Mihail Vakulovski

La limita de jos a cerului

„La limita de jos a cerului” e lungmetrajul de debut al regizorului basarabean Igor Cobileanski, cunoscut şi foarte apreciat datorită filmelor sale de scurt metraj, „Cînd se stinge lumina”, „(Plictis) şi inspiraţie” şi „Saşa, Grişa şi Ion”, care pot fi văzute pe blogul personal (http://cobileanski.blogspot.ro/) şi pe care vi le recomand cu drag.

În „La limita de jos a cerului” Cobileanski exploatează R. Moldova de aici şi acum, o ţară din estul Europei care ar cam vrea să-şi ia zborul, dar deltaplanul pe care-l are la îndemînă e mult prea fragil.

Filmul îi are în centru pe doi adolescenţi dintr-un oraş din Basarabia (nu se spune care, dar am recunoscut Chişinăul), Gîscă (interpretat impecabil de Sergiu Voloc) şi Viorel (jucat foarte convingător şi veridic de Igor Babiac), care au o afacere ilegală – vînd droguri (iarbă) prin poştă. Distribuitorul dinainte a fost prins (vindea direct), iar acum toate păreau să meargă strună pentru cei doi. Pînă cînd Viorel se îndrăgosteşte în secret de-o coafeză, Maria (Ela Ionescu), dragoste care-i schimbă cu totul existenţa, schimbare impusă şi de insistenţele cicălitoare şi ameninţătoare ale mamei, care-l trimite la un prieten poliţist de-al tatălui lui, care nu mai e. Poliţistul e un corupt care o abuzează sexual pe Maria, care se dovedeşte a fi amanta traficantului din puşcărie – şi de aici începe şi drama, şi comedia.

Viorel îl tot ajută pe Gîscă, şi la „biznis”, şi în viaţa de zi cu zi, inclusiv în ceea ce priveşte pasiunea – zborul. Gîscă are un deltaplan care nu-şi prea ia zborul, oricum, nu are cum să urce mai sus de limita de jos a cerului, unica lui reuşită fiind după ce i se pune un motor de Zaporojeţ (cea mai naşpa maşină sovietică), doar că şi de data asta aeronava improvizată îl aduce cu picioarele pe pămînt (la propriu) pe Gîscă, care ajunge la spital, nu în aer…

Jocul actorilor e foarte bun, filmarea e excepţională (mîna – sau ochiul – lui Oleg Mutu), finalul – inspirat (nu vi-l povestesc), aşa că premiile deja au început să curgă (inclusiv premiul pentru debut, la Gopo). Iată că după literatură, pictură şi muzică basarabenii mai propun ceva interesant. Felicitări (şi mulţumiri) lui Igor Cobileanski şi actorilor!

„La limita de jos a cerului” (Moldova & România, 2013)

Regia: Igor Cobileanski

Cu: Igor Babiac, Sergiu Voloc, Ela Ionescu, Igor Caras-Romanov, Angela Ciobanu…

Vasile Romanciuc

Examen de prieten

Vii între noi ca prieten

ori te ascunzi

între noi?

Iubești cu credință

ori îți place să țeși minciuna

prin stative de aur?

Plângi cu-adevărat

ori ești lunetistul

care ochește prin lacrimă?

Pagini basarabene (nr. 42)

Mihail Vakulovski: La limita de jos a cerului

Alexandru Vakulovski: Breaking Bad moldovenesc

Emilian Galaicu-Păun: Toamna pragheză a prozei basarabene

Iulian Ciocan: Ce-i dai ţării? Ce-ţi dă ţara?

Vadim Ungureanu: Impresii din 13

Moni Vakulovski: Numele nostru e sărăcie

Vasile Romanciuc: Examen de prieten

Vadim Ungureanu

Impresii din 13

Ultima zi de LIBERTATE, prima NOAPTE în PUȘCĂRIE

Textul din aceste pagini încearcă să descrie sentimentele, dar și lumea de după pereții „cetății” unde, cum ziceau deținuții, dar și gardienii, „ușor ajungi, dar mai greu ieși”. Acolo unde, împotriva voinței mele, la comanda celor cărora nu le-a fost pe plac adevărul, am avut ocazia să-mi petrec un weekend din luna iunie. „Cetatea”, denumirea inițială a Penitenciarului Nr. 13, de unde a evadat doar anarho-comunistul Grigore Kotovski și unde și-a ispășit pedeapsa scriitorul și istoricul Constantin Stere, este o altă lume care se află chiar în inima Chișinăului.

