Cosmin Perţa

 

De ce am plecat din Bucureşti

şi unde am ajuns

În urmă cu ceva timp, am descoperit pe Wikileaks un articol în care se dovedea prin documente că în anul 1994 o comisie internaţională de doctori a depus la ONU un memoriu prin care anunţau că suntem în pragul unei catastrofe: datorită dezvoltării excesive a reţelelor de telefonie mobilă, coroborate cu alte efecte poluante extrem de nocive, în marile oraşe radiaţiile cancerigene crescuseră de peste 8 ori peste limita normală. Ce avea să urmeze erau valuri şi valuri de cazuri de cancer ce aveau să decimeze populaţiile urbane. Soluţiile oferite de comisia internaţională de doctori erau: fie reducerea activităţilor antenelor GSM, fie îndoparea populaţiei cu iod.

Cum prima variantă nu era acceptabilă din perspectiva marilor companii, s-a recurs la cea de a doua, în secret. Şi care să fie oare alimentul pe care îl consumă toată lumea? Aşa a apărut pe piaţă nelipsita din casele noastre sare iodată…

Aflând eu lucrul acesta şi îngrijorat fiind pentru soarta copiilor mei, am luat decizia de a vinde apartamentul din Bucureşti şi de a ne muta în Maramureş, în locul copilăriei mele, pe Valea Vinului. Decizia noastră însă i-a mobilizat şi pe părinţii Ralucăi, soţia mea, şi pe unchii acesteia, nenea Dinu şi nenea Cristi, şi, în curând, o mică colonie era pe punctul de a se muta pe Valea Vinului.

În prima zi după ce am ajuns pe Valea Vinului, ne-am mutat pe unde am găsit, până urmau să se construiască noile noastre case. Părinţii şi unchii Ralucăi, împreună cu Raluca şi cu copiii, s-au mutat în casa unui vecin plecat în America, în timp ce eu am insistat să locuiesc în casa copilăriei mele, deşi era prea dărăpănată pentru a mai fi chiar o casă. Eu aş fi preferat să restaurăm vechea casă părintească, în loc să construim una nouă, dar pentru asta trebuia să văd exact ce se poate face.

Valea Vinului era pustie, ei, nu chiar pustie, dar erau, oricum, foarte puţini oameni rămaşi. Majoritatea bătrâni, pe ducă şi ei. Din cauza aceasta locul căpătase o accentuată tentă sălbatică, vegetaţia era abundentă, pădurea părea să se prăvale tot mai mult peste cele câteva case rămase locuite, iar ploaia nu mai înceta, pământul mustea de apă, era o umezeală rece care se simţea direct în oase. Ajunsesem pe Valea Vinului într-o zodie a ploii şi asta nu bucura pe nimeni.

Pe Raluca o mai îngrijorau două lucruri: faptul că eram destul de departe de civilizaţie, până la oraş erau 14 kilometri de dealuri, râuri şi văi împădurite, dar i-am explicat că asta ne doriserăm de fapt, şi apoi, aveam maşină. Însă cel de-al doilea lucru care o deranja era total iraţional, nu aveam nici un argument, aşa că am decis să îl ignor: o speria faptul că, după obiceiul locului, toate dealurile care înconjurau Valea erau de fapt cimitire ale familiilor care au locuit înainte aici. Da, în zona aceea a Maramureşului oamenii îşi îngroapă morţii în curtea caselor sau, mai exact, pe dealurile din curţile caselor. Eram, într-adevăr, înconjuraţi de o armată de morţi. Dar ce rău puteau să ne facă?

