Mihail Vakulovski

Rockstadt Extreme Fest 2014

În acest an Rockstadt Extreme Fest a început cu o zi de încălzire, miercuri, pe 13 august 2014 (despre prima ediţie – aici), cu formaţiile româneşti Nuvijian, Tragic, Flesh Rodeo, Allochiria, QuantiQ şi LieVeil, zi încheiată în zori de un afterparty cu Buvnitz. Concertele de miercuri au avut loc la Scena Mică, în acest an camparea mutîndu-se pe stadionul din Rîşnov, chiar sub cetate, iar unde erau corturile în anul trecut a fost construită Scena Mică, unde au avut loc concertele de după încheierea spectacolelor de la Scena Mare (aşa şi-au dat mîna cele trei zile de festival).

În restul zilelor concertele au început la 13:25 la Scena Mare şi s-au încheiat la 1:15 (cu excepţia zilei de joi, cînd cei de la Misery Index au avut probleme la vamă şi au ajuns mai tîrziu, aşa că au încheiat ei prima zi a festivalului, pe Scena Mare). Iar la Scena Mică s-a cîntat de la 1:45 la 4:10 (joi fiind din nou excepţia care confirmă regula).

Joi am avut o zi foarte bună, cu patru formaţii străine în formă maximă, care au avut reprezentaţii live faine, cîntînd în concert la fel de bine cum sună pe albume: Fleshgod Apocalypse, Belphegor, Obituary şi Misery Index. Italienii de la Fleshgod Apocalypse au făcut un show total, pe lîngă chitare avînd şi un pianist şi o cîntăreaţă de Operă cu mască veneţiană, concertul serii aparţinînd, totuşi, metaliştilor americani de la Obituary. Dintre formaţiile româneşti pe care le-am prins mi-au plăcut cel mai mult braşovenii de la Code Red, pe care-i cunoşteam de la festivalurile din clubul Rockstadt din Braşov şi de la prima ediţie a festivalului de la Rîşnov, dar şi cei de la Targ3t au folosit inteligent şi eficient întîrzierea celor de la Misery Index şi au avut o cîntare memorabilă.

Vineri a început în forţă cu formaţia clujeană Diamonds Are Forever, care mi-au amintit de Subscribe (dar şi de timişorenii de la Implant pentru Refuz, care s-ar fi înscris perfect în peisaj!) – aceleaşi chitare-mitraliere, doi vocalişti care se mişcă în continuu pe scenă (din păcate, şi ei cîntă doar în engleză). Dintre formaţiile româneşti de vineri mi-au mai plăcut Indian Fall şi God. Indian Fall sunt tot mai buni, iar God au făcut un spectacol care probabil c-ar ţine şi la străini – steaguri dacice, săbii, două fete măiastre, maestre-n pirotehnie, trei dansatoare talentate, fluier, straie naţionale, texte în limba română (ei fiind excepţia, în română mai cîntînd doar Indian Fall o singură piesă). God n-au cum să nu-ţi amintească de Negura Bunget, Dordeduh şi Bucovina, care şi ele trimit linkuri după linkuri spre dacic şi tradiţie şi folclor românesc. Cei care azi n-au ajuns la timp din cauza drumurilor naţionale au fost Roadkillsoda, aşa că au cîntat pe Scena Mică imediat după încheierea concertelor de la S.M., unde vineri au prestat formaţii cu stiluri diferite, chiar că pentru toate gusturile. Mors Principium Est au făcut legătura dintre trupele româneşti şi cele străine, Rotting Christ au mizat pe patriotismul românilor şi au cucerit imediat publicul pe care l-au salutat în română („bună seara”, „fraţi români”, „mulţumim”) + afişarea tricolorului, cu care la sfîrşit şi-au făcut selfie. Dar apogeul a fost atins la interpretarea variantei black metal a piesei „Blestem” („Cine iubeşte şi lasă”) de Maria Tănase. Aici grecii de la Rotting Christ au demonstrat că rockul sună perfect şi-n limba română (dacă nu era suficient exemplul celor de la Manowar, care au cîntat „Tata” şi-n română). Katatonia e prima formaţie anunţată pentru această ediţie, aşa că „sala” le ştia şi versurile, nu numai melodiile. Oricum, cred că şi fără sprijinul fantastic al publicului ar fi avut un concert desăvîrșit, chiar dacă pe la sfîrşit a început o ploaie ca-n prima ediţie, o ploaie furioasă de august, care a umplut pînă la refuz Sala Mică (inclusiv primarul Rîşnovului s-a ascuns acolo). Dar asta a ţinut doar pînă la concertul polonezilor de la Behemoth, cînd s-a mai domolit şi ploaia, ce-i drept. Metaliştii care au cel mai bun album black metal al anului (premiu decernat de Golden Gods 2014) au şi un show ca-n filmele horror, machiaţi înfricoşător şi aruncînd priviri furioase spre public (basistul era şi plin de muşchi şi mai sufla din cînd în cînd ceva lichid peste noi – a doua zi am văzut că era ceva roşu, sper că… vin, totuşi). Întorcîndu-mă în campus, am avut o surpriză neplăcută – cineva (sigur nu Behemoth) probabil c-a căzut pe încă tînărul meu tovarăş – cortul cu care am fost cam la toate festivalurile rock din ţară (plus FânFest, fireşte) şi nu doar l-a rănit, ci l-a rupt, exact pe ploaia asta, care mi-a şi intrat în „casă”, de parcă aş fi fost într-un Kerouac sau Welsh (la această ediţie am citit „Şuncă pe pîine” de Charles Bukowski, iar în augustul trecut citisem un roman de Ryu Murakami)…