O lume care este greu de imaginat pentru cei care trec zi de zi pe sub pereții penitenciarului fără să vadă peisajul de după pereții albi, fără să simtă mirosul înădușit al prizonieratului. Dacă tot am fost întrebat de mai mulți cunoscuți cum a fost acolo, am să încerc să vă povestesc în scris.

Era 20 iunie, vineri seara, mai mult trist decât vesel, dar încercam să-mi păstrez optimismul, soarele era pe la chindii, cătușele care se pare că erau pentru prima dată folosite, mă strângeau la încheieturile mâinii, în compania a patru vlăjgani din cadrul DOS, care parcă special vorbeau despre cum vor ajunge acasă și vor sta cu familiile la masă. Mă îndreptam spre locul unde nu credeam că voi mai ajunge.

Avocatul avusese grijă să mă anunțe că „prietenii” mei de la MAI au decis că eu nu trebuie să-mi petrec zilele de detenție în izolatorul IGP și nici cel de la CNA, dar direct printre criminali și hoți de buzunare, direct într-o cameră a Penitenciarului 13. Colonelul negru a decis că locul meu e acolo, eu la 26 de ani și la 1,60 cu mâinile ridicate în sus prezentam cel mai mare pericol al societății, în timp ce atacatorii mașinii încasatorilor de la Metrou, dar și asasinul de la Durlești zburdau în libertate.

Skoda se deplasa spre porțile penitenciarului, iar eu, înghesuit între doi ofițeri DOS, încercam să savurez amurgul soarelui printre clădirile gri ale orașului de piatră, chinuindu-mă cu gândul la cele 72 de ore, intuind ce mi se putea întâmpla.

Ajunși în fața penitenciarului, se deschise o poartă mare, unde fierul masiv al porților scosese un zgomot straniu, care pătrunse până în măduva oaselor. Skoda intrase scârțâind din roți, priveam spre ușa mică de metal, cu un zâmbet mai mult malefic. Sângele a început să fie propulsat cu putere prin venele cuprinse de frică, am pășit cu capul în jos, trecusem de pragul unei uși înguste, pe care o deschise unul din gardieni. Noii mei prieteni m-au însoțit până într-o hală mare, unde am fost înconjurat imediat de 10 gardieni.

Am ridicat sfios ochii, aceeași atitudine, același comportament, de parcă toți cei care intră între acești pereți sunt tratați cu dispreț, mai ales dacă ai cătușe. O retrospectivă involuntară a clipelor trăite în aprilie 2009 mi-a trecut fugitiv prin fața ochilor. Gardienii cu privirile ascuțite, bastoane de cauciuc, care stăteau cuminți la brâul lor și așteptau o comandă să-mi mângâie spatele. Îmi trecea prin minte gustul amar al loviturilor, dar și strigătele stridente a celor care și-au jertfit spatele pentru alți hoți, pentru alți contrabandiști ai puterii. Nu mai credeam în nimeni și-n nimic, sufletul mi se umplea de ură față de traficanții de vise pentru care am pus ştampila în buletinul de vot.

Ofițerii DOS m-au dat pe mâna gardienilor, au semnat niște hârțoage, după care unul din ei mi-a urat succes, a zâmbit și mi-a zis să fiu cuminte. Eu priveam spre ei și, undeva în adâncul sufletului, simțeam că voiam să îi rog să nu mă lase aici, să mă ia cu ei, nu era locul meu acolo... Nu știam ce să fac și ce să zic... Nu știam cum să vorbesc cu deținuții... Nu le știam habitatul...

Trei gardieni mi-au luat geanta cu puținele lucruri pe care am reușit să le iau cu mine, le-au trecut printr-un scaner de metal, iar după aceea mi-au luat pachetele de țigări și le-au verificat pe rând. Unul din ei zicea că mi le confiscă, deoarece țigările trebuie să fie cumpărate doar de la chioșcul lor.

