O apărut

Ciprian Voicilă

Sfinţii de lângă noi

Întâmplări. Portrete. Reflecţii

Editura Areopag, Bucureşti, 2014

Cuviosul G. cel nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate

I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a vieţii sale. El alerga cu paşi mari, bălăbănindu se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber. Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. G. se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui G. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig”. Mi am întins în câş picioarele şi mi le am împletit cu ale lui G. Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor mei. Într un sfârşit, ne am despletit picioarele şi ne am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe G. de mână, călugării care păzeau racla sfântului l au invitat în faţă, să se închine. Iar G. m a tras şi pe mine, apendicele lui. După ce ne am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându i piciorul i am simţit din plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericeşti şi suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu îşi lua un obiect suvenir din Corfu. Mergând cu G. din magazin în magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr. Când să plecăm, G. ne roagă, pe mine şi pe Bogdan, să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi am zis, şi am trecut la fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe. Făcând pentru o zi ascultare de cuviosul, am înţeles în inima mea ce înseamnă libertatea. O stare de eliberare de povara ta, de nevoile şi fricile care transformă orice suflet omenesc într o carceră. Dar s a întrezărit şi o certitudine: am simţit că am găsit ce căutam. Sentimentul drumeţului obosit care a ajuns la destinaţie. Mi a venit să râd copios de toate definiţiile date libertăţii de minţile luminate – dar omeneşti, prea omeneşti – ale filosofilor. Spinoza declarase că libertatea este necesitatea înţeleasă. John Stuart Mill definise în 1859 libertatea pornind de la raportul individ societate şi demonstrase că a fi liber înseamnă a avea libertate de conştiinţă, a fi liber să te exprimi, a fi liber să îţi alegi propriul stil de viaţă şi a avea posibilitatea să te asociezi cu alţi oameni. Cât de fade erau în prezenţa lui G. toate aceste încercări de a prinde înţelesul cuvântului libertate! Cine l a întâlnit o dată pe G. simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de a lui, o glumă cu putere multă de a te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. G. compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte”. Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic. Am făcut într un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă G., mă împărtăşeam de el, sursa inepuizabilă de bucurie care ne invada pe toţi. G. uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, G. te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” G. cântă iar: „Roagă te, Măicuţă dragă,/ Roagă te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?” „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”. În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că „De când lumea s a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mânca le ar mama de căscate, că s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi a cântat cucul”. Tânărul din mine, aflat continuu pe drumul sfaturilor ultimative, l a agasat de multe ori cu întrebări de genul: „Cuvioase, dar ce trebuie să fac să mă mântuiesc?” De obicei nu răspunde la întrebări frontale. Te întreabă la rândul lui: „Poftiiim???”, apoi schimbă grabnic vorba. Dar odată mi a spus că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe G. şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Sufletul lui G. nu are ascunzişuri, arcane sau tenebre. Recunoşti spontan în el omul nepervertit de prefăcătorie, calcul, politeţe de faţadă. După el, „toată lumea ar trebui să creadă: şi teroriştii, şi comuniştii şi păgâniştii. Teroriştii, comuniştii, păgâniştii tovarăşului Ceauşescu ziceau: «lucraţi, munciţi»”. Mintea sa ascuţită începe o analiză cu implicaţii duhovniceşti: „Furnica lucrează mereu, dar fără rugăciune. Greierele se roagă la Dumnezeu: cri, cri, cri şi în zi şi în noapte, pân' la ceasul cel de moarte. Furnica lucrează, dar fără Domnul. De ce nu laudă ca greieraşul?” Careva dintre cei prezenţi se simte brusc furnică muncitoare, workaholică, şi îşi lasă stânjenit privirile în jos. În fuga microbuzului, G. observă că soarele şi a schimbat poziţia: „Până acuma sfântul soare era pe stânga. Acuma e pe dreapta, uitaţi vă, dragă.” La el toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică. Cuviosul are mare necaz pe patima fumatului. În Grecia călca supărat foc chiştocurile de ţigară în faţa grecilor care fumau şerpeşte şi începea să le vorbească în română, explicându le printr o puzderie de gesturi că fumatul e un mare păcat şi o colosală gogomănie. Când vede un chiştoc sare pe el până îl face una cu asfaltul. Sau se duce în faţa fumătorului şi îi spune: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!” Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, G. se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin.” Prin pelerinaje se întâmplă ca diverşi cerşetori să îl acosteze pe G. Inima sa milostivă îl împinge să nu se uite la ce sumă dă. Nu de puţine ori cerşetorul a rămas interzis când G. i a înmânat un milion, sau două milioane. Am aflat multe întâmplări, poveşti de viaţă, care îl au în centrul lor pe G. Pe mulţi oameni cuviosul i a vindecat dându le să bea dintr o sticlă de suc sau poftindu i să mănânce dintr o mâncare făcută de mâinile lui. Undeva, aproape de Alba Iulia, doi tineri îşi doreau să aibă un copil, dar darul mult aşteptat întârzia undeva pe drum. Într o bună zi, se trezesc la uşa lor cu G. care, ştiindu le păsul, le a dat un măr şi i a rugat pe amândoi să mănânce din el. Tinerii căsătoriţi au luat mărul, l au pus bine şi au uitat de el. Într o altă zi găsesc pe pragul casei un măr şi îşi amintesc de mărul primit de la G. L au luat pe cel de pe prag, l au mâncat împreună şi nu după multă vreme femeia a rămas însărcinată. A născut o fetiţă care este botezată, de cei care cunosc povestea, „fata lui G.”