Alexandru Vakulovski

On The Road basarabean – Arta Refugii

După ce a apărut, în 1957, romanul Pe drum (On The Road) de Jack Kerouac, a devenit imediat una dintre cele mai importante cărți ale generației Beat, pentru unii chiar cea mai importantă, numind-o Biblia generației Beat. Acțiunea romanului se desfășoară pe drum și așa a apărut o subspecie a romanului: romanul On The Road, romane ale căror acțiuni au loc pe drum.

Cel mai reprezentativ On The Road românesc (și basarabean) este de departe Arta Refugii de Paul Goma. Romanul narează drama unui copil de refugiați basarabeni după cel de-al doilea război mondial, când Basarabia a fost cedată. Dacă On The Road-ul lui Kerouac era centrat pe sex, droguri și rock-and-roll, Arta Refugii lui Paul Goma este un roman zguduitor despre o copilărie distrusă, țări distruse, oameni distruși. La fel ca la Kerouac – efectele sunt asemănătoare, dar cauzele sunt total opuse.

Arta Refugii e un roman atât de bine scris, încât ai impresia că e continuarea Amintirilor din copilărie a lui Ion Creangă, naratorul e copil, are o mulțime de povești de spus, are atâtea de povestit. De aici și oralitatea romanului. Iar ceea ce face Paul Goma cu limba română este pur și simplu genial. Naratorul își schimbă limba de la un personaj la altul, de la o localitate la alta, jocurile de cuvinte îți dau senzația că citești poezie, nu roman.

Dar Amintirile din copilărie ale lui Paul Goma, deși ar fi trebuit să fie vesele, simți asta, sunt dramatice, sunt pline de durere și chin. Sunt lecții dure, sunt învățarea cuvintelor noi prin experiențe noi, deloc plăcute. Cum e învăţarea re-ului, de exemplu. Re- de la rechin, re- de la re-dau sau de la re-fugiat. Şi variantele ardeleneşti: rifujat, fujat, vinitură. Copilul refugiat învaţă şi satele: unul după altul, direcţia fiind spre Apus. Însă nu e o călătorie de plăcere, nici liberă, totul transformându-se într-o capcană, odată cu instalarea comuniştilor în România. Comunişti – ruşi, sinonime pentru un copil. Care ar vrea doar să se joace, cu băieţi şi fete, şi să se oprească odată într-un loc căruia să-i spună acasă.

Romanul are ca subtitlu O copilărie transilvană şi e compus din şase părţi, fiecare ţinând de un loc: Gusu, Buia, Sibiu, Buia, Şeica Mare, În Gară. Arta refugii fiind o autoficţie (cum îi spune Paul Goma), adică pornind de la autobiografic, evocă oricum o grămadă de locuri prin care a trecut copilul-narator. O copilărie-călătorie mai mult decât traumatizantă. Copilul, ca şi părinţii lui, devine nomad în căutarea unui loc în care să se stabilească, devine nomad fugind de nomazii care i-au ocupat casa şi ţara. Care îi urmăresc pe refugiaţi în re-fuga lor. Şi îi ajung. Refugiul este şi mai dramatic când cei care ar trebui să-i ajute pe fugari, cei de acelaşi neam, îi predau comuniştilor de pe urme. Astfel familia refugiată este legată cu sârmă şi trimisă la Sibiu, de unde basarabenii erau trimişi în URSS, vorba vine. De fapt direct în Siberia. În care tatăl copilului narator a mai fost, tocmai de aia falsifică actele ca să rămână în România. O Românie care mai târziu îi bagă în beciurile securităţii. Copilul asistă neputincios, gara devine un acasă pentru el când îşi caută părinţii.

Arta Refugii este scris într-un limbaj copilăresc, alert. Copilul descrie ce vede, fără să judece prea mult. Dacă la Kerouac personajele se droghează pentru senzaţii tari, în Arta Refugii personajele parcă ar fi drogate de sistemul totalitarist, de lumea infectată de comunism. Infectarea are loc mai repede decât fuga. Şi pentru copilul care povesteşte înseamnă maturizarea cu forţa.