Ca şi la prima ediţie, a fost şi o seară mai hardcore, cu public şi mai însufleţit, cu „ziduri ale morţii” mai multe şi mai vii, cu formaţii mai dure şi cu public mai dornic de distracţii extreme. Ziua a început cu braşovenii de la Hteththemeth, care acum sună ca o trupă adevărată – chiar mă bucur că Leo a adunat o echipă atît de bună! Încă nu-i văzusem live pe basarabenii de la Infected Rain, care-mi plac foarte tare (premiul Tiuk! pentru „Asylum”!). Concertul lor a fost demenţial, cea mai sugestivă atracţie a formaţiei fiind, fără îndoială, vocalista, Lena, care a comunicat încîntător cu publicul, la un moment dat cîntînd chiar dintre fanii ei, ajutată de Andrei Irode. Nebunia (frumoasă!) a continuat cu ruşii de la Siberian Meat Grinder, tatuaţi ca-n cărţile lui Nicolai Lilin (apropo, am văzut în public pe cineva care semăna foarte tare cu scriitorul italian de origine siberiană născut în Tighina, iar vocaliştii de la SMG… au avut măşti…). Iar Born From Pain, Skeletonwitch & The Agonist au continuat showul siberienilor. Apoi a urmat concertul Dordeduh – mai mult decît lăudabilă iniţiativa organizatorilor de a promova rockul autohton, plasînd o formaţie românească atît de sus. Dordeduh şi-au respectat blazonul din punct de vedere muzical, cît despre intervenţiile vocalistului între piese, dacă tot ţine atît de mult la tot ce e românesc, ar fi cazul să nu mai fie călinpopescutăricenean în legătură cu folosirea lui „care” şi „pe care”. De două ori a încercat şi de fiecare dată n-a nimerit-o („Am să vă cînt prima piesă care am compus-o” şi, la bis, ne-a mulţumit cu „piesa care am făcut-o pentru”… Păi, „pe” face diferenţa între poziţia de complement direct şi cea de subiect, deci corect e „piesa PE care am compus-o” – simplu ca „bună ziua”). Sodom a încheiat glorios această ediţie a celui mai fain şi mai tare festival metal din zonă. Aş menţiona şi profesionalismul & pasiunea celor de la Blackhawk Security, în frunte cu Andrei Irode, fireşte, care înţelege cu totul altfel decît ceilalţi oameni de pază cum trebuie să fie securitatea la un festival. Pentru el publicul e prieten, pentru că şi el face parte din public. I-a udat cu apă cînd a fost caniculă (mai ales joi), astfel aducînd sub Cetatea Rîşnov şi curcubeul, a împărţit sticle de apă plată, a făcut crowdsurfing (cînd te laşi dus pe mîini de fani), a susţinut artiştii, a însufleţit publicul şi, fireşte, l-a protejat, avînd maaare grijă să nu cadă cumva cineva, să se lovească sau să se rănească. Apoi, Andrei a renunţat jumătate de an la salariul său, donîndu-l fundaţiei HOSPICE Casa Speranţei. Mulţumiri organizatorilor festivalului, lui Buvnitz şi lui Dan Zaharia de la Rockstadt, trupelor, Rîşnovului, fotografilor, ziariştilor, voluntarilor, publicului. Ne vedem la ediţia viitoare, care va avea loc tot în august, tot la Rîşnov! Rock-norock!