. Un prieten l a adus din Alba Iulia în Bucureşti. Cuviosul are mare evlavie la Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiului, şi uneori vine în capitală de praznicul lui. Prietenul l a dus la el acasă. Într o zi vorbea la telefon cu o fată, care avea profesiunea de actriţă. Prietenul meu o cam plăcea pe fată şi se gândise la un scenariu în care el o chema pe fată la el acasă, cu scopul precis de a l cunoaşte pe G. G. nu o cunoştea pe fată şi habar nu avea cu cine vorbea la telefon prietenul meu. Dar... în timp ce convorbirea se derula în voie la telefon, G. începu să cânte: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist.” Ceva similar mi s a întâmplat şi mie. Trebuia să plecăm într un pelerinaj în Grecia. Am aflat că va veni cu noi şi G. Îl ştiam din poveştile altora, dar nu îl întâlnisem niciodată. Ajung la locul de întâlnire. Sunt poftit într o maşină închisă la culoare. Intru şi rămân perplex: pe scaunul din dreapta şoferului stă un bătrân care poartă pe cap o căciulă din blană de nutrii. E îmbrăcat cât se poate de modest: un pulover anonim, nişte pantaloni despre care ai putea să presupui că ar fi raiaţi. Pantalonii sunt încinşi cu o curea ţipătoare, în total dezacord cu ansamblul. Şocul provocat de ineditul vestimentaţiei lui G. e dublat de un altul, de o altă factură. Înainte să apuc să îi spun ceva, G. mă întreabă: „Eşti din Buzău?” „Din Buzău”, încuviinţez eu. „Din oraş?” „Din oraş.” Mă întreabă dacă am fost vreodată la Mănăstirea Ciolanu. Îmi povesteşte că a vieţuit un timp acolo. Pomenim şi de Mănăstirea Răteşti. Mă las dus de firul dialogului şi deodată o întrebare începu să mă ardă pe dinăuntru: „Dar de unde ştie G. că sunt din Buzău?” I am întrebat pe prietenii mei dacă i a spus vreunul că aş fi din Buzău. Nici pomeneală! Şi totuşi G. a aflat pe căi nebănuite obârşia mea. Un părinte mi a spus că l a cunoscut pe G. la Mănăstirea S. La sfârşitul unei vecernii, maicile de acolo, vrând să îi facă o bucurie, l au întrebat pe G. ce cântec psaltic ar dori să audă. G. a vrut un imn închinat Maicii Domnului. Maicile cântau, G. s a aşezat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a început să se roage în stilul caracteristic, unindu şi mâinile ba în faţa pieptului, ba la spate. Părintele a văzut cum candela, care stătea suspendată deasupra icoanei Maicii Domnului, a început să capete balans de la sine ca şi când o mână nevăzută ar fi mişcat o la stânga şi la dreapta. Odată, apropiindu se de câteva demonizate, demonul dintr una a început să strige: „G., de ce vii la noi să ne arzi?” Cuviosul a potolit demonul, cântându i: „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună”. G. are două păţanii personale cu diavolul. În prima se făcea că era cazat într o cameră la Arhiepiscopia Buzăului. Şi cum îşi rostea el rugăciunile a venit, cum spune el, „diavolul, satana, ucigă l crucea” cu viteză mare din spate, sub forma unui arici, a trecut pe lângă lumânarea aprinsă şi i a stins o. A doua oară, cuviosul se găsea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi pentru că a refuzat să fie cazat într o chilie normală, preferând să doarmă în grajd, lângă animale, diavolul nu a suportat smerenia lui, s a apropiat pe furiş, şi l a zgâriat pe spate cu unghiile. Chipul lui G. seamănă uimitor cu fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui G. e brăzdată de linii adânci, care se concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori, care transmit dragoste şi smerenie. Când am ajuns cu el în insula Eghina, m am apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi am auzit cum se ruga şoptit: „Doamne, milostiv fii mie, beţivul şi curvarul!” M a străbătut instantaneu un val de căinţă şi când mi am revenit mi am dat seama că, de fapt, aceasta este şi cea mai importantă rugăciune a mea. Nici acum nu ştiu dacă G. s a rugat atunci pentru el sau, de fapt, se ruga pentru mine. Sau se ruga cu cuvintele mele? În timpul liber, cuviosul desenează „chipuri”, cum le numeşte el. Biserici cu trei turle privite, parcă, de un ochi nepământesc: toate au ceva din arhitectura bisericilor din Rusia, dar şi din Ardeal, fiind cuprinse de un foc atotcuprinzător, exotic. Ici colo apar flori minunate şi gigantice, cupole, reprezentări ale răstignirii Mântuitorului. G. le dăruieşte cunoscuţilor, de binecuvântare. Din vreme în vreme, inima mea simte nevoia să îl revadă. Aşa s a petrecut după un interval mai lung de timp. După o călătorie obositoare de vreo douăsprezece ore cu autobuzul, am ajuns la miezul nopţii în casa în care se găsea. Mi s a pus masa, explicându mi se că ciorba pe care o s o mănânc era excelentă înainte ca G. să arunce în ea un pumn de ardei iuţi. Am mâncat o aşa, plină de iuţime, şi credeţi mă că a fost una dintre cele mai bune ciorbe îngurgitate vreodată. Stând la masă, G. ne surprindea aruncând spre unul sau spre altul dintre comeseni câte o farfurie pe care împricinatul se precipita să o prindă din zbor, nu înainte de a fi întrebat de cuviosul: „Dormi? Fii treaz!” Pe la miezul nopţii, G. începu să ni se confeseze: „Vai, dragă, ce vis am avut as’noapte! Se făcea că eram în rai. Dar nu eram în rai. Eram într un colţişor de rai. Erau flori şi păsări peste tot. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să îmi mai dăruiască măcar un vis ca ăsta.” După vreo două ore petrecute cu el, m am dus să mă culc. Spre dimineaţă visez ceva interesant. Eram undeva la înălţime. Să fi fost un bloc, o casă, o clădire în orice caz. Stăteam faţă în faţă cu G., care la rândul lui stătea într o poziţie relaxată, în faţa unei ferestre imense prin geamul căreia se zărea un cer de un albastru senin şi infinit. Tăceam unul în faţa celuilalt, privindu ne, într o comuniune perfectă. Ne găseam într un dialog mut, eu tu, în care cuvintele nu îşi mai aflau rostul. Un dialog tacit, dar plin de sens.

