10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

Mihail GĂLĂŢANU

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- E un joc complicat, cu sticle, pe o tablă de şah. Din adolescenţă, lectura. Dincolo de ea, însă, mai multe: box, judo, gimnastică, fotbal.

Şi, unele, chiar cu (oarecare) performanţă.

A rămas, pînă acum, tenisul de masă. Aş vrea să pot juca şi tenis de cîmp, dar, în Bucureşti, nu prea am partener.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- În egală măsura, prezent şi trecut. Dar vorbim şi despre viitor. La urma urmei, de ce nu? Eu sînt un tip optimist, iar prietenii mei sînt, de asemenea, optimişti. Nu vom moşteni lumea, dar pînă la cel puţin o sută de ani tot sperăm să trăim.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Tenis de masă, şah. Aş vrea tenis de cimp, cum spuneam mai înainte, dar, din păcate, nu prea am timp. Asta e: mi-am dorit, foarte mult, să conduc o gazetă, să o fac eu, cu echipa mea, să iasă din mîna mea - şi asta îmi înghite o groază de timp. Mă consolez, doar, cu ideea că mulţi dintre apropiaţii, dar şi îndepărtaţii mei, îmi spun că FLACĂRA, al cărui director sînt (chipurileJ) e o revistă bună. Un quality magazine, nu un tabloid oarecare. Aş fi rîvnit să fac înot de performanţă, dar n-am fost atît de bun… Sînt un înnotător mediocru sau chiar submediocru…

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Să se culce cu o femeie, dacă nu o iubeşte. Un personaj al meu a experimentat asta. Dar eu, m-a ferit Dumnezeu, am încercat să evit, uite, pînă la 45 de ani, să mă culc cu o femeie care nu îmi spune nimic. Şi nici cu una plătită. Ca să mă apropii de o femeie şi, mai mult, deşi nu mă consider un puritan, trebuie măcar să îmi placă, să îmi spună ceva, măcar să ţin la ea, dacă nu chiar să o iubesc de-a dreptul. Nu pot să spun, deci, că toate cele cîteva zeci de femei/fete care au împărţit patul, vreodată, cu mine, au fost iubite la fel. Nu. Dar pentru toate am avut măcar un soi de duioşie…

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Biolog marin, bibliotecar, zoolog, arheolog. Să conduc o agenţie de voiaj. Sînt mai multe. Am o listă întreagă, dar nu o găsesc acum. M-am gîndit la asta.

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Nu cred că mă enervează vreo stare ori vreun sentiment. Mai degrabă mă enervează un context, o sfidare, o atitudine mult mai complexă.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Nici un eveniment nu mă are în centru pe mine, toate îl au în centru pe Dumnezeu. Sînt foarte bucuros să fiu o umilă unealtă a Sa în lume. E mai mult decît îndeajuns.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Am cîntat, deja. Împreună cu prietenii mei din adolescenţă. Cu Dan Nica, Cristian Teodoru etc. Nu. Nu aş accepta pentru simplul motiv că aş vrea să cînt folk, de pildă. Şi, eventual, să cîştig la fel de mulţi bani. Dacă nu cumva chiar mai mulţi.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Depinde de premiu. Aş putea şi să renunţ, dar aş putea şi să fiu disperat să-l primesc. Aş putea să-l cedez, dar aş putea şi să ţin cu dinţii de el. Depinde. Dar, cred, mai întîi, nu l-aş refuza. Nu face parte din deontologia mea: ci l-aş împărţi.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Prin paşi succesivi. De fiecare zi. Fiind mai bun sau mai rău. Mai coleric sau mai disperat. Mai trist sau mai plin de amărăciune. Mai învins sau mai învingător.

