermecat.

Liviu Ioan Stoiciu

 

Ce m-ar determina să mă las de scris

 O întrebare perfidă: ce m-ar determina să mă las de scris (pusă de Mădălin Teodor Roşioru). E o întrebare cu dus-întors, nu? Mai în glumă, mai în serios: adică, sunt colegi de breaslă care ar da sau ar întreprinde orice numai să nu mă mai vadă scriind? Sigur, personalizez întrebarea, care a fost pusă şi altora, pentru a răspunde la o „anchetă” publică. Îndeosebi criticii literari, probabil, sunt exasperaţi că se publică atâtea cărţi originale şi e normal să afle prin ce metodă ar mai putea fi oprit scriitorul să-l mai terorizeze… De parcă l-ar obliga legal cineva să citească! În primul rând criticul trebuie să scrie şi el, azi (sinteze), şi numai printre picături să mai şi citească… Mă simt cu musca pe căciulă. Nu o dată am auzit că sunt „prolific” – şi eu mă închin. M-am explicat chiar zilele trecute criticului Liviu Grăsoiu la telefon (după ce m-a tras de urechi amical, într-o recenzie a domniei sale la Cartea zădărniciei, că public totuşi enervant, cititorii de limbă română nemaireuşind să-şi tragă respiraţia; apropo, ce n-aş da să aibă efect halucinogen lectura cărţilor mele): e o iluzie, credeţi-mă, nu mi se pare mult să publici 12 volume de versuri originale la 58 de ani… Sigur, alţi poeţi au publicat mai puţin, mai ales cei care au fost respectaţi de propriul destin şi s-au oprit la vârste mai mici decât a mea, murind în plină glorie, dar îl asigur că ei scriu acum pe lumea cealaltă şi publică pentru criticii deveniţi îngeri pe acolo pe unde au ajuns (nu că ar fi criticii pe pământ identificaţi cu Cel Rău, Doamne fereşte; mai degrabă criticii par a fi o reprezentare a demonilor dinlăuntrul scriitorilor). Deşi, Virgil Diaconu atrage atenţia că, de exemplu, „marele Nichita Stănescu a editat, în cei 23 de ani de la debut (1960) şi până în nefastul decembrie 1983, nu mai puţin de 41 de volume (21 de volume în ţară şi 20 în afara graniţelor). Nu prea mult – aproape două cărţi pe an”. Dar Nichita e Nichita (a murit la 50 de ani), lui nu-i reproşa nimeni că publică prea mult, din contră…

Toată viaţa nu mi-am dorit altceva decât să mă las de scris, să devin şi eu un „om serios” şi să mă bucur de binefacerile statutului unui „muritor de rând” răsfăţat. Ca un făcut, însă, mecanismul scrisului s-a complicat într-atât la mine, încât de la un moment dat am devenit conştient că taman scrisul mă ţine în viaţă (dacă n-aş fi scris, m-aş fi sinucis demult, neştiind ce să fac, de fapt, cu mine însumi, o tot repet speriat)… Am scris mereu intuitiv, „natural, aşa cum mi-a venit”. Nu mai spun: în timp, am descoperit că scrisul original are şi efecte terapeutice. Scrisul mi-a deturnat felul de a fi? Fără doar şi poate, scrisul m-a salvat în situaţii de cumpănă sau de criză existenţială, dar mi-a şi îngropat de viu „cariera” (aşa s-a manifestat la mine, la alţi scriitori scrisul a fost cel ce i-a ridicat în funcţii publice, i-a galonat şi titrat în toate domeniile posibile, sau i-a transformat în afacerişti de succes). Eu mi-am bătut joc, prin scris, de viitorul meu. Am făcut tot posibilul să fiu considerat „ultimul om”, ratând tot ce s-a putut rata, din ce mi-a fost dat (pricină să fiu arătat cu degetul, dezavuat, jignit în fel şi chip de la cine te aştepţi mai puţin; am avut o surpriză de proporţii, apropo, să descopăr la sfârşitul anului trecut un atac la persoană violent din partea poetei Ştefania Plopeanu-Mincu, pe care n-am atins-o niciodată nici măcar cu o floare, domnia sa apărând probabil principii iraţionale; între altele îmi aminteşte că n-am studii înalte, să pot să am opinii, şi eu nu pot să-i răspund decât cu „şi dumneavoastră la ce v-a folosit că aveţi studii înalte, cine sunteţi”? Pomenesc în paranteză de acest nou atac la persoană, fiindcă am ocazia să subliniez că un motiv care m-a determinat nu o dată să mă las de scris a fost acesta: atacul public la persoană, inadmisibil în viaţa literară, şi antipatia arătată în mod expres; atacul la persoană te poate determina să te laşi de scris, poate pe asta mizează cel ce atacă la persoană, să abandonezi totul, scârbit, cu: „mai ducă-se dracului totul”).

