Colaj

selectat și rânduit de Virgil Botnaru

acum ar trebui să se schimbe totul dar tocmai acum nu se schimbă nimic /Dumitru Crudu

toate sunt rahaturi menite să ascundă problema reală /Ion Buzu

nimic nu va

putea fi schimbat

nici vidul de pe

computer nici

golul hârtiei /Alexandru Vakulovski

și trupurile noastre simt asta /Mihail Vakulovski

ca o grijă sau ca o așchie care rămâne în piele /Hose Pablo

tăcerea are un contur pe care îl poţi atinge - /Alexandru Cosmescu

tot ce mai poți spune mi se lipește de gură /Moni Stănilă

cu gândul rămâi şi nimic mai mult /Victor Tzvetov

Alexei Vakulovski

Serbare cu ritual

Ce n-ar vorbi lumea, dar omul e o fiinţă extraordinar de originală. Eu încă n-am întîlnit doi reprezentanţi ai speţei umane înzestraţi cu aceleaşi calităţi. Şi deoarece ne aflăm în prag de nou an, vreau să vă povestesc despre prietenul meu Vsevolod Căpăţină, om erudit şi sociabil. Camaradul Vsevolod face parte din acea rară specie de oameni, care ştiu cu siguranţă că zilele noi aduc bucurii noi. Pregătindu-se de revelion, el a frunzărit cîteva enciclopedii, nişte lucrări solide de-ale folcloriştilor şi, înarmat pînă în dinţi cu înţelepciune, a intrat în casa de cultură. Şi nu s-a îmbrăcat cu costumul său de gală adus de un verişor-marinar tocmai din Veneţia, ci, conştient de adevărul că în seara de revelion la unele popoare sunt răspîndite jocurile cu travestitul, şi-a înfăşurat în jurul capului o bucată de pătură pufoasă, a îmbrăcat o pereche de şalvari şi s-a prefăcut într-un turc sadea. Deoarece luna ianuarie e denumită în cinstea lui Ianus, zeul porţilor şi uşilor, stimabilul Căpăţînă, intrînd în hol, se închină în faţa uşii, apoi o izbi cu piciorul, demonstrînd astfel că ştie obiceiurile de pe vremea lui Iulius Caesar şi, totodată, ca om contemporan ce este, le dispreţuieşte total. Clar ca bună ziua, prietenul Vsevolod n-a venit primul la serbare, dar a întîrziat în limitele cuviinţei. Aşa că o sală întreagă a avut fericita ocazie de a-i aprecia tezaurul de informaţii. El hotărî să-i lase pe toţi în urmă şi, conform unei datini din Birmania, înşfăcă o căldare cu apă şi, stropind spectatorii, le ură viaţă îndelungată şi liniştită. Uitase numai că în ţara aceea îndepărtată revelionul vine în aprilie, după perioada ploilor torenţiale, aşa că acolo un strop de apă e binevenit, iar la noi, în miezul iernii, brrr! Îl readuse la realitate un flăcăuan care, cunoscînd numai legile pămîntului, îl smuci o dată de piept că bietul Căpăţină mai era să ragă ca buhaiul din prea frumoasele noastre urături. Memoria lui fenomenală îi semnală că în buzunar are un cărbune şi o scrumbie învelite în polietilenă – datină adusă de pe meleagurile scoţienilor, aşa că azvîrli mangalul în direcţia flăcăului cu apucături de haiduc, vrînd, probabil, să-i spună că anume cărbunele simbolizează căldura. Nu reuşi să scoată şi scrumbia, simbol al belşugului, căci fu nevoit să caute izbăvire într-un horn, pe unde, conform spuselor ţăranilor italieni, intră zîna Befana şi pune mici daruri în ghetele copiilor. Horn în casa de cultură nu era. Aşa că bietul Căpăţînă fu nevoit să facă un salt peste cap şi un pantof de-al lui zbură peste umăr căzînd cu vîrful spre uşă (în Norvegia acest gest le-ar sugera fetelor că în casa lor va fi nuntă). Vsevolod a înţeles că nu-i va fi dat să rămînă celibatar. Deci urma să-şi aleagă o zînă, o floare, o superbă fiinţă cum n-a mai văzut nimeni din moşi-strămoşi, căci nu în zadar i-au zis oamenii Căpăţînă. Roti capul după acele ceasornicului, dar întîlni numai priviri încruntate şi instinctul de autoapărare îi dictă să-şi găsească un refugiu, căci la multe te poţi aştepta de la nişte oameni înfuriaţi. Dar… slavă capului plin de informaţii! Creierul lui, computer supermodern, îi şopti că în mitologia popoarelor care au vieţuit între păduri (celţii, bunăoară, slavii, germanii, triburile din Africa Ecuatorială şi din bazinul fluviului Amazon) credeau că arborii, şi mai ales brazii, sunt înzestraţi cu putere magică. Aşadar, salvarea era în brad. Pînă a ajunge lîngă Alba ca Zăpada, îl trînti la podea pe Moş-Gerilă, obicei nemaiîntîlnit deocamdată nici la un popor civilizat. Forţele întunericului se apropiau de dînsul încet, dar sigur.

