“?”

de Alexandru & Mihail Vakulovski

 

 

 

Poem de dragoste (Ion Mureşan)

 

 

Am ajuns în miezul delirului, am ajuns în sacul

de păr

am ajuns în uterul de gheaţă din care ies

furnici roşii,

am ajuns între bătrîni, am ajuns în casa părăsită,

am ajuns să-ţi sărut ochii mustind de sînge

ca paturile din clinica

unde, tineri fiind, am curvit.

 

Ce-a făcut?

 

- Mihai Dragolea („45 de ani, dar mă simt, aşa, pe la 87-88, consumat şi înţelept”): Se uită şi vede. N-a făcut nimic. Îşi descrie privirea lui calificată. Atît.

 

- Andrei Chirilov (18 ani, elev la colegiul de informatică): Da’ ce-o putut să facă, s-o...

 

- Vasile Ţurcan (doctor în ştiinţe medicale, 69 de ani): Răspuns n-are! Să răspund în rime? S-au dres.

 

- Veronica Bîrsa (33 de ani, dactilografă): Eu nu.

 

- Svetlana Korolevsky (secretar ştiinţific, ani: „nu contează”): Ce-ai spus? Da’ eu nu semnez aşa ceva. N-ai ales poetul care-mi place.

 

- Daniela Cismaş (28 de ani, profesoară): A ajuns.

 

- Sorin Luca (27 de ani, art-director): Despletirea pruncului în vin şi pâine. Sau: Un alt chip de om cu suflet metalic.

 

- Svetlana Cârstean (poet, jurnalistă, „vîrstă nedeclarată”): S-a întors într-un loc unde ar fi trebuit să fie cald, dar era foarte frig, unde ar fi trebuit să fie cineva, dar nu mai era nimeni; a avut noroc cu furnicile roşii care colorează peisajul mai bine decît sîngele şi mai ales rezistă la temperaturi mici.

 

- Vladimir Midrigan (42 de ani, taximetrist): Scrie aşa: au curvit.

 

- Ion Mureşan (autorul): Lasă, nu mă asupri acuma... Cel mai de dragoste poem al meu...

Vasile ERNU

 

Filme ruseşti pentru 2009

 

Va recomand citeva filme rusesti aparute in anul 2008. Se gasesc mai greu, dar se gasesc. Sunt doar niste recomandari (diverse stiluri si categorii):

Morfii
este noul film al faimosului si controversatului regizor Alexei Balabanov (a mai regizat Brat, Gruz 200, Jmurki si multe altele… Gruz 200 este preferatul meu).
Scenaristul Serghei Bodrov a repovestit practic Insemnarile unui tinar medic a lui Mihail Bulgakov. Dupa Inima de ciine a lui Vladimir Bordko (cea mai reusita ecranizare a lui Bulgakov), Morfii este totusi o ecranizare reusita. Balabanov nu se abtine sa nu ne socheze cu diverse imagini foarte tari.

Bumajnii soldat / Soldatul de hirtie
Regizor: Alesei German Jr. A mai regizat: Ultimul tren si Garpastum. Este povestea unui medic care pregateste la Baikonur (1961) kosmonautii pentru lansare. O poveste de dragoste + o excelenta descriere a ceea ce azi in Rusia se numeste “apusul intelighentiei sovietice”. Filmul a luat Leul de argint la Venetia in 2008.

 

Stileaghi
Regia: Valeri Todorovski (a mai regizat: Love / The Country of Deaf People / The Lover etc.). Este un soi de musical in care sint reciclate multe hituri ale undergroundului sovietic. Fenomenul stileaga este, dupa parerea mea, unul din cele mai semnificative fenomene aparute in spatiul comunist si este poate mai semnificativ decit cel al disidentei. Dupa moartea lui Stalin au aparut acesti copii care au inceput sa se imbrace foarte pestrit si colorat care se numeau Stileaga (de la cuvintul stil). Nu luptau impotriva regimului, nu incalcau nici o lege oficiala. Insa stilul lor de viata si mai ales felul in care se imbracau a inceput sa deranjeze la toate nivelele societatii si puterii. A inceput o campanie de propaganda foarte puternica impotriva lor. S-a discutat serios pina si in CC, la cel mai inalt nivel. Erau vinati, li se aplicau mici “tratamente”, insa nu au fost arestati programatic. In citiva ani “stileaga” a devenit un fenomen de masa, primul fenomen de masa care a pus serios sub semnul intrebarii regimul comnunist in URSS. Sa nu uitam ca erau anii 1955-1959, la doar citiva ani de la moartea lui Stalin.