Ce-ar putea să mă determine să mă las de scris? Marele cutremur, aşteptat de români (mai ales la Bucureşti), în fiecare an? În nici un caz, după epuizarea replicilor marelui cutremur, dacă scap viu, voi simţi nevoia să las mărturie teribila experienţă trăită de mine – chiar dacă rămân fără casă, birou sau fără computer. Numai să nu rămân fără mâna dreaptă, cu care scriu, bat în lemn… Citeam că un universitar din Iaşi, pe nume Ştefan Amariţei, „a găsit formula matematică pentru predicţia cutremurelor din zona Vrancea” şi a estimat că în octombrie sau noiembrie 2009 ar putea avea loc un cutremur de peste 7 grade pe scara Richter („întrucât majoritatea cutremurelor au avut loc toamna”). E inevitabil, marele cutremur vine oricum… Numai că şeful seismologilor din România, Gh. Mărmureanu a anunţat imediat că „Pământul nu ştie calcule de o anumită probabilistică. Nici menstruaţia la femei nu are dată fixă”… Vă daţi seama, m-am liniştit imediat: dacă nici menstruaţia la femei… Dar cum poate fi atât de sigur Gh. Mărmureanu că nu va fi marele cutremur în 2009? Anul trecut, din luna mai, celebrul Vergil Hâncu, cu predicţiile lui seismice (care te zăpăcesc de cap) anunţa şi el că în 2009 vom avea parte de un cutremur devastator! Vergil Hâncu trăieşte acum la Galaţi (e „un moşuleţ cu ochelari fumurii şi cu baston, chinuit de reumatism”, scrie Carmen Dragomir la Jurnalul Naţional; de ce nu şi-o fi stabilind domiciliul Vergil Hâncu în Vrancea?) şi n-are bani să-şi dezvolte teoriile (dacă te iei după el, cutremurele sunt provocate de acumularea de energie în scoarţa terestră, soarele fiind vinovatul principal; auziţi-l pe Vergil Hâncu, sper să nu vă luaţi cu mâinile de cap, eu consider că are „capacităţi energetice precognitive” şi că intuiţia îi joacă feste: „Energia acumulată, care izbucneşte la un moment dat, conform teoriei relativităţii, degajează tot… Energia solară pe care o primim pe Pământ este de 108 jouli/mp pe zi, iar energia radiaţiei gravitaţionale este de 107 jouli/mp pe zi. Ne întrebăm atunci unde se duce această energie? De ce putem capta energia solară şi nu şi energia radiaţiei gravitaţionale. S-au făcut multe teste care au fost fundamental greşite, pentru că energia radiaţiei gravitaţionale nu mai poate fi redată a doua oară decât după ce se consumă. La fel e atunci când soarele radiază şi dă naştere plantelor care au nevoie din nou, pentru a reveni, de energia lui. Or, această energie nu mai este redată sub aceeaşi formă. Aşa şi aici. Eu am creat o nouă metodologie de evidenţiere a energiei gravitaţionale care acţionează asupra particulelor. Aici este cheia predicţiei cutremurelor”). Hâncu susţine că presimte cutremurele cu trei zile înainte de a se produce, bazându-se pe „fenomene precursoare”, numai de el recunoscute: „Studiam la Universitatea din Braşov, eram cercetător, iar la cutremurul din ’77 studiam acest fenomen pe baza teoriei relativităţii. Eram în laborator şi cu câteva zile înainte de cutremur am observat că mişcarea preferenţială normală a particulelor s-a oprit. Ce să fie?!, zic. A dispărut gravitaţia?! Când, la trei zile, marele cutremur! Atunci mi-am dat seama că ăsta e fenomenul precursor şi de-atunci îl studiez. Mi-am pus întrebarea de ce radiaţia gravitaţională nu a putut fi recepţionată nici până azi. Am zis că, dacă există această radiaţie, ea trebuie să acţioneze asupra particulelor de ordinul micronilor, asupra materiei şi aşa am descoperit fenomenul. Aparatul de predicţie l-am conceput la Braşov şi l-am terminat în SUA. Acum sunt 100% în posesia metodei de predicţie a cutremurelor”. V-aţi lămurit? Ziarista insistă: „Vergil Hâncu susţine că a descoperit fenomenul polarizării preferenţiale a energiei gravitaţionale în care, atunci când particulele solide aflate în suspensie în medii lichide staţionează, există certitudinea unui seism a cărui intensitate este direct proporţională cu durata staţionării particulelor”... Dar să-i dau de gol lui Vergil Hâncu aici şi aparatul de predicţie: „Aparatul e făcut dintr-un microscop, un termostat, un aparat de fotografiat, un înregistrator la 20 de secunde pe peliculă fotografică care înregistrează schimbarea poziţiei particulelor, un transformator pentru a funcţiona la 2 volţi, un sistem de circulaţie a apei prin termostat, pentru a păstra temperatura în timpul investigaţiilor”. Ce interesant!