Vsevolod, înfricoşat, îngînă:

- Aho, aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu mînaţi,

Lîngă boi v-alăturaţi

Şi cuvîntu-mi ascultaţi…

Rezultatul aşteptat întîrzia şi el, văzînd că puterea fermecată a cuvîntului nu alungă forţa necuratului, hotărî să aducă jertfe pentru a îmbuna spiritele. Victima deveni capătul păturii făcut turban, aruncat pe o creangă de brad. Toţi priveau nedumeriţi, nepricepînd unde a dispărut turcul şotios, iar Vsevolod Căpăţînă sări spre uşă declamînd cu avînt:

- Roata, măi!

- Hăi! Hăi! îi răspunseră chiar şi pereţii lăcaşului de cultură, iar eroul nostru enciclopedist dădu bir cu fugiţii.

Acasă, părinţii l-au poftit la masă cu bucate alese: răcituri de cocoş, cartofi cu carne de raţă, gîscă umplută… Dar eruditul Vsevolod le-a lămurit că, după un sănătos obicei al ungurilor, la masa de revelion nu se servesc mîncăruri pregătite din pasăre, căci împreună cu asemenea vietate poate să zboare şi fericirea din casă. Altă vorbă e un purcel, îşi încheie el monologul şi puse mîna pe cuţit, iar sărmanilor părinţi li se înnodă limba în gură, speriindu-se că feciorul vrea să taie porcul. Spaima lor, însă, n-avea nici un suport real. Amicul nostru Vsevolod Căpăţână mai şterse colbul de pe o uitată datină: începu să mănînce usturoi.

După un pic de reculegere, rezumă:

- Las’ că nu mai moare nimeni din asta. Mîine mă duc cu semănatul.

Şi se va duce. Numaidecît se va duce. Iar noi vă spunem:

- La anul şi la mulţi ani!

Moartea lui Moş Gerilă

La adunarea SRL-ului ,,Să păşim înainte, că înainte era mai bine” a fost rezolvată o singură întrebare: cine merită să fie în anul acesta Moş Gerilă? Spre cinstea lucrătorilor, trebuie să vă spun că toţi vroiau să ia tolba în spate. Ce n-am zice noi, dar să aduci o bucurie în ajun de Anul Nou e un lucru mare, căci, mai ştii, oamenii te vor ţine minte un an întreg, te-or pomeni de bine, poate… dar ce să mai întindem vorba?

După multe dezbateri, alegerea căzu pe căpăţîna lui Pechea Doagă şi el radia. Nu se simţea omul chiar cel mai destoinic în tot colectivul lor cimentat, dar argumentul principal era în favoarea lui. Pechea avea o înfăţişare, ori un look, cum se zice acum, ce aduce cu bătrînul fermecat din imaginaţia ţopîrlanilor: nişte mustăţi ţepene îi acopereau gura, un nas impunător îi umbrea barba care încă nu avuse timp să crească pînă la măsura trebuincioasă, dar cu vată se pot face minuni – vorba lui Michea Albu, bărbatul felceriţei din sat.