(fotografii de la REF 2014, aici)

Poveştiuci pe bune (nr. 41)

Dan Perjovschi: Viziuni

Petronela Rotar: Mama mea mare

Petronela Rotar: O după-masă cu Venea

Rockstadt Extreme Fest 2014 (m.vklvsk)

Dan Perjovschi: Primul tur 2014

Dan Perjovschi

Viziuni

Petronela Rotar

O după-masă cu Venea

Cînd ziua rusească s-a terminat, mi-am luat cartea rusească şi am scos-o la soare. Stătea lîngă Maestrul şi Margareta şi cartea mea în librărie, în prima zi în care m-am întîlnit cu ea, cu cartea mea, pe raft. Mihail mi-a zis că e una dintre cele mai bune din lume, iar eu am fost bucuroasă să am asemenea vecinătate şi am cumpărat-o pe loc să mă conving că e aşa. Şi este.

Îmi plac zilele pe care mi le ţin pentru mine, sunt rare şi preţioase. M-am trezit învelită în soare, mi-am băut cafeaua pe terasă şi apoi am ieşit, singură cu cartea mea rusească, să mă bucur de ziua limpede.

Am mai zis-o: eu stau unde alţii îşi fac vacanţele, dar azi oraşul ăsta e prea turistic. Mă aşez în piaţă pe o bancă mai ferită, singură, şi contemplu. Prea mulţi turişti, îmi vine să le strig de la obraz să plece din oraşul meu. Să îşi ia fufele cu ochelari muscă, pantaloni care ţipă pe ele şi poşete atîrnate de antebraţ şi să se care. Şi tricourile mulate pe burţi. Şi iphonurile şi Uggurile îmblănite, că sunt 25 de grade afară, o să li se coacă picioarele şi o să pută. Şi părul platinat, întins perfect cu placa şi bronzul vomitiv de solar şi unghiile şi buzele false, pe jumătate dezumflate. Dar nu le spun nimic, mă sperie lumea asta pestriţă şi neobişnuită. Îmi deschid cartea şi mă afund în beţivul meu metafizic.

Citesc netulburată mai bine de două ore, cînd pe bancă se trîntesc pe neaşteptate două doamne trecute. Au păr grizonat, aproape alb, prins sus cu clame-fluture şi sunt îmbrăcate îngrijit, ca de biserică. În jurul gîturilor puhave au eşarfe de lycra albe a căror simplă vedere mă face să mă înfior. Sunt aşa de multe haine îngrozitor de urîte pe lume iar azi toţi oamenii se încăpăţînează să le poarte sub ochii mei. Ce s-a întîmplat cu simplitatea? De ce toată lumea se îmbracă atît de zgomotos urît?