I-am cazat pe părinţi, unchi, copii, am aprins focurile în casa lui Adrian (am avut noroc că am găsit-o pe verişoara lui în oraş şi în numele vechii prietenii dintre mine şi Adi mi-a dat cheia de la casă pentru „cât o trebui, că Adi nu mai vine-napoi“). Casa era prăfuită, dar în rest era ordonată, spaţioasă, sobele funcţionau, aragazul cu butelie mergea, hidroforul nu ruginise, era în regulă, iar eu m-am mutat peste drum în vechea mea casă. Acolo era dezastru. M-a luat deodată o toropeală existenţială, eram trist şi fericit deodată, rememoram secvenţe din copilăria petrecută în casa aceea şi îmi puneam probleme despre devenirea mea, despre ce am ajuns. Aşa s-au dus ore… De îndată ce s-a lăsat seara, am vrut să aprind lumina şi mi-am dat seama că panoul electric nu funcţiona. Logic ar fi fost să mă întorc şi eu în sânul familiei şi să revin a doua zi dimineaţă, dar nu am făcut aşa, eram prea încărcat sufleteşte. M-am culcuşit într-un colţ al bătrânului pat de brad, am tras peste mine colţul cergei plină de praf şi am rămas aşa, nemişcat, încremenit într-un timp ce pendula rapid între copilărie şi prezent. La un moment dat, am simţit o mişcare, o prezenţă, în casă mai era cineva alături de mine. Am sărit repede din pat. În buzunar aveam, cum am mereu, un cuţit, o brişcă, dotată şi cu o mică lanternă. Am aprins lanterna şi, alert, m-am pus să cercetez casa, ungher cu ungher. Mă aşteptam să fie un hoţ. Vechea teamă din copilărie, când un ucigaş evadase de la închisoarea din Sighet şi se ascunsese pe Valea Vinului, revenise. Atunci, până să-l prindă, bunicul meu, singurul bărbat din casă, deoarece părinţii mei locuiau şi lucrau în alt oraş, a dormit două săptămâni cu securea sub pernă şi la tot locul prin casă erau plantate strategic cuţite, răngi, lângă uşă era un târnăcop. Ăsta era episodul al doilea. Primul episod a fost cel în care timp de o săptămână am locuit sub acelaşi acoperiş cu doi hoţi la drumul mare. S-au dat drept prieteni ai tatălui meu. Au stat la noi o săptămână, au mâncat cu noi, au muncit cu noi la câmp, apoi, într-o dimineaţă, au dispărut cu tot ce era valoros în casă. Erau unele lucruri. Şi au lăsat un bilet: „Fiţi mai atenţi pe cine primiţi în casă. Puteam să vă omorâm!“. De atunci am boală pe hoţi, iar o casă abandonată poate fi un culcuş destul de îmbietor pentru cineva care se ascunde. Dar de data asta nu era nici un hoţ. Am căutat peste tot, în fiecare colţişor, şi nu am dat de nimeni şi de nimic, în raza lanternei se vedea doar praful răscolit de cercetările mele, dar sentimentul acela nu m-a părăsit. M-am aşezat din nou în pat, scârţâitul lui m-a speriat, dar pe urmă m-am liniştit. Era aproape să aţipesc, pleoapele îmi erau deja foarte grele, cleioase, când am auzit din nou fâşâitul acela. Am sărit iară, în faţa mea am auzit mişcându-se uşa, fugea, am fugit după el, am trecut prin camera verde, apoi prin camera roşie, dar, când să intru în camera galbenă, m-am oprit. Era aproape dimineaţă, printre perdelele putrede de mucegai şi umezeală străbăteau câteva raze albastre firave. Nu era nimeni nici în camera galbenă, dar, spre deosebire de aseară, în mijlocul camerei era aşezată masa mare de lac, masa aceea pe care nu o s-o uit niciodată, masa pe care a stat aşezat sicriul bunicului meu la priveghi, atunci când am stat singur cu el în casă, el în sicriu, eu lângă el, o noapte întreagă. Sicriul nu era pe masă, dar masa era aşezată în exact acelaşi loc. Pe ea era deschisă Biblia bunicului meu. Am dat să intru, să văd unde era deschisă, dar nu am reuşit, ceva ca o energie, ca un câmp de forţă, nu mă lăsa să intru. Şi atunci am văzut: camera era bombată, ferestrele şi pereţii erau bombaţi în afară, se chinuiau să conţină o energie ce era gata să explodeze.

Am simţit o slăbiciune, simţeam cum mă lasă picioarele, rezemându-mă de pereţi am traversat înapoi camerele şi m-am tras până la pat. Am căzut în pat ca o ghiulea şi am simţit o durere teribilă în piept, ca şi cum cineva încerca să îmi smulgă inima. Nu puteam să strig. E un infarct, mi-am zis, ştiam de la tata cum doare un infarct, nu avea ce altceva să fie. Durerea a ţinut câteva secunde, apoi am simţit că nu mai pot să respir, încercam să trag aer în piept, dar nu puteam, ca şi cum cineva m-ar fi strangulat în chiar momentul acela. Nu m-am mai opus, m-am lăsat şi totul a trecut ca şi cum nici nu ar fi fost. M-am simţit liber, bine, cu căile respiratorii intacte. Puteam să respir. Era deja dimineaţă de-a binelea. M-am ridicat din pat şi am ieşit. În faţa casei, pe trepte, pe un scăunel stătea mătuşa Anişoara. Era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Faţa îi era smeadă, albă, curată, zâmbea. M-am bucurat să o văd, dar eu ştiam că ea e moartă. „Ce-i, mătuşă Anişoara, tu trăieşti?“ „Eu? Eu îs moartă de mult, nu.“ „Păi şi atunci ce cauţi aici, de ce nu eşti în mormântul tău?“ „Păi am venit numai să îţi spun să ai grijă. Îi moşu tău, el nu s-o dus dincolo de tăt, el stă aicea, în casă, şi nu vrea să vii peste el. Îi tare rău amu de la o vreme şi nu-i mulţumit deloc de tine, de ce ai ajuns, de ce faci, să ai grijă, să te fereşti de el, că nu ştie ce face. Să ai grijă, să nu te prindă noapte aicea în casă, nici în curte măcar. Numai atâta am vrut să-ţi spun, amu m-oi duce“.