Kiki Vasilescu

Marele băiat de cartier

Ed. Herg Benet, 2013

Marele Băiat de Cartier s-a uitat la mine de câteva ori cu neîncredere, de parcă încerca să mă citească şi să vadă dacă merită să-şi bată gura cu mine. Cred că arătam ca un adevărat pezevenghi, ca un mujic din tată-n fiu – pentru că i-am câştigat încrederea. S-a crăcănat cât a putut mai mult în scaunul de plastic roşu, o râgâit şi s-a băşit de câteva ori prevenitor şi a continuat pe un ton categoric, mai sigur pe el decât Bill Gates. Am transliterat cât mai fidel cea de a doua – şi ultima – înregistrare cu Marele Băiat de Cartier, care poate fi găsită de oricine (întrucât am donat-o din motive care vor deveni clare pe parcurs) în fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române, acolo unde se păstrează toate documentele audio rare.

„În primu' rând, să ai maşină dă maşină. Ca să ai maşină dă maşină, tre' să ai grije dă la-nceput ce-ţi iei. Marca face diferenţa şi, dacă vrei respectu' băiţaşilor, tre' să fie Merţan neapărat. Minim Eclase, sau un Sel, mânca-ţ-aş, că aşa ne şade noo bine. Șî poate ş-un Seleca, da' la băieţii adăvăraţi e cam mic – şi să nu te-apuce jena când frăţiorii tăi vine cu vapoarili. Bun e şi-un Meleu, că gipanu' tot gipan rămâne. Neapărat să-ţi agăţi la gjeamu dîn spate steguleţe pă sfoară şi să ai ş-un câine d-ăla dă dă dîn cap. Asta dacă eşti mai amărăştean şi n-ai bani d-un pitbul. Ai grije şi dă muzică. Scule dă cel puţin 2000 vaţi, cu minim 12 difuzoare şi cu subufăr care trebue să s-audă dîn cartieru' vecin să ştie băjeţii că trece mandea.

Şi vezi că tu eşti regjele şoselelor. Ţi-am spus frate ce maşină trebe să ai şi cum să ţ-o dotezi – că cin’ te vede să ştie că eşti cel mai tare din parcare, frăţie. Da' treaba e când ieşi din parcare – că ş-atuncea trebe să arăţi că tu ieşti baştanu’. Aşa: când ieşi din parcare, barosane, să scârţâie cauciucu’, să iasă fumu’ din roată. Fă trei cercuri să te vază bagaboantele şi aruncă-te-n şosea fără teamă şi fără să pierzi timpu’ să te-asiguri, că fraeru’ trebue să oprească când îi iese vaporu’ tău în faţă. Fii frate ciumec şi înghesuie-l pe fraer, fă-i cu faru' lumină-n nas şi clapsonează-l pană să dă iel la o parte – că altfel pierzi respectu’ concetăţeanului. Când treci pă langă iel, arată-i ghiulu’ dă pă deştu’ din miljoc. Aici mandea te-nvaţă să-ţ faci rost dă girofar cu sirenă şi baston d-ăla dă să vede noaptea – şi, dacă nu vrea să-ţ facă loc, foloseşte tot arsenalu’. Bastonu’ e pentru când îl prinzi la stop şi cobori jeamu şi-i spui cum te-nvăţ ieu: Bă, vrei să cobor să mă fac acuma la tine!? Ţine minte că semafoarili nu ieste pentru băeţaşii adevăraţi. Iei n-are cum să stea la coadă, frate; mergi tu pă linia tramvaiului şi aşază-te-n faţa la toţi fraerii. Vezi să mergi totdeauna pă centru străzii, indiferent că vrei la dreapta sau la stânga, că, dacă eşti cu gipanu’, frate, fraierii trebue să-ţi facă loc. Iţi mai spun şi să parchezi aşa, ca să blochezi trei locuri, şi, dacă e f-ounu pă locu’ tău, sparge-i cauciucurili şi pune vaporu’ tău să nu mai iasă. Când ai scos gajica la plimbare, tu să stai pă doo benzi şi mergi încet cu muzica la maxim. Dacă vrea să ţ-o ia fo-unu înainte, nu-l lăsa să-ţ taie faţa şi să te facă de ruşine în faţă la femee.