Arta Refugii este şi un roman despre basarabeni în general. Puţine pagini există în literatură în care basarabenii sunt descrişi atât de cald. Căldura vine şi din… un fel de milă-dragoste pe care ne-o provoacă.

Arta Refugii este şi un manual de istorie. De fapt e un roman mai bun decât un manual de istorie. Pentru că istoria se falsifică – o ştim pe pielea noastră. Pe Paul Goma e imposibil să-l falsifici.

E curios că şi ultimul roman basarabean on the road, Un american la Chişinău, are loc tot în Ardeal, doar că personajul principal este student, la începutul secolului nostru. Cum se vede, arta refugii continuă, deşi comunismul s-a prăbuşit zgomotos. Post-comunismul îi fugăreşte pe basarabeni de la casele lor în continuare. Să nu plângi este titlul fiecărui subcapitol din ultima parte a romanului Arta Refugii. Să nu plângi ar putea fi şi titlul unui capitol despre fuga şi re-fuga continuă a basarabenilor. Nu plângi, dar adevărul e că îţi vine. În momentul acesta intru pe site-ul lui Paul Goma (paulgoma.com) şi văd: Apatrid și Refugiat politic în Franța: de 36 ani, 0 luni, 3 zile, 12 ore…

Alexandru Vakulovski

Dicționarul dragostei: femei, vise și Matvei

Cred că în Galateea sau Ultimul roman pentru virgini, personajul Lorinkov vorbește despre titlurile cărților. Că de cele mai multe ori titlurile sunt întâmplătoare, pur și simplu trebuie să-i dai fișierului un nume, apoi, din comoditate, nu-l mai schimbi. Ca exemplu dă Basculanta (Самосвал), care ar avea un astfel de titlu întâmplător. Vladimir Lorcenkov are prea multă ironie ca să-l crezi prin ceea ce spun personajele, mai ales când e vorba de Lorinkov, unde e vorba deja de autoironie. Deși de multe ori chiar ai impresia că titlurile sunt trântite întâmplător.

Vladimir Lorcenkov este un scriitor de la care te poți aștepta la orice. Orice, cu condiția să fie literatură. Probabil că după Horă la eliminare puțini s-ar fi așteptat la un roman de dragoste. Și, totuși, următorul volum după Horă… a fost Basculanta – o carte de dragoste, în primul rând. Dar nu e vorba despre o femeie (deși sunt mai multe), ci despre dragostea paternă. A lui Lorinkov (desigur) – personajul care apare cel mai des la Lorcenkov, un fel de alter ego, față de care autorul este nemilos - față de Matvei, fiul care apare când soția lui dispare, murind chiar la naștere. Aici începe dragostea. A unui tată în aparență iresponsabil, un jurnalist și PR-ist cu apucături de gopnic, față de Matvei, un băiețel care de-abia a deschis ochii.

Basculanta are patru planuri: povestea propriu-zisă, la persoana întâi, spusă de Lorinkov; Dicționarul lui Matvei, compus din primele sunete și cuvinte ale bebelușului, traduse de tatăl lui; Dicționar de vise, compuse de Lorinkov, pentru cei care-și vor descifrarea viselor; Dicționarul Oxanei, care e de fapt jurnalul răposatei soții, în care soțul rămas singur descoperă mai ales ura ce-i este dedicată. Se citește foarte ușor, din multe puncte de vedere, parcă ești grăbit de naratori pentru a trece de la un plan la altul, de la un dicționar la altul, pentru a te bucura de toată construcția. Dialogurile sunt savuroase, de la monoloagele transformate în dialog, până la imitarea de către tată a limbajului copilului. Lorcenkov este un autor ce a dat dialogului o nouă forță, nu mai e de umplutură sau o parte a povestirii pe care o poți ignora, e o componentă esențială a narațiunii.