Când m-am trezit, eram transpirat, afară era dimineaţă de-a binelea. Era bine, visasem. Totul era bine, visasem! Dar avertismentul mătuşii apărute în vis l-am luat totuşi în serios, ceva fusese acolo azi noapte. Am ieşit din casă bulversat, chiar uşor speriat, m-am dus direct spre casa lui Adi. Ai mei erau bine cu toţii. Am răsuflat uşurat. Le-am spus că m-am răzgândit, că trebuie să ne întoarcem. M-au întrebat de ce, le-am povestit visul şi întâmplările de dinainte. Au râs de mine, mi-au spus ca sunt naiv, că sunt emoţionat, că sunt bulversat de mutare, că era normal. Am insistat, s-au supărat, au început să şuşotească prin colţuri că am înnebunit. „Oricum nu putem pleca acum, mi-a spus socru-meu, maşina nu poate răzbate prin drumurile astea desfundate de ploi. Trebuie să aşteptăm să se zvânte, altfel rămânem împotmoliţi“. M-am panicat. M-am uitat pe geam, afară ploua mărunt dintr-un cer negru. Peste drum se vedea casa părintească şi atunci am văzut ferestrele bombate de la camera galbenă. I-am chemat pe toţi la geam, le-am arătat ferestrele bombate. „Vedeţi, vedeţi?!“ Nu vedeau nimic, şuşoteau prin colţuri.

Mi-am luat laptopul şi am ieşit. M-am dus, prin livadă, înspre grajd şi bucătăria de vară. În prag stătea, îmbrobodită, bunica. Mă aştepta, ieri nu apucasem să trec pe la ea. Am pupat-o şi am stat un pic la poveşti. Îi era greu şi ei singură pe aici. Se bucura că venise în sfârşit cineva să stea aproape de ea. I-am povestit şi ei visul şi păţania de cu seară. „Aşa e el de când s-a dus, lasă, nu-l băga în seamă. El nu-i mulţămit de nime. Nu-i bine să stai sara şi noaptea acolo în casă, nici pe aici prin livadă, da’ tu oricum ţi-i face casa ta şi nu-i ave treabă cu el. Numai grijă să ai, puiu’ mamii, în pădure să nu te prindă niciodată noaptea, că acolo îs sute, îs mii de suflete care bântuie şi nu le place de om“. Am întrebat-o ea cum de rezistă şi mi-a spus că ea îl înţelege, doar a trăit o viaţă întreagă cu el, şi nu-i chiar aşa rău cum am visat eu. Important era să am casa mea, dar eu nu ştiam dacă mai pot sau mai vreau să fac asta. Îmi părea rău de bunica, dar îmi venea să mă car, trebuia doar să aştept să se oprească ploaia. Am lăsat-o să meargă să dea de mâncare la păsări şi m-am băgat în bucătărie. Acolo era o dâră de semnal la telefonul mobil, şi, deşi la telefon nu se putea vorbi pentru că se întrerupea mereu, ştiam că dacă ai noroc poţi prinde net cu fluctuaţii, aşa că mi-am conectat la laptop modemul de la orange şi am intrat pe net. Mergea ca dracu’. Îi promisesem lui Mihail Vakulovski un text pentru Tiuk. Am început să scriu, despre ce altceva decât despre ce mi se întâmplase?

Bunica nu s-a mai întors şi, scriind, nici nu mi-am dat seama cum s-a lăsat seara. Amintindu-mi de avertisment, am închis repede laptopul şi am ieşit în curte. Mi-am băgat uşor capul pe uşa grajdului. În grajd nu era nici un animal, doar bunica, întinsă în iesle. Apoi am văzut că ieslea era plină de apă cu fân. „Ce faci, Bună?“ „Ia, dragu’ mamii, stau în apa asta cu fân, îi bine la reumatism“. Părul ei era lung şi despletit, m-am gândit că nu am mai văzut-o cu părul despletit de când eram mic. „Ia, eu mă duc amu, că s-o-nserat“ „Du-te, dragu mamii, du-te“. Am închis uşa grajdului şi am plecat. După ce am trecut prin livadă, după ce am ieşit din curte şi am închis uşa, mi-am amintit că şi bunica era moartă de patru ani.

Nici măcar nu mai eram speriat, simţeam o linişte neobişnuită. Soarele din spatele ploii negre, din spatele norilor vineţii, îşi îngropa ultimele raze în dealuri, iar eu mă apropiam de casă şi îi vedeam pe copiii mei jucându-se cu alţi copii, copii de pe vremea mea, copii care nu mai sunt aici de zeci de ani.