10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

Liliana COROBCA

 

1. Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- M-am jucat enorm în copilărie. Cel mai straşnic joc îmi pare, acum, cel de-a cloşca şi gaiţa. Un copil mai mare sau mai gras era cloşca, unul mai rău era gaiţa. Gaiţa: „Am să-ţi fur un puişor!” / Cloşca: „Am să-ţi scot un ochişor!” Copiii se ţineau de cloşcă, iar gaiţa încerca să i-i smulgă, de mână, de haină, de păr. Unguibus et rostro (cu ghearele şi cu ciocul). Cloşca fălălăia din braţe şi, când gaiţa reuşea să-i mai fure vreun puişor speriat şi molâu, se ajungea la o bătălie veritabilă, autentică. Cred că m-am jucat şi în adolescenţă, dar nu-mi amintesc nici un joc.

2. Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
- Despre trecut.

3. Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
- Jogging-ul. Dar nu îl practic decât acasă, unde am spaţiu. La TV urmăresc, când am timp şi posibilitate, patinajul artistic şi dansul sportiv. Le-aş practica de (cu) plăcere.

4. Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
- Foarte bună întrebare. Oarecum în locul meu mi-am pus personajele să facă tot felul de compromisuri. Am înţeles ce înseamnă asta, ce anume distruge din om sau din scriitor şi de ce nu trebuie făcut în nici un caz.

5. Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
- Ca să răspund, ar trebui să o practic măcar puţin înainte, să văd cum e. Poate pictura, poate chirurgia. Şi cercetarea ştiinţifică, pe mici intervale de timp, mă face fericită, când descopăr câte ceva prin arhive sau îmi dau seama de ceva important. Scrisul îmi creează acea senzaţie de mare fericire numai în faze incipiente, când îmi vine în cap scheletul fantomatic al unui roman, de pildă.

 
6. Ce sentimente/stări te enervează?
- Infantilitatea intelectuală (falsă sau adevărată).

7. O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
- Sper să fac acea faptă şi sper să am şi cui să mă laud. Am fost un copil exemplar şi cred că mi-am bucurat destul de des părinţii.

8. Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
- Din fericire, sunt cel mai sărac scriitor jazz. Nu accept ceea ce nu pot. Nu pot să scriu la comandă. Am cunoscut chiar şi prinţese adevărate care mi-au povestit tumultuoasa lor existenţă, dar când mi-au sugerat că viaţa lor ar fi un subiect potrivit pentru un roman scris de mine, a murit acea poveste, împreună cu tot interesul meu pentru augustul personaj. Nu accept manipularea artistică profesionistă. Repertoriul muzical pe care îl interpretez în bucătărie e probabil sub orice manea, dar, cântat cu regularitate, mă eliberează de stres pe mine şi sper că nu stresează pe alţii. Încă nu a bătut nimeni în perete, cu indignare. Pentru mulţi bani aş traduce din ruseşte un document important.

 

9. Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
- Aş suferi duios în taină, aş avea mustrări de conştiinţă, aş împărţi, pe ascuns, premiul cu cei care cred eu că-l merită mai mult ca mine, aş ajuta doi copii talentaţi din satul meu, aş face şi alte multe, multe fapte bune.

10. Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Fără deosebită străduinţă.

10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

 

Mihai VIERU

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- Mă jucam în copilărie cu figurinele din plastic cowboy, indieni, soldăţei etc., eram înrăit. Camera mea era un battle ground. Sigur, joaca asta avea ceva intim. Pentru socializare jucam fotbal non stop cu colegii de clasă, aproape în fiecare seară. La intrarea în adolescenţă am trecut la computer, ăla cobra vechi, inimaginabil azi şi pe post de ecran - televizorul cu lămpi. Oricum eram o foaită sportivă. Ski, patinaj, atletism etc.

 

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Nu ne rupem prea tare în filosofii. Nici nu abordăm teme mari moderne sau postmoderne. Mai degrabă apanajul convorbirilor îl face metoda avangardei. Numai aberînd minunat ne scoatem din cochiliile de oameni de societate şi ne reîntîlnim ca în prima zi de prietenie. Ne dezbrăcăm de social ca să putem re-socializa, re-lua legătura noastră de acolo de unde s-a întrerupt. Şi prezentul şi viitorul sînt disecate prin aceeaşi lentilă.