 

Novaya Zemlya / New Land
Un film de Aleksandr Melnik. Nu cred ca a mai facut ceva. E primul film pe care-l vad. Este un soi de “boevik” (film de actiune). Condamnati pe viata, puscariasi aruncati intr-un soi de GULAG de tip nou. Urmariti prin satelit. Aruncati pe o insula de unde nu pot sa fuga. Singe si lupte in exces. Seamana cu ce stim din filmele americane, doar ca e in rusa si cu specific slav. Oricum, eroul principal este mai dostoevskian, are intrebari si este framintat de lucruri. Konstantin Lavronenko (in rol principal) este un mare actor rus si il stiti din filmele lui Zveagintev. Dar nu are final rusesc… mmm… dar nici americanesc.

 

Obitaemii ostrav / Inhabited Island
Regia: Fiodor Bondarchuk. Nu sint fanul acestui regizor… a regziat cunoscutul 9 rota. Stie sa faca scene si efecte. Acum face un SF dupa Fratii Strugatki (care-s geniali). Strugatki cu ideile si Bondarchuk cu efectele. Ma rog, un rus salveaza galaxia. Efecte ca in Matrix si singe mult.

 

Admiral
Un film istoric. Un blockbuster rusesc regizat de Andrei Kravchiuk. Are un buget imens, fiindca are o miza mai mare decit filmul in sine. Filmul se vrea un soi de “titanik” rusesc (la nivel de imagine) care reinventeaza “eroul”, “ultimul erou aristocrat”. E povestea “admiralului” Kolcheak, care a luptat in Primul Razboi Mondial, iar in Razboiul Civil lupta impotriva “rosilor”. Imagini frumoase, bine aranjate. Uniforme impecabile, actori buni, detalii perfecte. In Rusia s-a discutat mult pe seama fenomenului aparitiei acestui film. Intrebari: cine are nevoie de un astfel de film, poporul rus sau Kremlinul? Cum se face ca “aristocratia demna”, cu “uniformele si caracterul impecabil” au pierdut in fata “barbarilor bolsevici”? Filmul nu da raspuns.

 

Трудно быть богом / Hard to Be a God
Filmul lui Alexei German este cel mai asteptat film al anului. Deja a devenit un mit, caci lucreaza la el de vro 13 ani. German (seniorul) este un “monstru sacru” consoderat “ultimul clasic”. A facut: Twenty Days Without War / My Friend Ivan Lapshin si inegalabilul Khrustalyov, My Car! Acest Hard to Be a God este dupa Fratii Strugatki (un roman de prin anii 68). Il monteaza batrinul de citiva ani si tot nu-l mai scoate. Dar merita sa asteptam si sper sa fie ceea ce se anunta…

 

Dikoe pole / Wild field
Regia: Mihail Kalatozishvili
Un film foarte apreciat de critica. Jucat bine, cu o poveste excelenta (scenariu: Petr Litki & Alexei Samoreadov). Este despre viata unui tinar medic in stepa, o stepa coplesitoare (stepa din Kazahstan)… Atmosfera acestui film este incredibila. Mai toti care l-au vazut au fost incintati in primul rind de atmosfera. Se intimpla lucruri, unii mor, altii impusca, unii sint salvati de medic. Totul foarte natural. Este un film destul de premiat si poate unul dintre cele mai bune filme rusesti ale anului 2008. (http://www.dikoepole.ru/en/)

 

Everybody dies but me / Все умрут, а я останусь

Filmul este regizat de Valeria Gai Germanika (o regizoare tinara care a facut multe valuri in ultimii ani). Filmul a luat un premiu special la Festivalul de la Cannes.
3 adolescente (14 ani), o viata agitata din Moscova.. Toate au probleme cu parintii, în dragoste etc. Fetele jura sa nu intre in “relatii” cu baietii. Prima discoteca, primele ritualuri adolescentine, primele relatii etc. Ce fac fetele cind sint singure? Ce fac adolescentele cind nu mai sint singure, ci cu “posibilii” parteneri? Un film bun depsre viata adolescentelor/adolescentilor.