Ascultă la mine despre femei, fetiţe, bagaboante. Femea ta, frate, nu trebe să fie numai una; cu cât mai multe, cu atât mai bine – că între doo nu te ploo. Ele trebe să aibă experenţă, să ştie să facă dă toate, mă-nţelegi; adică nu să calce, să spele şi să gătească – că pentru astea are cine. Ai grije cum o-mbraci şi pă ea, că nu să poate să fii tu dupe ultima modă cu treningu’ dă firma şi ea nu. Când coboară din maşîna lu’ bajştanu’, să-i rămâie ochii cetăţeanului lipiţi dă bagaboantă cu invidie. Mai trebue să ştie să să mişte să-i înebunească pă tovarăşii tăi, că uite cu ce femei umblă mandea.

Ascultă la mine! Vezi ce-asculţi să nu te faci dă râs la băeţaşi. Muzica pă care o asculţi trebue s-o alegi cu atenţie, fie că e pă ŢeDe sau la radio dân cartieru’ tău. La categoria muzică – maneaua e regje, frate! Boerule, dacă vrei respectu’ frăţiorilor, ascultă dă mandea şi bagă manele cât cuprinde. Dacă eşti cu maşîna, dă volumu’ la maxim să sară maşîna dă portbagaj în sus, să spargi subufăru’, să ştie tot cetăţeanu’ dă pă trotoar că trece mandea. Dacă eşti acasă, bagă volum până sună vecinii la uşă şi atunci ieşi tu şi arată-le că nu ştie ei să-njure ca băiatu'. Melodiile pă care le-asculţi tre’ să fie dă duşmani, dă pretini, dă parai şi dă copilaşi. La bairam şi la beţie mare mai poate să scape ş-o muzică lăutărească dân bătrâni. Dacă nu-ţi place muzica dân popor şi vrei să te ştie frăţiorii dă băiat cultivat, bagă dân hiphopu dă la noi – că ei ştie dă durerea noastră, frate. Radiou’ dă cartier e frate cu tine şi te-nvaţă şi iel ce s-asculţi.

Toată lumea ştie că ţoala te scoate-n faţă. Aşa că mare grije cum te-nbraci, frăţie. Că dăgjeaba ai tu maşină şi femee lângă tine dacă nu te-nbraci cum trebe. Bagă la diblă că la Eclase nu merge cu adidaşi, da la Sel e dă nu să poate. Ţoala dă ziuă e treningu’, frate, da’ să ai grije să fie dă firmă, că te faci dă râs printre băeţaşi. Treningu’ să fie dă supraelastic şi cât mai multe culori pă iel. În picioare să ai adidaşi să meargă bine cu Merţanu din care cobori. Vara mai poţi să porţi şi papuci - dă să fie marfă dă firmă, că altfel n-ai respect. Pă deşte îţi trebe ghiulane – minim patru, adică doo pă fiecare mână. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. La gât, lanţu’ dă aur lat dă doi centimetri cel puţin (luat dă la amanet, că e mai eftin, da’ să nu spui la nimenea ce te-nvaţă mandea). Era să uit dă şeapcă. Tre’ să ai vro doo modele dă să poartă acuma, dă culoarea care se poartă acuma dă-i la modă, galben verde fosforescent sau roşu dă roşu.

Şi-n rest, mult tupeu, fratili meu. Că în veaţă contează numai dacă eşti un adevărat”.

N-a trebuit să-i mai pun nici un fel de întrebare. Mi-a vorbit lejer, liber, fără notiţe în faţă, mai bine şi mai natural decât mulţi profesori universitari.

Poate că sfaturile pe care mi le-a oferit Marele Băiat de Cartier nu par cine ştie ce, mai ales când le citeşti relaxat în fotoliul de acasă, în timp ce te laşi învăluit de subtilităţile selecte ale unui concert de Paganini. Dar când te afli într-un cartier, când mirosul de asfalt şi beton este singurul lucru cert, când chiar şi umbra unui copil iţindu-se în spatele tău poate fi prevestitoare de mari neplăceri, când de după blocuri pot apărea ei, cei care te fac pe tine, când de sub rufele întinse pe balcoane sau la bucătării răzbesc manele –numai atunci ai putea realiza că vorbele Marelui Băiat de Cartier sunt nici mai mult, nici mai puţin decât Marele Ghid al Supravieţuirii.