Cele două vorbesc tare, iar gălăgia lor mă smulge din lectură şi mă aruncă într-un tablou la fel de suprarealist ca ultimele pagini citite. I-a plecat bărbatul de 5 luni, meliţează cea din margine. De 5 luni nu ştie nimic de el. Nebuna aia de fie-sa, Andreea, s-a dus şi aia la naşparliul ăla al ei, ea trebuia să se mute şi cînd s-a văzut singură a căzut într-un leşin mare şi a început să vadă numai şobolani prin casă. Nu e prima dată cînd vede şobolani, a mai văzut ea şi cînd au dat-o afară de la muncă şi atunci l-a chemat pe Titi să caute şobolanii din casă şi a găsit Titi unul în bucătărie şi ea l-a pus într-o pungă să îi arate lu bărbatu-su că nu e nebună. Zice că a căutat cartea de rugăciuni de la mine dar i-o aruncase Andreea, cînd a plecat la naşparliu. Eu ascult interzisă, apoi scot încet carneţelul din geantă şi încep să notez ce aud, conştiincios, dar cu gura căscată pe interior. Trebuie să ţin minte asta. Cu coada ochiului mă uit la ele, la cît de normale şi cumsecade par, cu părul lor argintiu prins în coc cu clemă-fluture. Cea care foloseşte des cuvîntul naşparliu se opreşte din meliţat. Cealaltă scoate un smarfon, ediţie mai ieftină, şi începe să butoneze. Uite ce poze îşi pune asta pe facebook, exclamă, iar eu aproape că scap carneţelul din mînă. Naşparlia cîntă, iar melodia îmi pare vag cunoscută şi mă încordez să o recunosc. Nu are cum, îmi spun, cîntă o brad frumos. E clar, m-am zărghit, sunt într-o buclă absurdă, nu am cum să mă aflu în lunea Paştelor pe o bancă din faţa bisericii din piaţă, iar două babe smintite să aibă pe bune discuţia asta, iar apoi să cînte o brad frumos. I don’t have how. Şi în timp ce încerc să mă dezmeticesc şi să calculez unde aş putea să plec de pe banca aia, cea cu telefonul se smulge complet neaşteptat şi o ia la fugă, iar naşparlia după ea.

Rîd singură pe bancă, cu Erofeev pe genunchi. Rîd şi mă gîndesc că e lumea plină de meliţe, unele mai nebune, altele mai sănătoase, aparent. Oamenii nu pot pur şi simplu să îşi vadă de treaba lor, au mereu treabă cu alţii, cu naşparlii. Oricine ai fi, undeva pe o bancă, la o masă, într-un dormitor sau poate chiar în hol, în picioare, cineva vorbeşte despre tine chiar în momentul ăsta. Şi în următorul. Te toacă mărunt, îi povesteşte altcuiva ce ştie sau ce crede că ştie despre tine. Îşi dă cu părerea despre ce faci şi cum ar trebui să faci. Te căinează. Te judecă. Sunt poate oameni pe care nu i-ai văzut de ani întregi, dar ei nu te-au uitat, nu. Viaţa ta e permanent motiv de dezbatere şi discuţie. E normal să fie aşa, le deturnează atenţia de la propria viaţă.

Rîd şi îl iau pe Venecika de-o aripă alcoolizată şi îl mut mai la soare. În jurul meu, stolurile de turişti se pregătesc să îşi ia zborul. Cînd vor decola, vor întuneca văzduhul. Eu mă sui înapoi în trenul rusesc cu destinaţia Petuşki.

Fireşte, toţi cred că sunt om rău. Dimineaţa, după beţie, şi eu am aceeaşi părere. Însă nu poţi avea încredere în părerea unui om care nu a apucat să se dreagă. (…) Dar fie, sunt un om rău. În general, bag şi eu de seamă: dacă un om se simte mizerabil dimineaţa, iar seara e plin de planuri, visări şi eforturi, e foarte rău omul acela. Dacă dimineaţa îi e rău şi seara îi e bine – ăsta-i semn sigur că omu-i rău.

Amin.