 

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Ski forever!!! La Tv mă uit la fotbal la Champions League şi competiţiile majore: europene şi mondiale. Dar nu îmi place să mă uit la TV la sporturi. Prefer să le fac!

 

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Dah, în poezie de multe ori faci ce zici chiar dacă e fantasy sau miraculos. Cît despre o experienţă nasoală, hm, mi-am omorît la bătrîneţe un personaj, într-o manieră poliţistă, pulp. Asta nu mi-ar plăcea mie.

 

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Să scriu poezie la nivelul absolut fără să intervină nimic din lumea asta în ea. Să fie o reprezentare edenică atît cît lumea să plîngă de fericire citind. Însă, mai terre –a-terre vorbind mi-ar plăcea să mă îndeletnicesc cu responsabilitatea de a-mi face iubita de Dora să rîdă şi să zîmbească mereu. E meseria ideală.

 

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Toate sentimentele bisate la maxim. Există o prea fină graniţă între autentic şi artificial penibil, între o manifestare puternică a lor şi ridicolul care pîndeşte la colţ să te facă de toată bafta. La sentimente trebuie adăugat mult laconism şi prudenţă a expresiei. Altfel o dăm în telenovelă!

 

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Poate atunci cînd am reuşit să fac o întreagă generaţie de clasa a XII-a să ia zece la bac!!! Pe părinţii mei cred că i-a bucurat teribil naşterea mea. A fost esenţială.

 

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- În nici un caz nu aş cînta. Sună clişeistic pentru un rocker, dar asta e! Şi nu e chestiune de integritate cît este de idiosincrazie. Ca scriitor nu mi-ar plăcea să fiu nevoit să scriu la comandă! Sună prea manufacturier şi artificial. Scrisul trebuie să apară ca o reacţie fiziologică. Îţi vine pur şi simplu. Te scrii pe tine. Şi atunci lucrul este real, indubitabil.

 

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Aş zîmbi frumos în continuare! Aş iubi frumos în continuare. Aş fi eu în continuare. La fel şi dacă nu l-aş primi şi l-aş merita!

 

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Chiar m-am rugat de Dumnezeu să îmi tragă şuturi în dos să ajung poet. El a zis: Cred că ştii ce implică asta! Eu i-am răspuns: Da, am zis. Şi mi-am luat porţia de sensibilitate şi o plătesc şi acum în rate. În faza reală cred că e vorba de acumulate mici dezastre care s-au adunat pe un fond de sensibilitate şi pe un background cultural. Apoi a venit cutremurul!

10 întrebări nu prea literare pentru un scriitor:

Rita CHIRIAN

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

N-am fost un copil obişnuit. (Cred c-am să renunţ la fraza asta înainte de a-ţi expedia fişierul! Cu toţii găsim o oarecare voluptate în a ne singulariza copilăria-trecutul, aşa că n-am să urmez mainstream-ul.) Dar ce să-ţi spun? N-am avut niciodată coatele julite şi genunchii însângeraţi, n-am învăţat niciodată să merg pe bicicletă, nu ştiu să înot, n-am jucat aţa, n-am sărit şotronul. N-am crescut cu cheia-de-gât, ci închisă-în-casă. N-am mers la grădiniţă. Mă jucam cu foarfecele şi hârtia.

Mi-amintesc un singur amurg de vară, şi un joc (habar n-am ce era!), şi copii, şi mirosul reginei-nopţii care creştea în rondul din intersecţie (în faţa blocului, pe două-trei terase-rond, panseluţe; şi ştiu că unii copii - cei obraznici, bineînţeles - mâncau ceva din ele, pistilul, cred, bleah!), şi oboseala care se zvârcolea în muşchii mei când m-am pus în pat. Atât. Ca „jocuri colective”.

Între pereţii apartamentului, însă, teribile jocuri, teribile. Un prim joc no name, pe la trei-patru ani - pe care tot încerc să-l întorc pe o mie de feţe. Îmi plăcea făina de grâu. Pentru toate proprietăţile ei. Şi-mi amintesc că mă copleşea (cu inflexiuni aproape erotice) atingerea pulberii aceleia albe.