Foto: Carmina Trâmbiţaş

O apărut (nr. 40)

Cu faţa la perete (Brumar)

Virgil Botnaru, return to innocence (CDPL)

Mugur Grosu, Status (Herg Benet)

Ruxandra Cesereanu, California (pe Someș) (Charmides)

Cristina Nemerovschi, Rezervația unicornilor (Herg Benet)

Vlad Drăgoi, Metode (Max Blecher)

Petronela Rotar, O să mă ştii de undeva (Herg Benet)

Kiki Vasilescu, Marele băiat de cartier (Herg Benet)

Radu Vancu, Mistica poeziei (Muzeul Literaturii Române)

Florentin Popa, Trips, heroes & love songs (Max Blecher)

Andrei Mocuța, Nu există cuvinte magice (Tracus Arte)

Iarnă rusească (Ratio et Revelatio)

Robert Nuţu, Moartea din colţul ochiului (A.T.U.)

George Chiriac, Lucruri care se desfac şi se sorb (Tracus Arte)

Tiberiu Neacşu, Acrobat (Tracus Arte)

Luminiţa Dascălu, Ţinutul fratelui mai mare (Charmides)

Ştefan Ciobanu, De-a bușilea prin aer (Tracus Arte)

Ana Mănescu, Alter.ego. (Herg Benet)

Tudor Creţu, Casete martor (Tracus Arte)

Ciprian Voicilă, Sfinţii de lîngă noi (Areopag)

Petronela Rotar

O să mă ştii de undeva

Herg Benet, 2014

trei

te aşezi în pat

aprinzi lampa

şi citeşti din volumul unui poet contemporan cunoscut

citeşti o poezie şi nu îţi place

o citeşti pe a doua şi nu îţi place

eu scriu mai bine ca ăsta

îţi spui

eu scriu chiar bine

îţi spui

scriu foarte bine

îţi spui

apoi închizi cartea

şi ochii

dar nu adormi

ci te gîndeşti la criticii literari

şi la poeţii

din lista ta de facebook

şi la cartea ta, viitoarea ta carte

şi nu mai poţi adormi

chiar deloc

deschizi ochii

aprinzi lampa

şi citeşti iar din acelaşi volum

al unui poet contemporan cunoscut

care nu e în lista ta de facebook

citeşti o poezie

îţi place

o citeşti pe a doua şi îţi place

ce bine scrie ăsta

îţi spui

scrie foarte bine

îţi spui

eu nu o să fiu în stare să scriu niciodată aşa

patru

îmi aminteşti de culoarea băncilor din liceu şi de părul fetei din faţă cu ochelari cît fundul de borcan

de cât îl iubeam pe cărtărescu înainte să îl văd gol pe plaja din 2 mai

de rockerul cu plete de la etajul patru al blocului de vizavi de liceu care punea obsesiv one more try, I didnt know how much I love you

muzica umplea aerul din clasă, fetele cădeau pe gânduri

se îmbujorau, se iţeau să îl vada

profa cerea să închidem fereastra

o închideam

de fluieratul-susur de sub geam când venea să mă ia răposatul

de o altă mine, de un alt tine, mai universal, cumva

şi îmi spuneam într-o toamna că vietile noastre, da, chiar ale noastre

nu vor fi îndelungate, ci scurte-haotice

şi nu știam câtă dreptate aveam

apoi la foarte scurt timp după plopul ăla i-a retezat existenţa

jmaf!

doisprezece

eu nu o să îmbătrânesc niciodată

ard tare, mă sting repede

sper

mumă-mea mare are 83 de ani

noghi-momo a murit la 90

dar eu, eu nu o să îmbătrânesc niciodată

am observat că oamenii săraţi

şi cei piperaţi

se însoţesc cu oameni complet nesăraţi

pentru ca atunci când se amestecă

când li se amestecă trupurile, minţile

să poată fi haliţi

şi de proşti

şi de deştepţi

eu nu o să îmbătrânesc niciodată

o să mor repede şi estetic

fetele

vor citi ce am scris cu alţi ochi

şi îmi vor duce dorul

vor zice

mama a fost o femeie okey

doar că făcea prea multă curăţenie

nici nu ştim cum mai avea timp de orice altceva

că făcea tot timpul curăţenie

spăla geamuri şi vase

şi rufe şi podele şi cuverturi şi covoare

mătura

aspira

dezgheţa frigiderul

dădea cu mopul

spăla buda

şi apoi o lua de la capăt

vor zice

mama a fost o femeie okey

ne ducea la concerte şi teatru

ne gătea şi ne obliga să mâncăm sănătos în jurul mesei roşii de lac

cu scaune de designer

ne ducea la operă

că îi plăcea cum schelălăiau ăia pe scenă

şi la paraziţii ne mai ducea

vor zice

mama era o tipă okey

vor zice

avea un insectar de oameni

un oamenar

în care îi prindea cu ace de siguranţă

pe cei pe care reuşea să îi prindă

pe ceilalţi nu

unii erau exemplare reuşite

alţii nu

doar că făcea prea multă curăţenie în casă

iar în maşină deloc

treisprezece

cosmeticiana mea

epilează toată ziua fofoloance

de dimineaţa şi pînă se-noptează

epilează fofoloance şi subraţuri

picioare şi mîini

şi mustăţi

toţi banii pe care îi face

îi trimite în Germania fiului ei care dansează

şi care a trecut de mult de vîrsta la care

ar fi trebuit să se întreţină singur

cosmeticiana mea stă toată ziua

cu nasul în fofoloance şi subraţuri

şi toţi banii-i trimite fiului ei în Germania

pe cuierul cosmeticienei

s-a aciuat un porumbel

care se înfoaie şi uguie agresiv

de cîte ori mă mişc

eu cred că e nebun

aşa că prin urmare

mă tem grozav de el

şi îi spun cosmeticienei mele

porumbelul ăsta e nebun şi periculos

o să se repeadă la mine

o să îmi scoată ochii

şi nu o să mai ai pe cine pensa

o să vezi

când ajung acasă

epilată şi pensată de cosmeticiana mea

care toată ziua stă cu nasu-n fofoloance

îmbrac un tricou pe care scrie

o să mă ştii de undeva

(hani,)