Dintr-una din camerele de pedepse, după cum au zis gardienii că acolo stau cine nu sunt cuminți („bespridelnicii”), printre găurile de la ferestruica ușii cu glas de parcă al unei bestii din filme horror a început a urla la mine un deținut care îi implora pe gardieni să mă dea la el. Acesta a început a forța ușa de la celulă, lovea sălbatic cu picioarele în ușă și urla neîncetat ca o fiară ținută în cușcă. Lacătul și zăvorul de la ușă sălta de parcă era gata să cedeze. Unul din gardieni și-a scos bastonul de cauciuc de la brâu, a lovit cu el de două ori în ușa de metal a celulei și a zis încet către un coleg: „A simțit carne proaspătă”, după care s-a uitat spre mine și a zâmbit. Apoi cu a strigat autoritar la cel de după ușă: „Tu, blea, vrei să intru pe la tine să-ți înnoiesc masa? Azi, când i-am atins vreo două, a sfârâit carnea pe el, i-a zis colegului. P#azul nu înțelege de cuvânt, aiștea numai p##iți trebuie”. Auzind cele zise de gardian, dar și comportamentul inuman al deținutului, sentimentul de frică s-a aprofundat, cuprinzându-mi nemilos întreaga făptură.

Fusesem controlat de un fel de medic, care a stabilit – de la distanță – că nu am nimic, dar m-a ținut în pielea goală vreo 15 minute, apoi mi-am luat geanta și am ieșit din sala mare, cu miros sovietic și mucuri de țigară împrăștiate pe jos. Pe o ușă cu zăbrele am intrat în curtea închisorii cu regulile ei, poveşti, gesturi sau obiceiuri care par lucruri mărunte pentru cei dinăuntru.

Mergeam însoțit de trei gardieni și mă rugam ca acest drum de la poartă până în celulă să dureze cât mai mult, să dureze cât mai mult până la clipa când urma să intru în camera de detenție cu pușcăriași.

Din curtea penitenciarului am ajuns în blocul deținuților. În fața mea s-a deschis un coridor lung și îngust, de o parte și de alta se aflau uși, după care își ispășeau pedeapsa mulți dintre băieții răi ai societății. La prima ușă era o foaie pe care era mai mult mâzgălit decât scris: „EU SUNT ÎN GREVĂ A FOAMEI”, iar de după ușă se auzea o voce lipsit de vlagă: „Nacialnik, dă o țîgară, a s#ca nacealnik”.

Unul din gardieni a scos lacătul de la o ușă, a tras zăvorul și iată-mă ajuns față în față cu ceea de ce mă temeam mai tare. După o perdea gălbuie și murdară mă întâmpinau cinci inși. Doi din ei erau mai în vârstă, chei, pe jumătate goi și cu tot corpul acoperit cu tatuaje. Am dat perdeaua la o parte, am salutat noii mei colegi, și primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot un pachet de țigări ca să-i servesc, la care unul – mai în glumă, mai în serios – m-a servit el cu o țigară. Păi cum altfel, el fuma Marlboro, nu avea să se înjosească să fumeze de la mine Winston, pachet care costă cu jumătate mai puțin. Cel mai în vârstă din ei, care s-a prezentat ca Mișa Hahol, mi-a zis să mă descalț și să merg la baie să-mi spăl picioarele.

Baia, dacă poate fi numită așa, cabina de duș improvizată într-un colț al camerei de câțiva metri, unde se înghesuiau 5 suflete, spațiul camerei era în mare parte ocupat de 5 paturi etajate. Un spațiu de nici un 1 m pătrat, separat de restul încăperii cu un perete simbolic și o peliculă care servea drept ușă, era pentru deținuți și WC, și baie. Am fost mai apoi invitat de mai marele camerei la discuții, m-am așezat lângă el cu frica în sân. Neștiind ce s-ar putea întâmpla, mi-a aprins o țigară, iar unul din deținuți, un tânăr blond cu ochi cuminți, mi-a întins o ceașcă de cafea.