Daniel PIŞCU

K-lipite

 

- Ne apărăm de privire, de de-ochi...  Cu focul şi sângele. (Culoarea roşie!...).

- Am intrat în viaţă într-o duminică. Ce vedere, tată! Ce aer, mamă! Mult zgomot... (pentru nimic?)

- Case văruite şi vopsite în albastru! În număr de patru şi patru: Barbu Lăutaru şi Anton Pann, Porumbescu şi Enescu: Creangă şi Eminescu; Maiorescu şi Sadoveanu şi Ştefan Dalbu: Agapia şi Voroneţul.

- La început vorba a fost mai importantă decât fapta. S-a zis: „Fiat lux!” şi fapta s-a putut ivi. Dar când se năştea, acea vorbă nu era tot o faptă?

- Câinii sunt buni psihologi, buni judecători. Dau verdicte de departe.

- Nu-i aşa că atunci când muzica ascultată la un aparat, în tren, pe stradă etc. este bună, ai impresia că propietarul lui este şi cel care ţi-o cântă puţin, şi îl priveşti cu nostalgie şi chiar cu invidie? Propietarul lui parcă e şi propietarul ei!...

- Ce-o fi Sus? Care dintre stele mă aspiră?...

- De când Dalila i-a tăiat pletele lui Samson, bărbaţii umblă şi cu părul tuns scurt. Dar inteligenţa lor nu a scăzut cu nimic!

- Îmi place natura umană care zice: „iată grădina mea!” şi-ţi arată morcovii, pătrunjelul, mărarul, tomatele etc., cu o carte de Voltaire sub braţ!

- Nu pot să mă-mbrac cu minciuna, odată şi-odată voi umbla dezbrăcat pentru a face plajă sub adevăr – cu el sub braţ.

- Ce cruzime în plăcerea de a face arşice cu cărăbuşii de mai! În celelalte luni m-am maturizat, iar vieţuitoarele parc-au plecat!

- Am învăţat să mă nasc! Nu sunt buricul pământului!

- Ploaia, mamă bună, ne spală şi ne curăţă pieile... pământul nostru...

- Nu sunt superstiţios, dar dacă becul se aprinde, noi suntem lumină.

- Sărutul tău înşelător ca o zebră; urma este turma urmei.

- Dacă sunt oameni mai de excepţie decât mine, înseamnă că sunt un păcătos, mi-am zis într-o seară, după ce în cursul zilei văzusem atâtea feţe pe stradă, feţe de masă...

- N-am voie să zic eu că sunt păcătos, îmi zice Denisa. Dar la asemenea gânduri ca acelea dinainte, sunt într-adevăr un păcătos.

- La orice pas pot să mă-mpiedic. Talpa iadului trebuie bine pingelită odată...

- Oare dacă femeile cu şuviţe şi părul şatirat sunt servite de vânzătoare mai cu promptitudine înseamnă că ele, femeile „şatirate” şi parfumate sunt şi mai bogate?

- Banul conduce. Şi Banul Craiovei a condus. Şi,  „de n-o fi cu banat”, Banatul este fruntea. S-a văzut!

- Erau zece dalmaţieni. Dar numai unul era născut în Dalmaţia.

- De ce îmi datez momentele? Secundele? K-lipitele? Ca să repar timpul ce fuge?

- Bacovia – ca un castel englezesc bântuit de fantome care există.

- Setea de a citi – setea de a vorbi – de a conversa cu cineva = setea omului de a bea din sufletul său şi al semenilor.

- Gândul meu pătrunde prea adânc în tine.

- Balada cavalerului înainte de uciderea căprioarei (sau speranţa): Şiret, o aştepta, neştiind că are şi ea lacrimi.

- Balada cavalerului după uciderea căprioarei (sau regretul): În loc să-ntinerească, desfigurat, chircit de greutatea ei, îmbătrânise cu câţiva ani...