Zis şi făcut. Au umplut cu daruri un sac mare şi l-au aburcat într-o căruţă. Michea a luat hăţurile, Pechea se înţoli într-un cojoc de culoare vînătă şi… fă bucurie oamenilor. O luară din partea de sus a satului. La primul gospodar Michea a bătut la fereastra din susul casei, iar Pechea a intrat pe uşa din jos şi efectul a fost uluitor. Copiii băteau din palme, gazda chemă mult doriţii oaspeţi la masă, iar soţia lui privea înmărmurită la barba sclipitoare a moşului. După vreo două-trei urări de bine, Moş Gerilă trase un dans în casă de-i rămase urmele cizmelor parcă turnate în bronz pe podea. Toţi erau veseli şi fericiţi, şi cînd ieşeau pe poartă, Michea rosti mişcat:

- Măi, parastasul mă-tii… da tu eşti artist!

Pechea nu binevoi să răspundă.

Cam aşa le merse şi mai departe: într-o casă i-au pus pe gospodari de bine la cale, în alta voiniceşte au urat, în a treia – cu foc au dansat. Au împărţit ei veselie la dreapta şi la stînga, dar, cum se vede, le-a fost scris să întîlnească şi greutăţi. Mă rog, aşa-i viaţa. Bucuria le-a trecut în scîrbă atunci cînd unul din ei sună alarma:

- Opreşte, măi!

- Da ce-i, cumetre?

- D-apoi nu vezi că s-a spart o roată la căruţă?

- Ia-ti, bre, ce oameni! Azvîrl chiroane unde li se nimereşte.

- Dacă-s fără iducaţie… N-ai o roată zapas?

- Cum nu? Ştii doar unde lucrez eu.

I-au salvat nişte pici care în luna aceea dusese la capăt studierea aprofundată a ,,Abecedarului”. Micii savanţi le-au lămurit eroilor noştri că roţile căruţei lor nu se sparg măcar să baţi în ele cu un dinte de boroană. Că-s din fier. Tare s-au mirat Pechea şi Michea de dezvoltarea precoce a tinerei generaţii. Chiar începură să dezghioace veşnica întrebare a oului şi a găinii. Dar timpul nu-i cruţa. S-au urnit înainte. Şi tot aşa, ieşind dintr-o casă şi intrînd în alta, Pechea ajunse la adevărul că el, într-adevăr, e Moş Gerilă, iar lui Michea începu să-i pară că el e Alba-ca-Zăpada. Şi, ca să-i fie mai uşor, s-a descălţat de cizme şi o obială mai întinsă se ridicase la rangul de şorţuleţ.

Cînd li s-a deschis următoarea uşă, Pechea a împărţit darurile şi începu să facă nişte semne pe o hîrtie cu lista norocoşilor, cum se vede. Toţi l-au înconjurat privindu-l cu respect, că nu vezi chiar în toată ziua un Moş Gerilă cărturar. El răsuflă uşurat:

- Mai trecem pe la o familie şi gata.

Bărbatul, de, ca bărbatul, toarnă agheasmă de patruzeci de grade. După ce goli paharul, lui Moş Gerilă i se păru că-i la nuntă şi a dat să-l azvîrle la pămînt întru sănătatea şi fericirea tinerilor, cum văzuse el că se procedează într-un sat de caţapi, dar nimeri în fereastră. Un val de aer rece şi umed intră în casă şi stăpînii făcură feţe posomorîte.

- Asta-i boală cu leac, preacinstiţi gospodari, glumi Pechea, nu mai staţi botoşi.

Dar fu nevoit să-şi ia tălpăşiţa, căci stăpîna casei, auzind că boala-i cu leac, hotărî să înceapă tratamentul.

Cînd au ajuns la ultima casă, Michea a bătut la fereastra din jos, iar Pechea a vrut să intre prin uşa din sus, dar acolo ea lipsea. Au hotărît s-o caute. Michea o căuta pe jos, iar Pechea – pe sus. Ea apăru pe neaşteptate şi Moş Gerilă ateriză în mijlocul casei. Pechea dezgropă ultimul cadou ce se tupilase la fundul sacului. Capul casei l-a îmbrăţişat şi-l sălta în sus pe oaspetele drag, iar stăpîna casei îi trăgea cizmele din picioare, lucru, de altfel, destul de anevoios. Copiii ciripeau bucuroşi:

- Moş Gerilă! Moş Gerilă!