Nu sunt speriat, nu, sunt liniştit, eu le spun ce se întâmplă şi ei cred despre mine că sunt nebun, ei râd de mine prin colţuri, ei nu ascultă nimic din ce le spun, dar eu văd, eu văd tot mai limpede cum sute de morţi ies din dealuri şi vin înspre noi în liniştea aceasta ploioasă şi întunecată. Suntem închişi aici ca într-un cavou, nu există nicio ieşire, ploaia nu se mai opreşte de săptămâni întregi, de parcă vrea să ne înghită, şi nimeni în afară de mine nu vede nimic.

Când veţi citi acestea nu ştiu ce vom mai fi, nu ştiu dacă vegetaţia şi ploaia şi pământul acesta jilav şi negru din dealuri nu ne vor fi acoperit cu totul, nu ştiu dacă morţii nu ne vor fi făcut de ai lor. Dar dacă nu vă este prea greu, dacă găsiţi puţin timp, încercaţi să ne căutaţi, poate ajungeţi, poate salvaţi sufletele noastre!

(din VIZITA, ed. Herg Benet, 2013)

 

Cristina Nemerovschi

nymphette_dark99

(fragmente)

În cabină miroase a tutun și a transpirație. Tiristul scoate un pachet de țigări fără filtru și îmi oferă una. Nu refuz. Îmi face cu ochiul. Îmi aprinde țigara, cu un ochi atent la drum. Pe urmă îmi întinde și un pet la 2 litri de Ciucaș.

Nu-l refuz nici pe ăsta.

― Unde mergi, păpușică?

― La București.

― Ptiu, zice el, bănuiam. Și io, tot acoloșa. Ai fost decât la o plimbărică aciea, la munte?

― Oarecum, îi răspund, în timp ce scuip niște tutun care mi s-a prins de limbă.

― Io-s Gicu.

Mi-a întins deja mâna, stă cu ea suspendată în aer, așa că îi răspund:

― Victoria.

Nu Vicky, ci Victoria. Să-i spun numele meu adevărat și insuportabil manelistului urât și împuțit mi se pare că este ceva sexy, ceva nelalocul lui, ceva incitant și neașteptat. God, e atât de urât manelistul, nu cred că am văzut vreodată un om mai urât. Are barbă, mustață, părul ușor grizonat pe la tâmple, e zbanghiu, se uită câș cu un ochi. Când îți vorbește, își fixează privirea deasupra capului tău. Poartă trei ghiuluri de aur, iar unghiile de la degetele mici sunt lungi, murdare și ascuțite. E îmbrăcat cu un hanorac gri, cu pete de ulei, și cu o pereche de pantaloni de trening bleumarin, lucioși, atât de la nylon, cât și de la jeg. În picioare are niște adidași plini de noroi. Pare genul ăla de om pe care-l cauți ca să-l alegi ca figurant într-un film românesc, ca să exagerezi puțin și să arăți pe bună dreptate ce urâți și caraghioși sunt maimuțoii care populează țara noastră.

― Ce transportați?, îl întreb, fiindcă mă amuză să-l aud vorbind.

Îmi plac verva și naivitatea oamenilor agramați, siguranța îngâmfată cu care ei cred că se folosesc de limba lor maternă așa cum trebuie. I-aș asculta vorbind la nesfârșit.

― E secret de stat, hă, hă, zice el.

― Ei, lăsați, după ce terminăm Ciucaș-ul ăsta, o să-mi spuneți, fie că vreți, fie că nu.

― Hă, hă. Da, mai știi. Da’ nu-mi zi cu dumneavostră. Zi-mi Gicu.

Live fast, die young, bad girls do it well… Uitându-mă la drum, observ că nu e același pe care-l știu eu. N-am trecut pe lângă turnul părăsit, din piatră, pe care-l admir mereu când merg cu mașina. Ar fi trebuit să ajungem deja la el.

― Auzi, Gicu, tu sigur n-ai greșit drumu’?

― Nooo. Ezglus. Ce, nu-l fac io în fiecare săptămână, hă, hă, cum să-l greșesc? Da’ poate tu-l știi decât pe ăla de o ia pân Predeal.

― Păi nu pe acolo trebuie s-o ia?

― Ba da, da’ io am luat-o acu’ prin Cheia. Că e liber și-l știu ca-n palmă, poți să și dormi la volan, hă, hă.

Beton, mă gândesc, poți să și bei la volan, n-ai nicio greață. Mai beau din sticla de Ciucaș, gândindu-mă că, dacă beau eu, nu bea el, și suntem mai safe așa.

― Unde mai pui că e și pădurile astea p-aci, o frumusețe... Facem ș-un popas. Câți ani ai, păpușe?

― 19, zic eu.

― Hă, hă. Aș fi jurat că maxim 17, așea.

― 19 și trei luni.

― Ca să vezi... Tineretu’ de azi... e mai emancipat ca pe vremea noastră. Nu mai poți să-i dai vârsta. Unele, la 14 ani, arată de zici că e de 20, iar altele la 20 arată de zici că abia au făcut ochi.