Apoi, jocurile „protective” şi prospective (primele fire de păr pubian, înmugurirea sânilor, un drum de la gară până în Griviţa, altfel spus, de unde stăteam eu până unde stătea cel-care-avea-să-devină-peste-ani Dan Sociu), a căror protagonistă era Steluţa, o fetiţă (cu câţiva ani mai mare decât mine, patru-cinci) cu un retard pe care toţi i-l treceau cu vederea (părinţii, şcoala, sistemul). Cu Steluţa am mers să strângem lipitori; aveam un borcan de 800, doldora de cilindri dintr-aceia lipicioşi, umflaţi de sânge; mie mi s-a făcut, până la urmă, scârbă, o greaţă care mă cutremură şi acum. Steluţei îi plăceau caii, mie îmi plăcea Steluţa şi mi-era frică de cai. (În Griviţa, eu cu Steluţa am mers cu un nene cu căruţa.)

- Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Nu mă întâlnesc. Steluţa, am aflat, a reuşit să se mărite (şi să nu divorţeze), ba are chiar şi un copil. Dacă, ipotetic vorbind, aş fi avut mulţi-mulţi prieteni şi m-aş întâlni rar-rar cu ei, cred c-aş vorbi despre trecut. Prezentul mă sperie.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Distrugând - cu acribie, cu astuţie, sistematic - toate speranţele care s-au pus în mine. N-am ajuns medic (cum a vrut mama), nici cercetător ştiinţific (cum am „promis” într-un chestionar şcolăresc, prin clasa întâi), nici „om mare” (cum a spus profesorul meu de istorie din gimnaziu), nici măcar „om” (cum şi-a dorit cel de română din liceu).

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să-l cunoşti, să-l practici (de ce)?

Fotbalul. Sunt stelistă „dinastică”. Cu tatăl meu am mers prima dată pe stadion; mi-amintesc meciul de Cupa Campionilor al Stelei - văzut la televizor color -, chiar dacă am adormit de câteva ori; mi-amintesc fericirea lui; mi-amintesc un meci al Naţionalei cu Insulele Feroe (ce măcel le-am tras!) şi pe cele de la CM din 94. Iar acum sunt virometistă întâmplătoare.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Experimentul, ispita, pofta, nesaţul, exaltarea, isteria limitei. Nu sunt zone pe care nu le-aş explora. Iar miura şi kirke sunt avangardele mele. Până acum.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericită?

Sunt taur cu ascendent în fecioară. Muncesc cu un soi de uitare de sine… iobăgească. Am lucrat într-un club, am fost dealer valutar, am vândut pâine într-un magazin de cartier, am… Acum sunt profesor. Iar plăcere mi-ar face o slujbă care m-ar ţine departe de oameni.

- Ce sentimente / stări te enervează?

Contorsiunile presuicidare (ale mele). Compasiunea cabotină (a altora).

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

E dificil să fii / să devii / să rămâi un exemplu pentru propriile-ţi progenituri. N-aş transforma în stindard nimic din ce-am făcut sau voi face. Cred că, cel mult, i-aş învăţa toleranţa.

Cât despre a-i „bucura nespus pe părinţii mei”, sunt (prea) multe de spus aici; nu i-am avut aproape decât în prima copilărie. Mai târziu, seisme succesive ne-au trimis pe toţi în cele patru vânturi. Nu ştiu, cred că nici naşterea mea nu i-a bucurat foarte tare.

- Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Nu ştiu câţi ar face imprudenţa de a admite că ar fi / sunt capabili de compromis. Şi, oricum, întrebarea e tendenţioasă-foc. Romantismele astea verticaloide nu-şi mai găsesc locul astăzi. Suntem în plină  epocă-a-marilor-cameleonisme şi, la naiba, n-am să pozez eu în coloană vertebrală. E nevoie de circumstanţiere, de nuanţare. Iar ca scriitor n-aş accepta să (mă) mint.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

Hm, or şti ceva ăia care mi-l dau.