- Ţepii trandafirilor: fiascoul dimineţii.

- Penelopa – Ana meşterului Manole.

- Nu te sinucide, te-aş considera laş; dar sinucide-te ca să dovedeşti că nu eşti prost!

Iulia VILĂU

 

Zgârie-nori de gelatină

 

Am o privelişte destul de generoasă de la etajul 13, dar când caut orizontul, privirea mi se izbeşte în zgârie-norii de peste câteva străzi. Încerc în stânga – sunt şi mai înalţi. Apoi în dreapta – buf!, mă izbesc şi mai tare. Cu o mică speranţă în privire, am urcat pe bloc, la etajul 20, dar dincolo de clădirile înalte n-am reuşit să văd decât alte clădiri, şi mai înalte. Şi aşa în tot Shanghaiul, orizontul se opreşte dintr-un zgârie-nori în altul. Până la urmă, uiţi că mai există orizont (că de fapt nici nu există, nu?), abia dacă îţi mai aminteşti că există cer (care nici el nu există, zic unii…). Ba îţi aminteşti când îl vezi oglindit în sticla zgârie-norilor. Dar pentru chinezi nu pare să fie o problemă, poate nici n-au timp să se mai gândească. Doar câte un zmeu colorat se mai înalţă peste zgârie-nori, să verifice el: există sau nu există cer?

M-aş mulţumi doar cu o fâşie de orizont, doar cu un centimetru. Dar câţi zgârie-nori ar trebui daţi la o parte pentru asta… Acum, ce pretenţii absurde am şi eu. Parcă în Bucureşti vezi orizontul! Păi nu-l vezi, dar mai există câte un loc magic secret unde mai poţi primi câte o porţie din linia pământ–cer. Aici n-ai decât să te urci în Oriental Pearl Tower, la patru sute şaizeci şi opt de metri de la pământ la cer, şi să te mulţumeşti cu noul concept de orizont: linia cer–zgârie-nori. (Mai bine zi mersi că măcar cerul a rămas în ecuaţie!) De altfel, cum orizontul nu e obiectiv turistic şi nici nu ţine de foame, nimeni nu se plânge. În oraşul fără orizont există atâtea alte noi orizonturi.

La început, când treceam pe lângă zgârie-nori, mi se păreau impresionanţi, mă simţeam ca un pitic şi mi-era teamă să nu ridice un picior de beton şi să mă strivească. Cresc ca ciupercile, din sticlă argintie, albastră, verde, aurie, gri, făcând valuri din astea sau din alea, reflectând aşa sau altfel; cu cupolă, cu turn, cu arcade. Iar înăuntru e SF, lifturile par navete spaţiale. La Shanghai, o clădire de zece etaje e piticanie, de la douăzeci în sus mai stăm de vorbă, iar majoritatea zgârie-norilor au în jur de cincizeci de etaje.

Acum m-am obişnuit cu ei, sunt aşa de mulţi, că nu mă mai sperie. Câteodată stau ore întregi şi mă uit la clădirile astea uriaşe de sticlă, metal şi beton. Sunt ca nişte copii mari sfioşi. Încearcă să stea serioşi şi nemişcaţi, pentru că sunt în serviciul oamenilor. Dar eu îi văd cum bârfesc, flirtează, îi mai pufneşte râsul şi trag cu ochiul să vadă ce prospatură se mai înalţă prin vecini, dacă va fi mai grozavă decât ei. Sunt cam cu capu’-n nori; stai să-i vezi când e ceaţă! Dimineaţa, oamenii primesc cu întârziere razele de înviorare, pentru că zgârie-norii, profitând că birourile încă nu s-au ocupat, joacă ping-pong cu soarele-minge-galbenă-luminoasă, în timp ce locuitorii mai mici ai oraşului îşi alungă somnul, la şase dimineaţa, cu rachetele de badminton, în parc. Apoi, zgârie-norii înghit înfometaţi mii de oameni grăbiţi, îi mestecă bine nouă ore şi îi scuipă seara, ca pe nişte prăzi de boa pe jumătate digerate.