 Dacă tot a venit vorba de cutremure catastrofale şi de  supraromâni care le presimt, oare ce se mai aude de inginerul (nu scriitorul) Ioan Istrate şi de viziunile sale legate de cutremure? Domnia sa se laudă că primeşte mesaje de la entităţi nedefinite (morţi sau îngeri păzitori?). Pe blogul oficial al lui Ioan Istrate, ultimul mesaj primit şi postat sună aşa: „09.01.09. Apare din nou un supermarket care in loc de marfuri pentru vanzare sunt pachete pentru oameni” (http://ioanistrate.ro/category/mesaje/). Ha-ha: asta e viziune, maestre? Mare bazaconie mai e şi în capul cunoscătorilor de limbă română, care se uită în gura prezicătorilor, fără să-i audă (am înţeles că inginerul Ioan Istrate a fost plimbat pe la televiziuni naţionale să-şi dea cu părerea despre cutremurul cel mare şi a susţinut şi el că va avea loc în 2009 – neapărat!).

Am divagat nepermis. Am afirmat că nici cutremurul mare nu mă poate determina să mă las de scris şi uite unde am ajuns (să sperii cititorii)… Adevărul e că nu e nici o nenorocire dacă mă las de scris. Cât am avut domiciliul stabil la Focşani (prin căsătorie, din vara anului 1975 până în toamna anului 1990; altfel, casa părintească a rămas la Adjud, tot în judeţul Vrancea), prietenii îmi scriau că eu sunt vinovat de producerea cutremurelor „subterane” din Vrancea. Câtă imaginaţie: să poţi să provoci cutremure, scriind poezie sau proză! Dar de unde atâta aroganţă? Unde nu am eu o asemenea putere, să unific energiile ascunse la masa de scris… Poveşti de adormit copiii. Ce mai contează? Nu mai scriu decât pentru sufletul meu, demult. Oare îmi pot permite să declar („ca în faţa primarului”) că numai moartea mă va despărţi de scris (şi de citit; fiindcă la mine se leagă obligatoriu scrisul de citit şi invers), să închei orice discuţie pe această temă? Nu, n-o închei… Deşi eu fac parte dintre cei învăţaţi minte de „colegii care scriu” şi care nu s-au solidarizat cu mine atunci când N. Manolescu a cerut, în numele USR, să mi se interzică semnătura prin justiţie, deoarece spuneam „lucrurilor necurate” pe nume (apropo, procesul s-a încheiat, N. Manolescu şi-a retras acţiunea şi eu n-am avut nici o pretenţie cu cheltuielile de judecată). Le mulţumesc încă o dată celor ce au protestat atunci principial, public (de exemplu, Tiuk!). A fost o probă imbatabilă de solidarizare colegială eşuată... Îmi rezerv dreptul, de aici înainte, să nu le mai stau la dispoziţie membrilor USR (să apăr „cauze pierdute”, să mai dau de gol „abuzuri de breaslă”)…