tu mă desfaci bucăţi

precum un copil o jucărie

eu stau inertă şi mă uit la tine cum te uiţi la mine cu lupa-specială-pentru-găsit-defecte. îmi scoţi o mînă, îmi studiezi subraţul, degetele, cauţi ceva, un fir de păr neepilat, o cicatrice, o unghie ruptă, orice e bun, orice ţi-ar servi. îmi deşurubezi pe rînd, cîte un picior, îmi verifici pedichiura. îmi scoţi chiloţii, tragi de cap să îl smulgi, să te poţi uita în el mai bine, mă abandonezi cu un ochi scos, după ce ai băgat luneta în orbită, sastisit, enervat.

ce sunt semnele astea mici de pe abdomen? păi aşa ne-a fost vorba? nu ne-am înţeles că eşti fără cusur? strigi intrigat, nervos, revoltat. sunt urmele operaţiei de colecist, hani, aproape că nu se văd, laparoscopie, nu ştiu, nu mă interesează, eu am crezut că eşti perfectă. dar asta ce mai e?! vezi, vezi, eram sigur că nu eşti cum pari, am ştiut din prima că nu ai cum. ah, eram precis, eram precis că disimulezi. iar eu, dragă, nu am încredere în nimeni, cu atît mai puţin în femei. haide, recunoaşte că nu m-ai iubit niciodată, că am fost unul oarecare, că ne repeţi tuturor aceleaşi texte, aceleaşi cuvinte reîncălzite la microunde. ne spui ce vrem să auzim, mimezi extazuri, ne faci să ne simţim speciali, centauri, dar totul nu e decît un scenariu. haide, spune-mi în faţă, recunoaşte, am nevoie să îmi spui, să îmi scuipi în faţă adevărul nemestecat că nu m-ai iubit, ca să pot trăi mai departe. trebuie să îmi spui că am fost unul oarecare, ca să nu mă mai frămînt că am fost un prost cînd te-am pierdut, căci recunoaşte păpuşe, teatrul ăsta ieftin, ei bine, teatrul ăsta eu l-am demascat. hai, uită-te în ochii mei şi spune-mi că nu are rost să îmi fie dor de tine, pentru că nu eşti mai decît oricare alta. uite, uite cîte imperfecţiuni am găsit. băăi, raţional îţi demonstrez că nu m-ai iubit! am să caut şi am să găsesc în trecutul tău un gest pe care l-ai făcut întocmai cu altul iar atunci voi putea să dorm liniştit, căci îmi voi fi demonstrat că am avut dreptate!

şi montează-te la loc, eşti ridicolă cu ochiul ăla scos şi fără membre, ce fel de femeie umblă aşa?!

(hani,)

sunt zile în care aş putea fugi în pădurea din spatele casei, să urlu la juma’ de lună, un pătrar mi-ar ajunge, ar putea fi şi eclipsă. să urlu din băierile plămînilor, ovarelor, uterului. să iasă nufărul, să-l expulzez într-un singur urlet rotund, perfect în absurditatea lui. iar tu... tu, nu numai că nu ştii cine e Vian, dar nici nu ai nevoie de informaţia asta vreodată. niciodată. asta mă înspăimîntă. nu aş fi crezut, vezi tu, că poţi trăi liniştit fără să-l fi citit pe Vian. că pământul se învîrte, whiskyul curge, cluburile se umplu, discuţiile continuă, fără ca nimeni să fi auzit de Boris şi trompeta lui, de suprarealismul oniric, de Chloe, ah, mai ales de Chloe.

iar azi, azi trebuie să admit că o pizdă lirică şi uşor isterică, care l-a citit din scoarţă în scoarţă, de cîteva ori, ei bine, e genul de pizdă care chiar nu foloseşte nimănui. nici măcar ei înseşi, iar cărţile sunt contagioase, hani, cine ştie ce mai poţi contacta. nufăr, de exemplu. sau idei. pe uşa doctoriţei mele de familie, la care m-am înscris în 2000, cînd eram gravidă cu cea mică, scrie, de mînă, ofer terapie existenţialistă, iar mie mi-a venit să rîd în sala plină de babe, Kierkegaard şi Sartre nu au ştiut pînă unde se va ajunge cu existenţializmu’, pînă unde, dar nu, nu am rîs, că era de plîns, cred. eu sunt de plîns, cred. mai ales atunci cînd îmi înghit, înghiţituri mici-mărunte, urletul ăla, amestecat cu plîns, cu atîtea cuvinte pe care nu le voi mai spune, atîtea cuvinte pe care nu ţi le voi mai spune şi toate cîte nu am avut timp să ţi le arăt despre mine şi mai bine aşa, muuuuult mai bine, oricum nu ai fi avut ce face cu asta, poţi trăi liniştit fără, e mai bine aşa, e mai bine. obişnuiam să îi spun bărbatului nesăbuit că atunci cînd nu mă va mai vrea o să mă resorb ca şi cum nu aş fi existat niciodată, îl înspăimînta verbul ăsta, pe care îl aveam pregătit la mine ca pe-o cianură ascunsă în măsea, gata să fie folosit.