Mai beau din Ciucaș, încep să mă încălzesc, nu mai simt lipsa gecii. Dar mi-e în continuare dor de ea. Oare dacă i-aș zice să întoarcă, să mergem s-o căutăm și abia apoi s-o luăm spre București? Nope, bad idea. Asta ar mai lipsi, să iau la rând cu manelistul Gigel toate barurile de rockeri din Brașov, în căutarea unei geci de motor mărime S, cu un patch cu Forgotten Woods pe mânecă...

― Da’ ți s-o lipit sticla aia de degete, păpușe!, zice, într-un final.

Îi întind sticla. So much for the safe drive. Gicu sau Gigel sau cum îl cheamă bea cu o mână, conduce cu cealaltă.

― Ptiu, a dreacu’ berea. Acu’ trebe’ să facem un popas acoloșa, la pădurice. Mai e vreo 10 minute, zice.

Instinctiv, îmi pipăi cu degetele buzunarul bombat al fustei. Acolo e briceagul pe care mi l-a făcut cadou Tedy când am împlinit 12 ani. Briceagul cu șase lame. Tedy avea grijă de el, mi-l ascuțea o dată la trei luni. În ghiozdan, am un cutter și o rotiță cu lame, improvizată tot de Tedy. Pasiunile lui erau oarecum neobișnuite, dar mie mi se păreau infinit mai constructive decât jocurile pe calculator sau colecționarea de mașinuțe stupide. În camera lui, Tedy avea o expoziție impresionată de cuțite. Capra nu intra acolo decât foarte rar. Zicea că se sperie și-i vine să leșine. În geacă aveam și un spray cu piper, dar geaca e deja history.

Apropo de geacă, mai avea un semn particular – căptușeala roșie. La început mă enervase detaliul ăsta, fiindcă nu mai văzusem până atunci geci de motor negre cu căptușeală roșie, dar cu timpul începuse să-mi placă. O scotea din anonimat pe Elena. Așa îi spuneam gecii – Elena.

Tedy nu mă întrebase dacă am folosit vreodată recuzita pe care mi-o pregătise el. Cred că era mulțumit să știe că ea e acolo, pentru orice eventualitate.

― Știi Connect-R? Îți place? Ia să pun io CD-ul ăla cu el...

Nu apuc să-i spun că-mi displace teribil Connect-R, în special cântecul cu vara în care nu doarme, de altfel singurul pe care știu să-l cânte Connect-R, când din CD-ul antic, model de acum 7 ani, începe chiar Vara nu dorm. Gigel sau Gicu intonează, în timp ce își aranjează freza în oglindă, cu mâna cu care nu conduce:

― Nu am soooooomn… Zorii zilei mă prind, pă plajă mă plimb, io vara nu dooooooorm.... Aoleu, ce mă piș, dreacu’, mai bine beam votcă, a dreacu’ berea asta... Nu am soooooomn...

Îmi imaginez dintr-o dată, în timp ce-mi admir imaginea reflectată în geamul TIR-ului, cum ar fi să mi-o trag cu Gigel sau Gicu. Cum ar face, ce sunete ar scoate. Ar vorbi, ar geme? Probabil o are mică. Toți maneliștii o au mică, de asta s-au apucat să asculte manele, de frustrare. Sperând că o să le crească pula. Dar nu le-a crescut, și de asta au continuat să asculte manele. Speranța moare ultima.

Se termină în sfârșit vara lui Connect-R; răsuflu ușurată, mai beau din sticla de Ciucaș. Nu apuc să înghit bine, că din CD-ul lui Gigel începe... Vara nu dorm.

― I-ai dat repeat?, îl întreb, oripilată.

― Ce? Noo... E trasă de mai multe ori. Dăcât melodia asta e pe CD.

Mă apucă râsul. Clar ar fi ceva haios să mi-o trag cu Gigel. Pe fundal cu Vara nu dorm.

― Nu am sooooooomn, nuuuu.... Iu-huuu, uite acilea oprim.

― Mișto, zic eu.

Gigel mă privește admirativ și conspirativ.

― Vrei și tu, hă, hă, șmechero... Am știut io de când te-am văzut coloșa, în ploaie.

Nu-mi dau seama dacă se referă la făcut sex sau la făcut pipi. Dar, e drept, pipi chiar mă trece. Cu restul, încă nu sunt sigură.

Mă dau jos din TIR, cât pe ce să-mi scrântesc glezna pe nenorocirile alea de scări înalte. Fug în pădure. Fac pipi, îmi trag ciorapii și constat că i-am agățat, probabil pe băncile de lemn ale unuia din barurile unde e acum geaca mea de motor cu căptușeală roșie. E frig, așa că fug la mașină. Gigel stă cu pantalonii de trening lăsați în jos și se pișă în drum, cu capul dat mult pe spate. Îl ignor, mă urc înapoi în TIR, caut țigările alea jegoase fără filtru, îmi aprind una. Din ce observ pe geam, Gigel sau Gicu chiar o are mică. Știam eu. În general, nu prea greșesc la chestiile astea.