Un motiv să mă las de scris publicistică a fost, să dau un exemplu, sfidarea postcomunistă a unor scriitori treziţi în funcţii la reviste literare, care-şi permit să te cenzureze după plac, punând condiţii: „dacă-mi ataci prietenii, nu te public” (se înţelege, prietenii lui sunt duşmanii tăi – sic!; aşa e la românii „atraşi de atemporal, nu de devenire”) şi „dacă nu sunt de acord cu ce scrii, nu te public”. Sau: „dacă nu e în interesul meu, de ce să te public?”. De unde au apărut aceşti redactori-şefi? Ei sunt produsul literar al „democraţiei originale” de la noi, e clar. N-am altă explicaţie. Ei nu sunt decât nişte politruci literari „care nu există în realitate, paranormali”, viaţa scriitoricească reuşind azi şi această performanţă: să se lase condusă de nişte personaje „instituţionalizate” (instalate nu numai la reviste, ci şi la USR, inclusiv la filialele sale), scoase din literatură. Natural, e imposibil să ştii care sunt prietenii redactorului-şef sau cu ce nu e de acord el şi ce interese secrete are… Că asta e problema, să te pui bine cu şeful cel mic (el e mai al dracului decât şefii cei mari), să-i ghiceşti hachiţele, nu să te respecţi pe tine la masa de scris! Adică am ajuns să măsurăm valoarea individului după suma dezacordurilor sale cu şefii (aflaţi în criză)?

Alexei VAKULOVSKI

Din Buhenvald în gura foametei

(Arsenie Banaru, 1926)

 

Înainte de foamete eu am trecut printr-o urgie mai mare, mai groaznică. În 1944, pe când aveam 18 ani, am fost luat la război. I-am simţit gustul pe malul Odorului. Am luptat şi-n Königsberg. Cercetaş eram. Am fost rănit în ambele picioare, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit apoi înconjurat de inamici. Nu era nimeni de-al nostru lângă mine, iar eu, neputând suporta durerea, am început să mă târâi pe brânci. M-au lovit cu pistolul-automat în cap, mi-au rupt mâna stângă, m-au aruncat într-un bordei. Sângele îmi curgea din ciubote, gemeam. Dar mi-am revenit. Eram tânăr. Puternic. Sănătos. Ne-au încărcat în vagoane şi ne-au dus în lagărul Mauthauzen, numit şi Scara morţii. Din 300 de prizonieri mai rămăsesem vii vreo sută… Nu prea mult timp am stat acolo, căci ne-au dus în Buhenvald. Loc de suferinţă, de groază. La intrare era scris în mai multe limbi că ieşirea din lagăr e prin hogeag. Eram aruncaţi într-un buncăr, apoi într-o cameră cimentată. Turnau peste noi apă fierbinte până cădeam fără simţire, apoi ne trezeau cu apă ca gheaţa. Locul cel mai straşnic al lagărului era crematoriul cu cuptoare din piatră neagră; acolo focul topea trupurile oamenilor. Mai era acolo o remorcă grea, la care erau înhămaţi prizonierii şi impuşi să cânte când o trăgeau. Cei care refuzau să cânte erau străpunşi cu baionetele, rupţi în bucăţi de câinii SS-oviştilor. Se deosebea prin cruzime un călău – Martin Summer. El îi dezbrăca pe oameni în pielea goală şi-i arunca într-un cazan cu apă clocotindă, făcea din craniile lor spălătoare şi le agăţa prin barăci.

            Nu voi uita o zi groaznică de atunci. Dintr-o baracă, fasciştii au scos mai mult de o sută de copii (se spunea că-s din Polonia şi din Belorusia) şi le-au permis să se joace pe stadion. Era prin aprilie. Bucuroşi, copiii au început să culeagă flori. Atunci fiarele de hitlerişti au dat drumul la câini. Câinii au început să-i sfâşie. Iar mamele copiilor erau scoase la marginea stadionului, să privească. Ele se aruncau peste câini, înnebunite, se târau neputincioase peste trupurile micuţilor. Iarba era roşie de sânge…