apoi, prea devreme, mult prea devreme, a venit ziua cînd a trebuit să sparg fiola şi m-am resorbit. exact aşa ca şi cînd nu aş fi fost niciodată. o pizdă şmecheră plînge, dar nu atîrnă, obişnuiam să îi spun. o pizdă şmecheră... se resoarbe. rămîne o pizdă rece, cool, la care nu mai poţi ajunge. nu mai poţi penetra. ce e după ziduri, nu e treaba ta şi nici nu vrei să fie, nu e aşa, căci o pizdă cool te ajută să dormi mai bine, mai ales atunci cînd te-ai ocupat atît de bine să execuţi totul cît mai corect pentru toată lumea şi cel mai incorect şi dureros pentru ea. îţi convine să o vezi rece, impenetrabilă.

te iubesc, hani

şi eu te iubesc hani, hai să ne despărţim.

(hani,)

unicorni albi îmi aleargă prin vene în seara asta, (hani,) mi s-au albit venele, uite. încheietura mâinii, pe interior, unde ai zis că o să mă săruţi cînd o să mă întâlneşti, vreodată. o să-mi însemnez pe trup fiecare loc unde ai zis că o să mă săruţi. o să îmi fac câte o cruce roşie, cu marker permanent. uite, gura o să-mi arate ca a unei gheişe. voi fi o hartă a săruturilor tale. 8.6 secunde fiecare. şi apoi, mereu, dublul dublului, cum mi-ai fi promis dacă te-aş fi obligat.

fă-mi acte de proprietate pe gura ta. la notar.

privirea ta tristă îmi aleargă prin limfă, îmi cade în sânge. se caţără pe artere, până în lobul occipital. ţi-am spus cât te iubesc cînd zâmbeşti unei himere? dă-mi mîna stângă, scoate-ţi verigheta. dezbracă-te de ochii mei negri. aşa.

ţie nu ţi-e teamă că într-o zi o să mă întâlneşti?

(hani,)

ţi-am zis: eu sunt o pizdă şmecheră. o pizdă şme-che-ră. mult mai mult şmecheră decît pizdă.

tu ai multe poveşti neterminate, i-a zis un fals preot pizdei şmechere într-o zi. ai dreptate, aşa-zisule părinte. aşa e. viaţa pizdei şmechere e plină de poveşti nu neterminate, ci întrerupte brusc, ca venele unui border-line.

şi ţi-am zis, ţi-am zis. sunt o pizdă şmecheră. nu-mi căra bagajul, nu-mi deschide portiera. nu mă face să vreau să te calc pe cap. nu mă subestima. nu mă trata ca pe o pizdă pe tocuri. şi mai ales, lasă-mă liberă, că eu sunt o pizdă şmecheră şi am mîncat din ăştia ca tine, cu index glicemic mic, pe pîine integrală în loc de magiun, la micul dejun, şi nu s-a văzut pe coapse. am mîncat şi cîte doi deodată, că pizdelor şmechere nu le ajunge mereu un bărbat, dacă nu e complet. şi dacă nu eşti complet, honeybunny, o să te completez eu cu ce îţi lipseşte de la altul. fiindcă, vezi tu, tu nu ai intrat vreodată în vreo crîşmă şi ai urlat: everybody be cool this is a robbery. dar pizdele şmechere pot face asta. şi ai suspinat şi ai zis, ştii care e drama unui bărbat lîngă tine, că nu te poate prinde cu nimic, eşti prea șmecheră, joci tare. că nu ai nţeles, hani, că trebuie să zici sărumâna şi să crezi, să nu cercetezi, să nu întrebi, dacă nu poţi duce. că sunt o pizdă şmecheră-şmecheră şi ţi-am zis, ţi-am zis, ţi-am zis.

Lectura de la CenaKLUb TIUK

Tudor Creţu

Casete martor

Tracus Arte, 2013

Parc-abia alaltăieri am observat catedrala. Cum de nu m-am gândit, pân-acu, să intru? Ceva, însă, îmi displăcea. Rău de tot. Mă aflam, îmi aduc, cu precizie, aminte senzația, în faţa unei femei cu batic verde şi un contur negru, doar, în loc de frunte, de chip.

M-am aşezat la coadă la lumânări. Bătrânele din faţă se întorceau, mă studiau dușmănos. Am dus mâna la frunte, ca pentru a-mi ridica pălăria. Și am înlemnit: simțeam c-ating nişte boruri aspre, subțiri. M-am prăvălit, aproape, ca o popică, peste baba dinainte. Pe lângă pălărie, aveam (cum? de unde?) un palton lung, destul de gros şi de greu, plete şi mustaţă de ţigan. Urechile mă usturau. Un dinte, un premolar, cred, era de metal. De cositor, mai precis.