Locul în care se desfășoară acțiunea e Chișinăul, recunoaștem drumurile personajelor, cotidianul nostru, viața noastră gri, dar și în culori. Sunt descrise redacțiile ziarelor – ce amintesc de cuiburile de rakeți, escroci și de șantajiști. Apar și gopnicii, și corupția din spitale și mizerabilele cercuri politice. În Basculanta tatăl învață să supraviețuiască, bebelușul învață să trăiască. Împreună, cu și prin dragoste. Chiar dacă uneori e foarte dificil și tatăl beat aproape că-și îneacă fiul, încercând să-l spele.

Basculanta e un roman, frumos, cald, chiar dacă e plin de piper. Relația, la început obișnuită, banală, ajunge la sfârșit o relație arhetipală: Tată – Fiu. Când vor crește mari, copiii lui Vladimir Lorcenkov îl vor citi, sunt sigur, cu mare plăcere. Ca pe o declarație de dragoste de la tatăl lor.

Alexandru Vakulovski

Din Calidorul lui Paul Goma

Imaginaţi-vă că aţi plecat din locul în care aţi copilărit şi nu v-aţi mai întors niciodată. Că după aproape 40 de ani vă amintiţi totul la perfecţie, limbă, locuri, dar şi istoria trăită pe viu. Aşa i s-a întâmplat lui Paul Goma şi a scris unul dintre cele mai frumoase romane româneşti, Din calidor. O copilărie basarabeană. Romanul scris în Paris, 1983, a apărut la început tradus în franceză, apoi în română, engleză şi italiană. Chiar dacă de Paul Goma se vorbeşte mult, romanele lui sunt prea puţin citite, din păcate, iar editurile româneşti nu se înghesuie să-l publice, deşi editarea ar fi o minimă obligaţie morală faţă de un scriitor român refugiat în Franţa, căruia romanele i-au apărut la început în traducere.

Acţiunea romanului se întâmplă în Mana, Orhei, cu mici paranteze din alte locuri: Chişinău, Ardeal (ca un semn spre următorul roman, Arta refugii), închisorile comuniste din România: „Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pamântului. 
Totul îmi pleacă de acolo şi de atunci, toate mi se întorc, după ocoluri largi, perfect rotunde, dupa definitive dusuri - atunci şi acolo.

I-am spus: galerie, ca să se înţeleagă despre ce este vorba, în realitate casa avea ce avea: pridvor, prispă, cerdac, verandă - însă nu i se spunea nici prispă, nici pridvor (slavisme ţărăneşti); şi nici cerdac (cu, eventual, geamlâc...) - turcism târgoveţ. Casa noastră din Mana avea (domnule) calidor”. În acest calidor naratorul lui Paul Goma se întoarce, pentru a-şi aminti, pentru a nu uita, pentru a reconstitui. Pe de-o parte sunt paginile în care firul vine direct din calidor, pe de alta – paginile în care povestirea se leagă în dialogul cu tata sau cu mama, mai târziu. Mari pasionaţi de istorie şi geografie (în cazul unor refugiaţi e de înţeles – ori te pasionează, ori le urăşti), dialogurile au rolul de a limpezi lucrurile, de a arăta ori o altă perspectivă (mai matură, sau mai tranşantă, sau mai pedagogică etc.), ori o distanţare pentru clarificarea imaginii. Dialogurile cu părinţii sunt nişte lecţii de istorie. Istorie a familiei Goma, a Basarabiei, a României. Istorie care rămâne istorie, nu se falsifică sau nu o ia razna, chiar dacă se tranformă firesc în literatură. Paul Goma ar fi putut să scrie aceste fragmente ca monolog literar, ca pe memorii istorice, dar a ales calea cea mai bună pentru un roman. Părinţii micului Paul apar astfel şi în ipostaza lor de învăţători, apropo, sunt poate cele mai frumoase pagini din literatura română despre această profesie.