            Eram şi eu sortit pieirii, dar am fost eliberat de Armata Sovietică. Am stat într-un spital din Magdeburg, apoi în unul din Leningrad. M-am întors acasă. Nu-mi venea să cred că eu îs eu… Eram cel mai fericit om din lume. Nu ştiam că Dumnezeu îmi mai pregătise o încercare: foametea. De la bun început vă spun că toată familia noastră a ieşit din foamete. Dar nu ne-a fost uşor. Nici pe departe nu ne-a fost uşor. În 1946, vara, mama avea puţină pâine: nişte grâu, nişte porumb, dar ne-au cărat-o Stribocii, alde Ionică Dulău, Maftei Paţuc, Saşa Tişlac, erau şi alţii. Venea unul de la raion, îi aduna şi porneau prin sat ca dihorii. Luau tot ce găseau. Măturau podurile. Mama a ascuns pâinea în hornul sobei. Eu am făcut o groapă în sarai, am turnat acolo grâul şi am pus deasupra un poloboc, dar au căutat, au dărâmat, am împuns cu vergi de fier şi au găsit. Aşa că am intrat în iarnă fără firimitură de pâine în casă. Dar aveam lemne pentru foc. Mama ducea lemne la brutăria din sat şi lua în schimbul lor ciocălăie. Le râşneam şi le mâncam. Aveam cu ce amăgi stomacul. Din balta Nistrului aduceam papură, scoici. Din papură făceam făină, iar din scoici chiftele. Amestecam făina de papură cu cea de ciocălăi şi schimbam şi gustul mâncării. Ieşeau nişte turte… bune de mâncat. Când s-a desprimăvărat, ne duceam pe deal şi aduceam pir, pur… Da, aveam şi o vacă. Dădea câte o ţâră de lapte şi noi ne bucuram. Nici nu-mi pot închipui cum n-a murit ea în vara ceea. Că mulţi oameni au rămas fără vaci atunci: le-au tăiat; le-au mâncat ori s-au pierdut şi ele din pricina foamei. A noastră a scăpat cu zile, sărmana.

            Ce? Nu. Familia noastră în Polonia n-a fost. În Polonia s-a dus tatăl lui Dumitru Coreţchi, fostul primar, şi nimeni nu l-a mai văzut. Se duceau oamenii o dată, de două ori şi li se pierdea urma. Şi al lui Fedot tată s-a dus şi n-a mai venit. Mulţi s-au pierdut acolo. Aşteptau trenul prin păduri, aruncau căngile şi dau jos ce le cădea: fie om, fie saci cu cartofi, cu fasole…

            Mâncam atunci şi geandră. Geandra, măi băiete, aşa se face: arunci un pumn-doi de tărâţe ori făină de papură şi ciocălăie într-o căldare cu apă, o pui la foc să fiarbă şi poftă bună!

            Nu, atunci nu umblau oamenii prin vizite. Dacă intra un om străin în casă şi te vedea că pui ceva în gură, nu-ţi mai zicea bună ziua, ci se repezea la masă şi înghiţea ca lupul. Nu-l mai puteai opri. Murea lumea pe-un cap.

            Da, se făcea şi târg atunci la noi în sat. Schimbau oamenii ce aveau pe mâncare. Veneau târgoveţi de nevoie şi din alte sate. Era unul Filip. A dus un scaun la târg şi a făcut barter pe o chiftea. A mâncat-o, s-a pornit spre casă, a ajuns până-n vale şi a murit.

            Se umflau oamenii de foame şi mureau. Moş Ivanaş Spataru punea cadavrele în căruţă şi le ducea într-o groapă mare din cimitir.

            Femeia lui Toderică Spătaru leşinase, nu murise. Când au pus-o în groapă, ea încă da din mâini şi din picioare. Nu murise încă. Au pus alte trupuri peste dânsa şi au dat ţărână deasupra lor. Mai târziu groparii şi-au dat seama că ea fusese îngropată de vie. Iar a doua zi i-au îngropat şi pe cei doi copii ai ei. De fapt, copiii mureau mai des. Ce? Sigur că în timpul foametei au murit mai mulţi oameni la noi în sat decât în timpul războiului. Da, mai mulţi au murit…

            Dar ştii că eu în timpul foametei m-am însurat? Am făcut chiar şi nunta atunci. Am făcut nunta cu mâncare din scoici şi două oale de plachie, un fel de caşă. Şi vreo câteva pâini din făină de papură şi ciocleji au fost în capul mesei. O masă împărătească! Am câştigat la nunta mea, a noastră, două furculiţe, o lingură şi 75 de ruble. Starostele a făcut o listă cu darurile pe care urmau să mi le dea mesenii-nuntaşi… când vor putea. Îmi promiteau pâini, găini, păpuşoi… Nu mi-a mai dat nimeni nimic. Bine e că am rămas în viaţă şi-mi pot vedea nepoţii şi strănepoţii.

            Ce zici? Nu. Lagărul mi-a părut cu mult mai groaznic decât foametea. Cu mult mai groaznic. În lagăr nu aveam nici o scăpare. Nici o nădejde. Nici una. Iar foametea ne lăsa o nădejde. Ştiam că, dacă ajungem până în primăvară, sîntem trăitori. Şi când am văzut că iese verdeaţa din pământ, am răsuflat uşuraţi.