― Păpușe, hai și tu jos, să vezi aci lună frumoasă... Ia uite-o ce mare e și galbenă...

Cobor, și îl văd pe Gicu sau Gigel tot cu pantalonii lăsați în jos, ținându-și pula în mână. O freacă cu mișcări lente și se uită la mine cu un zâmbet retard.

― Vrei s-o iei în guriță?, mă întreabă, și ochiul zbanghiu îi fuge iar deasupra capului meu.

Parcă ar întreba o pasăre rătăcită sau o creangă uscată de copac dacă vrea să-i facă o muie. Îmi duc o mână la gură, să-mi maschez râsul, ca nu cumva să-i taie erecția.

― Ai prezervativ?, îl întreb.

Se uită la mine nedumerit, după care se lărgește într-un zâmbet cu toți dinții.

― Are băiatu’! Ce credeai, că io plec la drum fluierând?

Se urcă așa, cu pantalonii de trening jegoși pe jumătate căzuți, și scotocește prin mașină după prezervative. Are un fund păros și slăbănog. Se întoarce triumfător și-mi arată pătrățelul argintiu.

― Hai în pădure!, îi zic, pe un ton care nu lasă loc vreunei împotriviri.

― Aoliu... da’ nu-i frig coloșa? În pădure? Îmi îngheață coaieli. Sigur nu vrei... în mașină?, mă întreabă, timid.

― NU. Îmi place să văd luna când mă fut, îi răspund, și îmi duc din nou mâna la buzunar, să văd dacă briceguțul e acolo.

*

Merg cât mă țin picioarele. Tipul a fost super de treabă, mi-a lăsat un pachet aproape plin de țigări. Și cutia cu chibrituri pe care și-a notat numărul de telefon. Și hanoracul, fără de care m-aș fi transformat până la București în sloi, cu tot cu geacă. Și așa mi-e frig și clănțăn din dinți, și cu hanorac și cu Elena pe mine. E un frig de zici că vine iarna.

Mă apucă, din senin, dracii pe mama. Panaramă proastă, fiică-ta de 13 ani și 4 luni umblă noaptea pe șoseaua care duce spre București și o să fie culeasă de un criminal pedofil și nebun și dezasamblată, iar tu n-o s-o mai vezi niciodată. Ți-ar plăcea asta, stupid bitch? Știu că într-un fel nu-i vina ei, dacă era după ea ar fi trebuit să fiu acum acasă, în pătuț, să mă uit la desene animate. Știu că eu am fugit cu Tedy, așa cum am mai făcut-o de zeci de ori. Dar vina panaramei este că n-a știut niciodată să găsească o cale de mijloc. N-a fost în stare să mă înțeleagă.

Chiar și după Întâmplare, fusese tot capra proastă care era de obicei. Se comportase de parcă totul se petrecuse numai și numai din vina mea. Ce căutam pe maidanul ăla, noaptea? (Veneam acasă de la un chef, vită, ca să scap de mutrele tale pe care le-ai fi făcut dacă aș fi apărut abia a doua zi dimineața sau la prânz, ca oamenii normali, după ce se dreg și se odihnesc.) De ce eram singură? (Pentru că Tedy, pe care-l durea la bască de istericalele tale, hotărâse să rămână acolo și să se distreze în continuare.) De ce purtam fustă și nu blugi? (Căcat, fiindcă era party, nu înmormântare. Fusta pe care mi-o cumpăraseși TU, panaramo.) De ce aveam bocancii cu toc? (Pentru că era iarnă, și polei, iar ăștia erau singurii cu talpa aia mișto cu care nu alunecam și mă puteam deplasa în one piece, doh.) De ce eram “băută”? (De aia, vită, ca să uit de tine și de viața aia mișto pe care n-ai fost niciodată în stare să ne-o construiești. Și ca să-i țin isonul lui Tedy, care bea ca să uite de tine și de viața aia mișto pe care n-ai fost niciodată în stare să ne-o construiești.) De ce aveam buzele făcute cu ruj roșu? (Clar, vită, un pedofil care leagă o fetiță de picior cu lanțul de la camion s-ar fi rușinat să o facă, dacă fetița ar fi avut pe buze un inocent strugurel, și nu un gloss roșu.) De ce n-am țipat? (Am țipat, cap sec, dar nu era lume pe afară – era mijlocul lui decembrie, FFS!) O capră care ar fi avut decența să se comporte ca o mamă nu ar fi pus toate întrebările astea stupide și fără sens. Nu era ca și cum, dacă îi dădeam răspunsul corect la întrebările astea, aș fi fost în siguranță și nu aș mai fi pățit niciodată așa ceva. Nu cred că erau mari totuși șansele să mai fiu răpită din mijlocul străzii până la sfârșitul săptămânii respective.