Ferestrele sunt cât pereţii, pereţii sunt ferestre uriaşe, însă te simţi captiv. Căci nu au balcoane şi nici ferestrele nu se deschid, comunici cu exteriorul doar prin aerul condiţionat. Refuză să-şi deschidă ochii, sunt nişte uriaşi orbi, închişi în ei înşişi. Urci la etajul douăzeci, eşti abia la jumătate, însă eşti deja deasupra altor clădiri, te uiţi în jos la ele, te priveşti în ochi cu uriaşii de vizavi. Aşa, la fereastra cât peretele, uiţi că te afli într-o clădire, eşti deasupra oraşului, doar tu şi el, zbori. Urci în Jin Mao, la etajul 88, îţi ţii răsuflarea când îţi dai seama că chiar eşti cocoţat la peste patru sute de metri, te minunezi cât de mic se vede totul şi priveşti cum se construiesc ultimele etaje vizavi, la următorul deocamdată-cel-mai-înalt. Aşa se ridică chinezii tot mai aproape de cer, dintr-un zgârie-nori în altul, de data asta cu încă vreo treisprezece etaje. Aşa îşi măsoară oamenii mari puterile, ca nişte copii care îşi măsoară cocoşeii.

Mă fascinează zgârie-norii vesperali, când renunţă la seriozitatea şi scorţoşenia diurnă şi se pregătesc pentru viaţa de noapte. Fiecare clădire înaltă are lumini-semnal-anti-avion, variate, aşa că tot oraşul pare împodobit cu o instalaţie uriaşă de brad. Pe măsură ce se stinge lumina zilei, se aprind luminile nopţii. E o incertitudine de interregn în care se topesc culorile, sunetele, luminile, formele. Zgârie-norii îşi pierd contururile, devin clădiri de lumină, par nişte faluşi de lumină colorată. Devin translucizi şi moi, par nişte gelatine colorate şi dulci, îţi vine să muşti din ei. Sunt atât de translucizi, încât ai putea vedea prin ei... orizontul.

 

 

Bicicleta acvatică

 

Ce poate fi mai frumos decât să plouă când te trezeşti? O furtună matinală, tropicală, cu tunete şi fulgere coborând printre zgârie-nori.

Ies din curtea blocului (sau, mai pe englezeşte, compound) în Shanghaiul furtunos, pe bicicleta mea roşie, cu pelerina mea mov. Peste drum, locuitorii barăcilor improvizate scot cum pot ploaia bogată din sărăcia lor. Merg două străzi, plouă încet acum, iar traficul de pelerine colorate pe roţi mă absoarbe ca de obicei. Trec de cea mai complicată şi aglomerată intersecţie, profitând în viteză de preţioasele ultimele secunde verzi şi deodată sunt sub apă. De parcă toate picăturile mici şi mari care plouaseră peste Shanghai, toate tunetele şi fulgerele se adunaseră aici. Apă de sus, în stropi blânzi, apă de jos, într-un râu cât strada, care a inundat şi trotuarele. Te aventurezi fără să te gândeşti, în stilul traficului pe bicicletă din Shanghai: unde au reuşit să intre unii              vor putea şi alţii. Înţelegi abia când intri cât de adâncă e apa, înghite roţile bicicletei până aproape de jumătate. Şi chiar simţi că eşti în apă când piciorul în sanda, în rotirea sa aeriană monotonă, coboară pentru prima dată în ud, împingând pedala. Pleosc-pleosc! Picioarele mele fac semicercuri în aer alternativ apă şi nu mai ştiu dacă înot sau merg pe bicicletă. Bicicleta mea, jumătate aeriană, jumătate acvatică.

După primul şoc, începe să-mi placă să înot aşa metalic şi circular. Trec pe lângă un chinez care îşi împinge scuterul prin apă. Trec maşini, valurile pe care le fac mă leagănă, mă simt luată de apă cu tot cu bicicletă. Deodată mi se face teamă, de obicei şerpuiesc într-un şuvoi de biciclete, dar acum sunt aproape singură în mijlocul râului de ploaie; chinezii-pelerine-colorate au coborât de pe biciclete şi merg pe lângă ele, în şiruri lente, mai spre malul apei, pe trotuare. Roţile taie apa, iar picioarele dispar-sub-apă-apar, înmuiate bine, doar două se presupun uscate, înfăşurate bine în pungi albe, cizme improvizate şi temporare. Alte roţi şi picioare s-au oprit descumpănite, aşteptând să se retragă apele, n-ai zice că va dura numai câteva ore.