Iar moşul bolborosea un descîntec. Apoi îşi aduse parcă ceva aminte şi strigă cu voce de căpcăun: ,,Micheeeeea! Alllbaaaa!” şi se rezemă de podea. Capul casei se repezi după apă vie, iar copiii plîngeau amar că la dînşii a murit Moş Gerilă. Mai mare blestem nici nu se putea afla pe lumea asta… Iar barba, nepreţuita barbă a lui Moş Gerilă s-a desprins de stăpîn şi a nimerit în mîinile unui flăcăuan de vreo trei ani şi jumătate, care se dovedi a fi o fire inventivă de gospodar, căci a început a-şi şterge încălţămintea cu ea. Aşa s-a făcut că vata atît de anevoios procurată de la preaserioasa consoartă a lui Michea Albu a adus pînă la urmă un folos real, pragmatic. Văzînd tragedia lui Moş Gerilă, Alba-ca-Zăpada în cel mai ruşinos mod a dat bir cu fugiţii. A ajuns pînă la căruţă şi s-a prăvălit în ea.

Şi puteau să vadă atunci oamenii cum pe drum, încet, doi cai duceau la grajd un om cu picioarele goale care se tîrau prin omătul moale ce începu să plutească spre pămînt şi care prevestea în noul an o roadă bogată.

La prima adunare a SRL-ului din anul acesta a fost discutată iarăşi o singură întrebare: cum a apărut aşa nitam-nisam şi Alba-ca-Zăpada? Vinovat l-au găsit pe brebantul de Moş Gerilă şi în hotărîre au scris că pentru asemenea rol de răspundere Pechea nu-i bun. Trebuie ales altul. Mai sănătos.

Răzvan Petrescu

Scrisoarea 5

Decembrie 1980

Bulevardele sînt pline de ceva moale şi alb. Zăpada a căzut nu se ştie de unde peste oraş. Şi băltoacele au dispărut sub ea. Şi trebuie să mă ierţi că nu ţi-am scris de atîta timp. Nu am făcut-o pentru că am fost ocupat să-mi înmormîntez un prieten. Între două sau trei scrisori de-ale mele, între foaia în care îţi spuneam că exista pe aici, în cercul ăsta al meu, un om cu o bubiţă roşie pe un testicul, şi foaia asta pe care îţi scriu acum cînd ninge, acel om a murit. În răstimpul a două sau trei scrisori, guguloiul ăla numit cancer s-a mărit, s-a iritat şi şi-a trimis peste tot tentaculele mocirloase, ajungînd la plămîni, lucru care l-a împiedicat tot mai mult pe Adrian (ţi-am mai spus că nu îl cunoşti) să mai respire. Şi într-o bună zi n-a mai respirat. Deloc.

Nu o să îţi scriu acum despre cum Adrian, 1957 – 1980, a ştiut de fapt despre ce e vorba şi ştiam şi eu despre ce e vorba şi poate că şi alţii, dar nu ne venea să credem şi ne plăcea să nu ne vină. Despre glasul lui în urechea mea pe care obişnuiesc să o lipesc pe receptorul murdar de atîtea degete. Despre faptul că nu îmi iese din cap glasul. Despre cît de puţin pot trăi oamenii buni şi cît de mult, de obicei, oamenii răi. Despre cît de calm şi ferm a fost el, cum a ştiut să suporte totul, preocupat mai mult să nu îi supere pe ceilalţi cu plictisitoarea lui boală. Despre faptul că-mi era drag. Şi despre faptul că nu numai mie. Nu îţi scriu nimic din toate astea. Pentru că, acum cîteva zile, mai aveam încă pe ghete urme de frunze din cimitir. Sub un morman de flori, habar neavînd de mormanul de flori, de aproape trei săptămîni, Adrian continuă să fie mort. Obişnuinţa asta hilară şi tragică de a ne îngropa morţii. Neînţelegerea asta. Şi cerul din ziua aia, senin, cu soare şi cu tot, ca de obicei. Şi imbecilitatea cumplită a lucrurilor. Şi faptul că.