Limbajul lui Paul Goma din acest roman este plin de basarabenisme, chiar şi de rusisme, de-ţi vine greu să crezi că Din Calidor este scris la Paris, nu în Basarabia. Dar e un limbaj firesc, neforţat, de o oralitate incredibilă, ce se transformă în poem-roman. Se vede foarte clar că pentru Paul Goma limba este un instrument esenţial în literatură, asupra căruia şi lucrează, dar cu care se şi joacă. Totuşi parcă n-aş recomanda romanul tuturor: aş pune pe copertă 15+, pentru că amintirile copilului-narator sunt şi foarte dure, dar şi din cauză că de Goma nu te poţi apropia neavizat, nepregătit. Goma este pentru cititorii maturi, chiar dacă este des comparat cu Ion Creangă. Nu de alta, dar după ce Voronin a dus flori la bustul lui Eminescu, parcă ţi-e frică să nu ne fie furat şi Paul Goma.

Din Calidorul lui Paul Goma cuprinde două cedări ale Basarabiei, o deportare în Siberia a tatălui şi începutul refugiului în România. Pe lângă amintirile neplăcute, naratorul-copil porneşte o adevărată revoluţie sexuală, ceea ce te face să te gândeşti că Din Calidor putea fi primul roman erotic românesc având ca personaj principal un copil.

Fabulos este şi capitolul FărăArabia, ce cuprinde un portret al ocupantului rus. Un portret valabil şi acum sau mai ales acum, încă o dată, când „Ivan Pravoslovan” nu ocupă Crimeea, ci salvează fraţii ruşi, pravoslavnici, desigur. Ocupantul rus te convinge că de fapt el nu te ocupă, el te salvează, te luminează, din bunătate şi credinţă frăţească, nicicum cu forţa sau cu răutate. Portretul e şi plin de haz, chiar şi de compasiune, când sătenii prind în pădure paraşutiştii ruşi aruncaţi anapoda, cu hărţi ale obiectivelor de la sute sau mii de kilometri. Citind Din Calidor îi înţelegi şi mai bine pe refugiaţii din Crimeea, care şi-au lăsat casele şi au fugit undeva unde nu sunt în bătaia puştii. Dar mai ales ne înţelegem pe noi, istoria noastră terfelită, de atâtea ori falsificată. În dialogurile cu tatăl apare şi „povestea cu antisemitismul au scornit-o comuniştii şi-au muls-o şi-au pompat-o până la saţ, până la greaţă”, povestea cu „litere antisemite”.

Citind Din Calidor râzi, te cutremuri, te sperii, cazi pe gânduri. Nu e un roman uşor, deşi se citeşte cu mare plăcere. Nu uitaţi recomandarea: 15 +.

PS: Pentru cei care citesc cărţi în format electronic, Paul Goma oferă cu generozitate volumul pe site-ul său (http://www.paulgoma .com/din-calidor/).

Alexandru Vakulovski

Cronicile lui Popescu sau Ghenadie Popescu – vărul lui Cristi Popescu

În 2008, la editura franceză CB & Compagnie a fost editată o carte foarte frumoasă: Cronicile lui Popescu, un proiect de Ghenadie Popescu. Cartea e în trei limbi: română, franceză şi engleză. Conţine sms-uri şi faxuri din călătoria lui Ghenadie Popescu de la Chişinău spre Paris cu bicicleta.

Cronicile lui Popescu este o carte incredibilă. Da, este un obiect de artă contemporană, e un performance uriaş, istovitor pentru autorul lui, dar cu atât mai plăcut nouă. Nu în ultimul rând, Cronicile lui Popescu este o carte de poezie, una foarte bună. Ghenadie Popescu n-a scris însă cu pixul, ci cu bicicleta cu care a străbătut Europa în perioada mai-iulie 2006.