-Sărutmâinile şi scuzele mele. Vă rog să le acceptaţi.

M-am înclinat ca un gentilom şi am sărutat mâna scheletică a bătrânei.

- Omagii!

Cuvintele sunau sumbru, grav. Nici odată n-am avut o voce atât de bărbătească. Atât aplomb. M-am examinat lapidar în luciul vitrinei de gheretă. Eram un hoinar lat în umeri. Măroc, galant.

Cealaltă doamnă, a doua din faţă, îmi întinse, și ea, mâna. Să i-o sărut. O cucoană cu buze subţiri, rujate strident. Purta o bască kaki din '86. Anul era inscripționat pe eticheta interioară, maronie.

- Rozalia Ignat!

- Je sais, madame, je sais! C'est une privilege.

Nu i-am sărutat mâna, am strâns-o, doar, masându-i, discret, podul palmei. Cu mişcări vagi, circulare. Carnea i-era moale, flască. Venele, dedesubt, un joc, încețoșat, de linii şi linioare.

- Grijă mare, vă rog, ca la excursiile dintr-a doua, ca să zic așa. Ca de-un nepoțel, doamnă, tre să aveți grijă de dumneavoastră. Rinichiul stâng vă va face, cât de curând...Ce-i azi?

Cealaltă bătrână abia bâigui, buzele, mai mult, îi tremurau:

- Marți!

- Marția viitoare, probleme.

Își trase mâna lin, încetișor. Preotul îmi întinse, pios, trei lumânări. Fără să-i cer.

- Madame je vous invite a m-accompagner.

Am intrat, mai întâi, la morţi. Un aer fierbinte, greu. Mucuri stinse şi flame fragile. Cucoana m-asista transfigurată. Privea, ca un exemplar împăiat, în gol. Miroseam a ceapă şi fier, abia atunci mi-am dat seama. „De aia s-or fi întors când m-am aşezat”.

La vii, mirosul de aţă arsă era şi mai puternic. Candelabrul stins plana, ca un zepelin preistoric, deasupra bazinelor. Am aprins ultima lumânare.

-Pentru cine, dacă nu vă...

- Pour vous madame, pour vous...

Bătrânica oftă ca-n seriale.

-E tot ce v-a rămas – lumânarea asta, să știți. Il fault que je parte maintenant...

Rozalia Ignat lăcrimă. Se apropie de beţigaşul cărămiziu de seu şi-i învălui flacăruia cu palmele. Ai fi jurat că, de fapt, se încălzește.

M-am întors spre altar şi am fixat, turbat, poarta aurie. Ca un pistolar în clipa duelului. Mi-am depărtat picioarele și am scuipat guma.

M-am trezit în ambulanţă. Ochii îmi curgeau.

-Gata, o-nviat!

Am tras aer. Și mi-am făcut cruce.

-Îi clar.

Mi-am pierdut, din nou, cunoștința.

La spital, podeaua era mâl congelat. O asistentă râdea, cealaltă își aranja halatul. Doctorul Baltazar intră triumfal.

-Domn Crețu, aolio, vă știu...

L-am întrerupt umil:

- Mi s-au muiat picioarele.

- La catedrală, șefu, la catedrală.

- Și anume?

Zăceam, în continuare, imun.

-Ziceți, ce-aţi găsit?

- S-or fi adunat, ştiţi cum e...Fiecare cu a lui...

- Cu ale, doamnă, ale lui...

După vreo oră, mi-au dat drumul. M-am oprit la cofetărie, înainte să traversez. Am cotit brusc și am intrat. Îmi trebuia, neapărat, ceva dulce. Cu mânecile suflecate pân la cot, am plâns, după două înghițituri, deasupra savarinei. Eram pe punctul de a-mi trage mucii – abia m-am abținut, c-un efort pentru care continuu să m-admir – când am văzut batista-şerveţel planând. Am spus mersi, imediat ce hârtia albă, aromată, a atins masa. Chelnerița mi-o „livrase” discret, ca unei vechi cunoștințe. Am plătit şi am lăsat linguriţa înfiptă în savarină. Puteai s-apuci mânerul, să muşti: prăjitură pe băţ.

Acasă, nu mai vorbesc... Singur cu florile din glastră. În rest, nimic, din ce vedeam în jur, nu avusese vreodată viaţă. Secundele, am început să le văd, erau niște linioare bleu-ciel, reci. Niște segmente austere, cum desenam la mate, care se alungeau. Aşteptam ca-n interiorul unei coji, transparente, de nucă. Sufrageria era mai goală ca de obicei. Obiectele se subțiau. Treptat, se făcea tot mai mult loc. Un început, plăcut, de răcoare. O temperatură de gelaterie. Izul de vanilie ar fi făcut atmosfera extatică.

Nu mai ştiu când şi cum m-am ridicat. Am intrat în dormitor să mă schimb. În colţul dinspre parc, un şuvoi, ca o cascadă în miniatură, şiroia din perete. Apa se revărsa peste noptiera de piatră ponce, într-o adâncitură care nu se mai umplea.

Am fugit de acas'.

Page 1 of 3