De pe raftul cu benzi îmi aleg una, un păianjen alb, microscopic, dă din picioruşe. Îl las să dea. Pămîntul pe care calc. Obişnuit cu călcatul pe el şi cu morţii şi cu restul. Aşteptînd. Cu o răbdare feroce. Şi lacrimile care vin şi pleacă şi iar vin. Printr-un fenomen endocrin, se pare.

Cum stăteam acolo, toţi cam de o vîrstă, răsfiraţi cenuşiu în jurul mormanului de coroane. În blue jeans şi ghete. Unii sprijiniţi de copaci, alţii aşezaţi pe lespezile din jur, respirînd încet în marele oraş al morţii, decupîndu-ne în nemişcarea noastră, caligrafic, pentru totdeauna, în cap şi în globii ochilor, faţa aceea cu ochii înroşiţi, băieţii aceia cu părul lung şi neîncrederea săpată printre firele de barbă, tipul ăla cu ochelari care plîngea, şi fata aceea încremenită cu capul întors şi cu părul căzîndu-i lung şi trist de o parte şi de alta a feţei, întoarsă mut spre zgomotul pămîntului peste Adrian, aşa cum se sprijinea ea de o cruce albă, înaltă, de marmură, cu mîinile în buzunare şi pantofi de tenis albi şi plîngînd chiar dacă nu se vedea.

Zgomotul frunzelor. Coroanele peste crucea de lemn brun, care acum sînt probabil de mult furate de haimanalele din colibele din jurul cimitirului. Flori colorate şi neverosimile şi fără legătură cu faptul că acolo, sub doi metri de pămînt, îngheţat şi palid, cu barbă şi păr lung şi negru, în costum nou, cu cravată şi pantofi noi, cu ochii lui blînzi şi frumoşi şi castanii şi închişi de tot şi cu figura galbenă şi suptă, Adrian stă, neplăcut surprins, sînt convins, de situaţia în care se găseşte.

Coroane peste crucea de lemn brun, care peste cîţiva ani va fi putred şi negru şi ros şi din Adi nu va mai fi nimic, nici măcar sicriul, pentru că în liniştea aceea, în liniştea aceea a atîtor oameni care respirau şi le era frig şi rău şi nu le venea să creadă, puteai să-ţi închipui un vierme alb şi gras strigînd din vîrful unui fir de iarbă, „Masa”, şi restul.

Şi iată cum mi-a trecut prin cap că nu sîntem măreţi, dar deloc, zidiţi aşa în carnea asta obligată la un moment dat să putrezească.

O singură lopată, poate două, pot îngropa, în cîteva minute, pe cineva pe care nu-l credeai că e în stare să se lase îngropat cu uşurinţă.

O bucată de fier, cu mîner lung, din lemn. Ce porcărie.

Mai fusese şi o pisică, mai înainte de cimitir, în curtea în care se strînsese lume multă pentru slujbă, aşteptînd ca Adi să fie scos pe fereastră şi nu pe uşă, pentru că nu avea loc. O garoafă care atîrna dintr-o coroană. Şi pisica cenuşie dînd cu lăbuţa în ea, în garoafă, neînţelegînd nimic decît jocul, pisica. Şi faptul că mi-a venit să zîmbesc şi mi-a fost ruşine. Nu vreau să-ţi scriu cum arăta Emilia, prietena lui, care venea de la perfuzii şi spital, pentru că doctorii, prietenii oamenilor şi animalelor, au salvat-o, scoţîndu-i cumva cele trei flacoane de sedative înghiţite nu de dragul gestului şi nici pentru că aşa făceau ăia care se iubeau în antichitate, ci pur şi simplu şi de-adevăratelea, neştiind că nu ai dreptul la moarte de capu’ tău, nu ai dreptul la nimic, niciodată, niciunde. Cît trăieşti şi te joci de-a omu’ mare. Pe urmă, poate, cine ştie…

Deci aşa arăta Emilia în ziua aia cînd claxoanele au fost apăsate cu unicul nostru drept, ăla de-a fi neputincioşi şi furioşi pe chestia asta. Cînd Adi s-a aşezat în sicriu cu totul, pe camion, şi claxoanele au început să urle. Şi dacă mai urlau mult, am fi început şi noi, ăia două sute de oameni de acolo, cu coroane cu tot, să urlăm.