Intersecţia următoare e ca o insulă înconjurată de ape. Treci repede, să prinzi verdele, nici nu ştii cum ai reuşit să ajungi dincolo, pentru că toată lumea trece din toate părţile, iar ploaia îţi înceţoşează privirea, face harababura mai mare şi calea ta prin ea mai neclară. Dincolo te aşteaptă cu apele deschise alt râu de ploaie. Ai mai trecut pe-acolo cu bicicleta de sute de ori, ştii fiecare bucăţică de asfalt, dar aşa, sub apă, îţi e deodată necunoscut, te-aştepţi oricând să te adânceşti prea mult, eşti mai atent ca oricând să simţi fundul-apei-suprafaţa-pământului cu roţile pe care le învârţi. Ştiai să conduci bicicleta prin aer, acum înveţi să o conduci prin apă, căci nu mai ai libertatea să-ţi alegi viteza minimă, viteza maximă. Roţile acvatice nu mai pot fi oprite de frâne, trebuie să le controlezi prin ritm, să negociezi cu valurile mai mici sau mai mari, venind din direcţia asta sau cealaltă. Să ţii cont de ce nu poţi vedea sub apă, roţile sunt acum ochii tăi subacvatici.

Strada e mai liberă ca oricând, bicicletele sunt mai mult pe trotuare, iar maşinile nu se încumetă să înoate. O bicicletă cu căruţ se opreşte deodată pe trotuarul devenit prea îngust. Din sens opus, trotuarul fiind prea aglomerat şi oricum sub apă, vezi biciclişti sub pelerine colorate pedalând resemnaţi, încet, de-a dreptul prin râul strâzii, făcând valuri după măsura lor. Pe trotuar, pietonii acvatici se descurcă cum pot, desculţi sau cu pungi peste încălţări, unul deja ud cărând în spate pe celălalt, ca să-i salveze măcar lui uscăciunea. O tanti cu apa până la glezne şi deja în pantofi încearcă să meargă pe vârfuri, ţop-ţop, de parcă aşa ar uda-o mai puţin. În intersecţia-insulă care urmează e mai multă lume ca oricând, naufragiaţi atraşi de bucata de uscat, nu pot nici să staţioneze, dar nici să plutească pe una dintre cele patru străzi-râuri-de-ploaie nu se încumetă. Măcar s-a oprit ploaia, s-au mai înseninat ochii oblici. Îmi scot pelerina din mers şi o pun în coş. Senzaţie de dezgolire, de mai aproape de apă, de contact direct cu ea, ca şi cum aş fi rămas fără costumul de scafandru. Trec maşini, mă stropesc ca şi cum un peşte ar sări şi ar împrăştia stropi.

Un bătrân mătură apa afară din micul său restaurant, printre roţi şi picioare acvatice, împinge râul înapoi în stradă. Peste tot vezi câte o mătură încercând să elibereze spaţiul de apă, ca un ritual care ar vrea să solidifice lichidul. O teamă difuză în ochii oblici şi printre ei, ploaia înceţoşează imaginea, te face să mijeşti ochii, frânează alterează diluează. Teamă că apa e peste tot, că, orice ai face, nu poţi scăpa de ea. Că-ţi udă şosetele şi cumpărăturile din coş, că-ţi cade o picătură pe nas sau după ceafă. Expresii plouate, de oameni care nu ştiu să se poarte cu apa, nu ştiu să se lase, să meargă fără să se chircească sub picăturile inofensive, să accepte atingerea caldă şi blândă.

Furtuna de Shanghai se simte cel mai bine la etaje de ordinul zecilor. Te simţi în mijlocul ei, mai departe de destinaţia furtunii, mai aproape de originea ei, în calea vântului orizontal, a picăturilor verticale şi a fulgerelor luminoase şi oblice, înconjurat numai de pereţii transparenţi ai zgârie-norului. Pluteşti prin furtună într-o capsulă de sticlă.