Veronica D. Niculescu

Nimicuri şi lilieci

E vremea liliecilor bolnavi

ce-şi târâie umbrela pe şosele.

Luxul de-a fi contradictoriu? Da şi mai degrabă nu. Mai degrabă parte forţată din terapia unui autodidact. Să te arunci dintr-o dată în lume, atunci când ţi-e mai urât să o faci, să ieşi în piaţa publică, haida-ha şi ţopa-ţop şi tu, hai, că nu-i greu, şi să vezi: se trăieşte, se simţeşte? Să te afişezi, să spui, să arăţi - de ce? Ca să vezi ce ţi se întâmplă?; ţi se întâmplă ceva? Ca să pricepi îndeaproape foşnetul acela, să ameţeşti în camera cu oglinzi deformante, să te apuce jalea când ţi-o fi bucuria mai mare. Ce bucurie? Ce jale. Roata morţii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac, dar dacă te ţii deoparte de goana continuă pe o mie şapte sute de glasuri, atunci se aude firicel de viaţă, leşinat, voinicel, dar fir de viaţă. Pentru asta, pentru veşnicele reveniri la muşuroi, pentru asta are rost să ieşi din când în când, să ţop-ţop, să te prefaci că se poate, să te prefaci că aşa-i bine, că aşa se cuvine, să te forţezi să crezi, să crezi, să crezi. Da de unde! Smiley din taste pe un chip de liliac obosit.

Toată negura zilei de ieri, a mea, a mea toată, dar la fel izbucnirile încăpăţânate, nebuneşti, ale curcubeului dublu dinspre răsărit, la ora apusului.

(La fereastră - sau cum am învăţat să fac rouă - Foto: VDN)

Veronica D. Niculescu

Bătrânii Bucureştiului

În magazinul de lângă Conservator, o bătrână mă roagă să îi dau de pe raftul de sus o sticlă de ulei. Ea nu ajunge. Din aceasta? Da, din aceea. Verde, măsline, ceva extravirgin bla-bla. De obicei, bătrânele mă întreabă cât costă una, alta. De data asta, nu - vrea doar sticla, musai aceea. Dar, ştiţi, costă 58 de lei, îi spun cu jumătate de gură. Da, da, ştie, iar asta nu contează câtuşi de puţin.

În acelaşi magazin, la casă, chiar când să plătesc, un bătrân vine cât poate el de fuguţa şi îi înapoiază casieriţei o mică datorie. Nu are mărunt. Îi dă 50 de lei, îi mulţumeşte din suflet. Casieriţa nu are restul, adică 30 de lei. Nu-i nimic, nu-i nimic, îi spune vesel bătrânul. Mi-i daţi data viitoare. Dă să plece. Nu înainte să îşi ceară scuze de la mine, că m-a ţinut pe loc. Mă atinge pe braţ prietenos. Atunci întorc capul, să văd şi eu mai bine omul căruia nu-i trebuie restul la 50 de lei. Este el, torţionarul.

Ies într-o plimbare de seară, după lăsarea întunericului, doar cu cheia în buzunar. În faţa restaurantului La Mama din spatele Ateneului, o bătrână cu păr alb ca neaua îmi cere în şoaptă cinci lei. Cinci lei, doar cinci lei, vă rog mult de tot. Părul îi pare pus proaspăt pe bigudiuri, în urechi are cercei din ciorchini de perle, hainele trădează o eleganţă de demult, un statut de demult. Nu am, mă opresc şi îi zic, chiar nu am nici un leu. Începe să-mi spună despre ea: Am ştiut să vorbesc şi să scriu în cinci limbi; încă mai ştiu - dar la ce-mi foloseşte?

Veronica D. Niculescu

Birdwatching de la fereastră

Ziua începe cu un ţipăt. L-am mai auzit. Iar duminica Floriilor devine o sărbătoare. Urmăresc, urmăresc păsările toată ziua, dintre pagini şi rânduri.

Cel mai mult m-am temut, la mutare, că nu voi mai avea niciodată o fereastră ca la Sibiu. Cu brad, cu cuib unde văd cum cresc guguştiucii, cu familia de bufniţe învăţându-şi plozii cu moacele pufoase să zboare, privindu-mă cu capete rotitoare cum găteam cu fereastra deschisă, şi cu muşuroaiele de sub geam, şi cu ciupercile crescute în curcubee de ploaie. Dar fereastra nu depinde de loc, depinde de ochi. Ce de minuni mai descopăr, şi câtă bucurie e-n toate.

Ţipătul. Acasă, la Sibiu, un astfel de ţipăt se auzea noaptea. Un prădător, un fâlfâit scurt, o zbatere, ştiai că afară se moare, afară se supravieţuieşte, afară e viaţă - şi încă o zi se iţeşte din darnica pălărie şi pentru tine.

M-am uitat la porumbeii zburând din turla bisericii. Am ascultat mierloiul triluind zi de zi din acelaşi punct de pe sârmă, ca o notă fixată pe portativ, dorindu-i să-şi găsească pereche, am văzut burta albă a pescăruşului planând la un braţ de fereastra mea de aici, când stăteam tolănită pe canapea. Iar astăzi, în stolul de porumbei, iarăşi acea siluetă un pic diferită, un pic alungită, un planor printre avioane: un uliu păsărar!

L-am urmărit la şapte dimineaţa, la opt mă bucuram că încă-i aici, la nouă îl vânam cu aparatul foto şi cu binoclul, la zece mă întrebam dacă o să-mi bată ceva agenţi sub acoperire la uşă, crezând că spionez vip-uri neinteresante din hotelul de vizavi, la douăsprezece, când m-am întors de la alergare, uliul era tot aici, la unu, când m-am întors din plimbare, tot aici. Cred că atunci am constatat că sunt doi, o pereche. Iar după-amiaza iarăşi i-am urmărit, mutându-se de pe antena tv (ca ruptă din cartea pe care-o traduc, unde o mierlă stă pe "clama", pe "agrafa de hârtie" a unui televizor, exact o asemenea antenă străveche!), pe balustradele înalte ale apartamentului de lux cu pereţii de sticlă de la ultimul etaj al hotelului, pe vreun parapet, pe roza vânturilor.

Pentru mine asta e fericirea: să mă uit la un uliu cum stă neclintit vreme îndelungată, cu acea postură de-acum inconfundabilă - verticală, cu capul între umeri, privind în jos, gata mereu de atac, apoi planând brusc, terifiant, fascinant, în orice direcţie pofteşte, o săgeată, şuierând, ţipând, atacând porumbei care se fac nevăzuţi ca prin farmec sau chiar vreo pereche de ciori grive care-a rămas de pază la cuib şi-l tot sâcâie pe micul, agilul prădător... Şi totul în centrul celui mai hulit oraş, între blocuri, în curtea dintre un hotel, un bloc şi o biserică, în timp ce migăleşti la o carte.

Prieteni, prieteni.

Spre deosebire de amestecul uman de pe străzi - bătrânii aceia: prădători şi prădaţi de propriile vieţi - apariţia acestor păsări sălbatice are darul de a te linişti, de a-ţi spune că totul e-n regulă, totul e încă normal, că se trăieşte, că se întâmplă, că se zboară.