Jurnalul de călătorie, compus din sms-uri (aşa cum în România a făcut şi Mugur Grosu… tot în 2006) – devine un poem prin modul de a scrie al lui Ghenadie. Ca un artist plastic valoros, ochiul lui Ghenadie e foarte bun. Deşi sms-urile lui sunt scurte, prin ele toate datele de care avem nevoie pentru a afla despre situaţia social-politică şi economică a basarabenilor. Realitatea e filtrată până la esenţă, iar esenţa se află în lucrurile mici, cotidiene. Un cotidian care pe lângă nebunia lui primeşte şi nebunia constructivă a lui Ghenadie, o nebunie necesară supravieţuirii artistului, omului. În cotidian, în lucrurile mici se află şi dramele, lucrurile mari. Călătoria începe cu obţinerea vizei pentru spaţiul Shengen, aici la cotidian, se adaugă şi absurdul. Între timp Ghenadie explorează Chişinăul. E sec, succint, cum va fi toată călătoria. Caută prin Chişinău havuzuri. Face ture cu bicicleta în jurul ambasadelor. Apoi – de data asta intervine în forţă în cotidian nebunia lui artistică – merge la stadionul Dinamo şi face ture cu bicicleta, în aşteptarea vizei: „Std. Dinamo. Înnoptează. La taifas cu paza. Mă lasă să dorm pe tribuna de est, pe scaun, ca să pornesc mâine mai degrabă. Am 650 cerc. Noapte bună.” Număratul devine obositor, aşa că angajează un boschetar: „S. Dinamo. Start 5:30. Viteză mare. La numărat mă ajută boschetarul Mişa. Are 5€ pe zi. A promis bon de plată. Timpul e bun.”, „S. Dinamo. Merge bine. Am găsit o metodă de a mări viteza. În loc de un cerc scriu 3. Sunt deja departe. Asistentul Mişa fixează. Nu-s singur.” Doar că nici pe boschetar nu-l ţine „călătoria” lui Ghenadie: „S. Dinamo. Mişcarea circulară spre E continuă. Am aproape 3000 cercuri. Boschetaru Mişa a fugit, luând avans pe azi. Mă crede idiot. A zis că până în E. tre să trec multe vame. Poate are dreptate.” „Mişcarea circulară te poate duce foarte departe” – e un fax unde Ghenadie a scris cu pixul lângă harta Moldovei. Într-adevăr: „S. Dinamo. Plouă. Băltoace pe cauciuc. Chilesc cu paznicu. Vorbesc de UE. El despre org. sexuale. Întreb, care e legătura. Zice toarnă. Hai noroc!”

După Chişinău urmează lărgirea cercului: spre Paris cu bicicleta. Dormitul în câmp, în case părăsite, vorbitul prin gesturi cu oamenii pe care-i întâlneşte. Totul până la… expiratul vizei, când nu se mai întoarce cu bicicleta, pur şi simplu pentru că nu mai are timp. Chiar şi mersul până la Paris devine o mişcare circulară. Călătoria se termină doar la recuperarea bicicletei: „Sunt în faţa Academiei de Ştiinţe. Descâlcesc bicicleta de ambalajul lipicios. Mă bucur de întâlnire şi ea la fel. Nu are încotro. Diseară o spăl cu şampon pentru fete mari. Asta-i.”

Cronicile lui Popescu este una dintre cele mai bune cărţi de poezie basarabeană contemporană. O carte care a fost exportată, dar, din păcate, nu a ajuns acasă. Se pare că mişcarea circulară a recunoaşterii s-a rătăcit. A recunoaşterii ca poet, ca văr din Basarabia a lui Cristi Popescu. Sau ca frate de peste Prut. Ca artist plastic e imposibil să nu-l vezi pe Ghenadie – deja face parte din patrimoniul Chişinăului.

PS: Volumul are şi o variantă electronică (http://www.oberliht.org.md/cronici/CronicileLuiPopescu.pdf). Lectură plăcută!