*

Fac un fel de paranteză. Am observat că, atunci când ți se întâmplă lucruri ușor ieșite din rutină, parcă dintr-o dată toată lumea începe să vorbească, din senin, despre ele, total fără legătură cu faptul că ți s-au întâmplat ție. De pildă, când aveam 8 ani și ai mei s-au certat, iar tata și-a făcut bagajele și a plecat să stea o vreme cu familia fratelui său, unchiul Marian, peste tot, absolut peste tot, lumea vorbea despre divorț. La televizor erau talk show-uri despre divorț; în toate filmele, fie că erau comedii, fie drame, fie polițiste, personajele divorțau. În orice ziar pe care îl aducea capra acasă, pe prima pagină era și ceva legat de divorțul cuiva. În Anna Karenina, pe care o citeam atunci, eroina voia să divorțeze de bărbatul ei și să fugă cu amantul. Colac peste pupăză, și ai lui Coco se gândeau serios să divorțeze. Ca și cum toți oamenii ăștia care compuneau lumea ar fi știut că părinții mei nu se mai înțelegeau și s-ar fi solidarizat într-un mod straniu cu ei. Sau, mai degrabă, ca și cum le-ar fi făcut în ciudă, dându-le de înțeles că orice ar face, tot acolo vor sfârși, unde sfârșește toată lumea – la tribunal.

 

Iulian Ciocan

 

Visul editorului Vulpescu

De la o vreme directorul Editurii Buchea latină, Anatol Vulpescu, era toată ziua într-o dispoziţie proastă. Omul şugubăţ, de o vitalitate inepuizabilă, devenise pe neaşteptate morocănos, irascibil, obosit. Omul care se făcea munte şi punte, care îşi plănuia cu meticulozitate viitorul, care pur şi simplu iubea viaţa, ajunsese într-o ciudată stare de prostraţie. Micile bucurii, care îi înfrumuseţau mereu existenţa, se evaporaseră subit, inexplicabil. Nu mai simţea, ca odinioară, plăcerea de a mînca mult şi bine, de a merge la saună, de a da ţeapă unor colegi de breaslă, nu-l mai însufleţeau volumele care îi aduceau glorie şi bani. Şi nici amanta lui, secretara Silvica, nu-l mai atrăgea ca la început. Ba chiar îl oripila lăcomia ei tot mai pronunţată. Uneori încremenea, în dormitor, după ce soţia obeză începea să sforăie îngrozitor, sau în cabinetul său, la editură, uitîndu-se în gol minute bune. Totul devenise searbăd, lipsit de rost. Totul îl călca pe nervi.

Colac peste pupăză, un vis ciudat îi venea aproape-n fiecare noapte, de cum apuca să adoarmă. Se făcea că vorbea cu emfază de la o tribună somptuoasă, într-o sală arhiplină. Toţi aplaudau, îl priveau cu admiraţie, iar un bătrînel grav, cu lornion, o autoritate morală, îi recunoştea meritele şi-i decerna un premiu foarte important. Ei bine, în clipa în care premiul ajungea în mîinile lui visul lua brusc o turnură neplăcută. Mai întîi se auzea un chicot, pe urmă mai mulţi indivizi din sală începeau să rîdă pe înfundate, iar în final toată lumea rîdea în hohote, rîdea din băierile inimii, el înţelegînd, cu groază, că solemnitatea al cărui protagonist fusese nu era decît o cacealma. Iar cel mai tare rîdea autoritatea morală, atît de tare, încît îi săreau din gură toţi dinţii cariaţi... Visul acesta îl făcea să se trezească din somn răvăşit, dezorientat. Şi apoi, în tot cursul zilei, nu mai era în apele lui. Chiar şi atunci cînd îl suna Margo, singura lui fiică, stabilită cu domiciliul în Franţa, nu reuşea să scape din mrejele proastei dispoziţii, aşa încît fata, îngrijorată de bombăneala lui, îl întrebă într-o zi dacă nu era bolnav. O străfulgerare îi lumină mintea înceţoşată: „Fir-ar al naibii! Poate că de bună seamă suferea de o boală şi anume ea, boala necunoscută, îi răpise liniştea sufletească! Sau poate că... era deja bătrîn? Ptiu! El nu voia să audă de bătrîneţe!” De fapt, era de-a dreptul ciudat că lîncezise atîtea zile, că nu încercase să-şi definească indispoziţia. Ce tîmpenie! Trebuia să meargă la un medic, să afle ce boală îl macină şi să se trateze de urgenţă. Îşi aminti de un vechi prieten, neurologul Petru Cîrlan, care lucra la Spitalul Republican. La el trebuia să se ducă!