Ne uitam la el şi la ea cu părul ei blond aplecat peste părul lui negru, despărţiţi acum de ceva inconsistent şi neverosimil şi mai puternic decît orice zid, aşa cum stătea el în cutia aia abjectă, arătînd atît de fără viaţă şi artificial, parcă ar fi fost confecţionat de o unitate specială pentru un public cu gusturi funerare, încît mulţi nu au făcut legătura cu Adi pe care îl cunoşteau şi care de obicei se mişca, zîmbea, făcea, în sfîrşit, un zgomot familiar. N-au făcut legătura şi s-au dus acasă. Căutînd pe drum cel mai mic pretext, fie şi o furnică, pentru a-şi întări senzaţia că, pe undeva, era vorba de o farsă.

Că nu era o farsă, îţi dădeai seama doar ascultînd aerul impregnat pînă la os de strigătele mamei lui Adi. Cînd nu poţi face nimic, ţipi, şi ţipi din ce în ce mai tare. Pe de o parte, pentru că nu mai poţi face altceva. Pe de alta, pentru că speri că, dacă ţipi tare, şi mai tare, cît poţi tu, poate se întîmplă ceva. Poate aude cineva.

Şi cînd te convingi că nici nu se întîmplă, nici nu te aude cineva, începe grozăvia. Pe care eu am văzut-o, de data asta. Aşa, cum stăteam cu o coroană în mînă, în capul coloanei de coroane. Atunci începe grozăvia. Începe cînd nimeni nu mai ţipă.

Şi cum îmi vine şi mie să plîng scriindu-ţi toate astea pe care nu ţi le-am putut spune mai devreme, stînd aşa şi ascultînd Concertul nr. 2 al lui Paganini şi apropiindu-mi retina de imaginea Emiliei, neverosimil de frumoasă, neverosimil de disperată, de blondă, de fără zîmbet, acum, în capela cu coloane, în care ne-am luat noi rămas-bun, şi ea s-a aplecat, mai albă decît tencuiala din jur, cu părul răsfirat prin sicriu, şi a rămas aşa, o clipă, atît cît să-l sărute pe Adrian pe gură.

După aia, Adi a rămas acolo, cu sărutul ei pe buze şi cam atîta tot, şi mie în momentul ăsta, de trei săptămîni el fiind sub doi metri de pămînt, venindu-mi greu, foarte greu.

Şi cum ninge acum. Cu fulgi mulţi şi mici şi cristalizaţi şi albi, ca să vezi. Ninge peste tot şi zgomotele sînt înfundate şi-mi aduc aminte de tăcerea dintre copacii cu crengi subţiri. Noi, opriţi acolo o clipă, privindu-i pe cei trei gropari aruncînd pămîntul, metodic, profesionist. Uitîndu-ne, aşa, la ei. Şi ei neuitîndu-se niciunde, doar aruncînd pămîntul. Apoi am aşezat coroanele. Cu aceeaşi senzaţie de gol ca pe drumul pe care-l adusesem pe Adi pînă la cimitir. Cu aceeaşi senzaţie că trebuie să spunem ceva, să facem ceva, şi nu ştiam ce. Pentru că faptul că ne durea era prea puţin.

Şi liniştea aia după ce mormîntul a fost cufundat sub flori. Aproape pace. Şi faptul că ştiam că de acolo, de sub cei doi metri de pămînt, lui Adi i-ar mai fi plăcut să mai audă o dată muzica pe care a îndrăgit-o atîta. Pentru care a respirat el, cît a respirat. Pentru că omul ăsta cînta rock într-o formaţie, iubea imens muzica. Atît de mult. Şi durerea că nimănui nu-i trecuse prin cap să aducă ceva, să punem acolo, lîngă cruce, ceva din care să cînte Dylan pentru ultima oară „Tommorrow is a long time, as I lay in my bed, once again”. Nenorocitul ăla de ireparabil. Avînd senzaţia că nici puţinul lucru pe care-l mai puteam face pentru Adrian nu l-am făcut, atunci, în ultima clipă în care am rămas singuri, noi, prietenii lui, şi cu el, în prima zi a noii sale ipostaze.