Hahol m-a întrebat cine sunt și ce caut la ei, iar după ce le-am povestit toate pățaniile din acea zi, de pe un pat de la al doilea etaj a coborât un bărbat de 30 de ani, chel și fără dinți în față, slăbănog, dar cu ochii aspri și cu aere de şmecher mi-a zis să zic mersi că sunt în penitenciar și nu am ajuns undeva sub roțile trenului, că nu m-am înecat întâmplător într-un iaz, chiar dacă nu aveam în plan să merg încolo. Da așa, în pușcărie, e mult mai bine.

Între timp băiatul care mi-a adus cafeaua pe ascuns mi-a zis să fiu mai atent cu cine și ce vorbesc, iar cu un gest fugitiv a arătat cu 2 degete spre umărul său stâng. M-a invitat să mă servească cu o tartină cu salam, la o masă improvizată dintr-o bucată de tablă, în celălalt colț al camerei, la intrare, vizavi de baia-veceu, unde era amenajată o mini bucătărie iluminată slab de unicul bec, care atârna de tavan, la intrarea în celulă.

Colegii de celulă mi-au arătat unde să dorm, pe un pat de sus, lângă fereastra, cu zăbrele, care dădea în curtea penitenciarului. Mi-am scos plapuma din geantă și am încercat să adorm, mă chinuiau gândurile, nu puteam să dorm, nu știam ce va fi cu mine.

Spre dimineață, în jurul orei 06:00, am fost trezit de o manea idioată, care răsuna din turnul de control. În curtea penitenciarului 4 bărbați dădeau de zor cu mătura în ritmurile lui Florin Salam și altor maneliști. Credeam că îmi ies din minți dacă mai aud acele lălăieli. Nu mi-era de ajuns că colegii mei de celulă erau vorbitori de limbă rusă, timpul trecea infernal de greu, gândurile negre îmi dădeau târcoale, mai trebuia să ascult și manele.

Țigările și cafeaua îmi erau prietenii care nu mă lăsau să mă plictisesc. Fumam nervos țigară după țigară și tresăream de fiecare dată când se deschidea ușa celulei, deoarece bărbatul de 3o de ani cu ochi aspri și fără dinți mă preîntâmpinase că a auzit că mă caută deținuții să-mi ceară socoteală. La fiecare două ore venea câte un gardian și-mi zicea să mă pregătesc să fiu schimbat în altă cameră.

Sâmbăta și duminica au trecut ca o veșnicie între patru pereți, albi, dar murdari. Pereți prăfuiți de timp, iar prin colțuri – pânze de păianjen care numai proaspete nu erau. Ore în șir priveam printre gratiile geamului la pisicile care se zbenguiau jucăușe prin curtea penitenciarului, încercând să simt în nări aerul proaspăt al libertății, care în perimetrul „cetății” intră mai greu decât razele soarelui.

Cât m-am aflat printre deținuți am înțeles că despre reforme și valori europene se vorbește doar în afara pereților „cetății” și la televizor, în rest, lucrurile au rămas la nivelul anului 2009. Hrana în pușcărie nu poate fi numită mâncare, zeamă chioară, cu macaroane răsfierte, cartofi curățați de mântuială și aceeași pâine din aluat crud cu gust de clei. Aceleași straturi ierarhice între deținuți, aceleași norme igienice mizere în penitenciarul unui stat care se crede european.

Acum stau și mă gândesc care a fost sensul să ies în 2009 în piață să cer libertate de exprimare, pe care o limitaseră roșii, și cum am ajuns să ne-o ia verzii?

De ce trebuia să fiu închis pe nedrept în 2009 și trecut prin coridoarele morții din comisariat, pentru ca să vină Filat şi sub pretextul reformelor să-l promoveze pe călăul Cavcaliuc, cel care a organizat „coridorul morții” în 2009, promovat la grad de colonel și pus iar pe urmele mele?

Filat a uitat că în 2009 striga în fața Guvernului: „Un cuvânt spus tare, un cuvânt spus calculat este mult mai eficient decât o piatră aruncată într-un geam”. Dacă o fi așa cum ziceți, atunci de ce ați pus dulăi din DOS pe urmele noastre? Oare noi am aruncat cu pietre în geamuri? Nu, v-am urmat exemplul, am spus tare cuvinte calculate...

www.deschide.md