De cîte ori mănînc sau nu mănînc mi-aduc aminte de masa aceea lungă acoperită cu alb. Şi cu tăcerea noastră. Apoi, puţin cîte puţin, vin, ţuică, gogoşari. Cu obrajii încetul cu încetul acoperindu-se de roşeaţa căldurii şi de vin şi de faptul că noi mai eram încă vii. Care nu diminuase pentru a lăsa loc rîsului. Se dilatase doar, striat de zîmbete triste, umplînd doar golul de pînă acum.

Apoi, trişti şi cu stomacul plin, ne-am dus acasă. Unde am plîns.

Acum ninge. Greu, bogat, peste Bucureştiul cenuşiu. Altfel, mă simt destul de bine, doar că nu mai pot dormi ca lumea, şi mi-am împînzit creierul de coşmaruri şi sînt tot timpul neliniştit, neînţelegînd, cu o teamă de om hărţuit. Şi cum am ajuns la concluzia că toţi nu facem altceva decît să aşteptăm să crăpăm, aştept şi eu cu groaza în suflet să aud de alte şi alte şi alte lucruri neplăcute, cum l-am auzit în sâmbăta aia pe fratele lui Adrian, la telefon, ştii ceva, Adi nu mai e, cum nu mai e, uite-aşa, s-a dus. Toata viaţa m-am temut de lucruri nenorocite, cu o spaimă nejustificată, o spaimă de femeie isterică, şi de lume, şi de lucruri. Acum spaima asta a căpătat un contur, un obiect real. Perfect. E perfect. Şi stau aşa, vieţuitor, nici vegetal, nici animal, nici mineral, nici nimic, simţind doar moartea lui Adrian ca pe o gravă ameninţare asupra eului meu plăpînd.

Aşa că la mulţi ani, Mihai. Nu ştiu dacă acolo, în Franţa, anul nou vine simultan cu ăsta de aici, oricum sper că faptul că te iubesc foarte mult şi că mi-e dor de tine să-ţi parvină la timp, odată cu Moş Crăciun sau Gerilă sau cum i-o mai fi zicînd. Iartă-mă pentru scrisoarea asta tristă, dar simţeam nevoia să-ţi scriu toate lucrurile (din care am mai scos oricum trei sferturi), care mă rod dimineaţa. Şi cui dracu’ pot eu să spun ce gînganie mă supără, dacă nu ţie ?

Ţi-am primit scrisoarea cu Parisul şi cîrciuma din Cartierul Latin şi Maxime le Forestier şi Isabelle şi beţia cu patronul şi ţi-am simţit îngrijorarea tristă de început de an şcolar, într-o lume nouă, fără prea mulţi prieteni, fără nimeni să-ţi vorbească româneşte, cu excepţia ta, la oglindă, bănuiesc că treci uneori prin momente grele. Dacă stau bine să mă gîndesc, prea grele. Ce dracu’, doar sîntem atît de vulnerabili. Ai văzut. Şi mi-a plăcut foarte tare scrisoarea şi m-a apucat aşa, un dor de tine. După aia a murit Adrian. Şi după aia a început să ningă.

(din „Scrisori către Mihai”, Ed. Curtea Veche Publishing, 2014)

Antologie Tiuk! (nr. 42)

Cristian Robu-Corcan, Fără ruşine (proză)

Ruxandra Cesereanu, Obiecte cuminți (poem)

Răzvan Petrescu, Scrisori către Mihai

Mihai Ignat, Klein reloaded (poezii)

Constantin Cheianu, A fi un tub de „Colgate” (proză)

Florin Dan Prodan, poeme şi note informative despre eroi şi morminte (poezii)

Constantin Acosmei, „Live” în bucătărie (poezii)

Mariana Codruţ, Trucuri muiereşti (proză)

Cosmin Perţa, Bebe-buştean (proză)

Ioan Es. Pop, (tu chiar crezi că…) (poezii)

Iulian Fruntaşu, (Are să vină încet rumegînd reproşuri…) (poem)

Florin Partene, (insuportabilă ca răsuflarea celuilalt …) (poezii)

Alexei Vakulovski, Serbare cu ritual (proză)

Mihail Vakulovski, Prin gura foametei (proză)

Colaj, selectat și rânduit de Virgil Botnaru