„Ehehei! Ce oameni mari mă vizitează! Intră, bătrîne, intră!” exclamă neurologul – un bărbat îndesat între două vîrste, cu ochişori şireţi – cînd îl văzu pe Anatol Vulpescu trecîndu-i pragul cabinetului.

„E cam slinos coridorul vostru...”, constată acru editorul pleşuv în timp ce se aşezau pe scaune, după o lungă îmbrăţişare.

„N-avem ce face, bătrîne. Haosul tranziţiei a pătruns şi în Spitalul Republican... Dar spune-mi mai bine ce problemă ai, căci văd că ţi s-au cam înecat corăbiile. Ce te supără?”

Neurologul îl privi cercetător. Pe un perete atîrna portretul unui moş mustăcios, cu lornion.

„Cine e bărbatul acela?” întrebă directorul editurii, îndreptînd degetul arătător în direcţia portretului.

„E un gigant al neurologiei din secolul al XIX-lea. Ştii ce l-a băgat în mormînt? Un atac cerebral! Ha-ha! Dar să revenim la ceea ce te supără...”

„Păi, nici nu ştiu cum să zic... De vreo două săptămîni nu am chef de nimic, iar multe din lucrurile care anterior mă bucurau mi se par acum insipide, mă enervează... Pricepi ce spun, Petru?” bîigui Anatol Vulpescu, holbîndu-se la moşul cu lornion de pe perete.

„Deocamdată nu pricep, bătrîne. O să te întreb ceva, dar să nu te superi... Te-ai lovit la cap? Ai avut o comoţie cerebrală?”

„Nici pomeneală...”, răspunse cu un aer ofensat editorul pleşuv.

„Dar digestia e în regulă? Nu cumva ai diaree?”

„Nu am diaree!”

„Vreo senzaţie de durere ai? Poate ai o durere de şale?”

„Nu mă doare nimic, Petru! Pur şi simplu, mi-e silă de toate...”

„Hm... Chiar de toate? Şi cînd te culci cu soţia tot ţi-e silă, bătrîne? Ha-ha!”

Neurologul rîse sănătos.

„Da, şi atunci mi-e silă! Soţia mea sforăie ca o locomotivă! Şi, te rog, Petru, nu mă lua aşa!” se răsti editorul, încruntîndu-se.

„Bine, bătrîne. Era doar o glumă... Uite ce vreau să-ţi spun. Am o bănuială, dar trebuie să-ţi faci mai întîi analizele...”

Luînd trimiterile, Anatol Vulpescu se ridică să plece.

„Stai puţin, bătrîne! Vreau să-ţi arăt cum îmi păstrez eu buna dispoziţie. Îţi place sportul?”

„Nu prea...”

„Mare păcat, bătrîne! Eu însă am o jucărie preferată pe care vreau să ţi-o arăt...”

Neurologul cu ochişori şireţi luă de sub masă o halteră de 16 kilograme pe care începu s-o ridice cu energie. Obrajii i se făcură stacojii într-o clipită. Editorul sexagenar nu spuse nimic. Doar strîmbă din nas.

La editură, îi zise Silvicăi Zgură că e foarte obosit şi nu va mai veni la ea, iar acasă se luă la sfadă cu soţia obeză.

„Ce ţi s-a întîmplat? Văd că mergi prin casă ca un somnambul! Poate te-ai îndrăgostit?!” se oţărî nevasta.

„Da, aş vrea să mă îndrăgostesc şi să scap de cicăleala ta, să fiu liber!” tună Anatol Vulpescu, ignorînd cu desăvîrşire lacrimile care o podidiră pe soţie.

Peste cîteva zile era din nou în cabinetul lui Petru Cîrlan. De această dată neurologul părea mai sobru, mai îngîndurat: „Tot proastă îţi este dispoziţia?”

„Da, foarte proastă...”

„Mde... Lucrurile sînt complicate, bătrîne...”

„Nu cumva analizele sînt rele?” se sperie directorul editurii.

„Analizele au ieşit bine, bătrîne. Eşti sănătos tun! Chiar şi cantitatea de hemoglobină din sînge e de invidiat! Şi tocmai asta complică lucrurile...”

„Nu înţeleg...”

„Dacă analizele sînt bune, dacă organismul îţi este sănătos, iar dispoziţia ta rămîne proastă, nu pot să-ţi spun decît faptul că ai greşit adresa. Eu nu te pot ajuta, căci problema ta e subconştientul...”

Neurologul îşi bătu repetat cu degetul îndoit în scăfîrlie.

„Vrei să zici că m-am ţicnit?” şopti Anatol Vulpescu, proptindu-şi bărbia în mîini.

„Ferească Dumnezeu, bătrîne! Pur şi simplu problema ta ţine de sfera fenomenelor psihice. Irascibilitatea ta are o cauză care ar putea să fie în afara conştiinţei...”

„O cauză? Dar nu găsesc nici o cauză...”

„Aici e buba, bătrîne. Dacă ai găsi-o, ai scăpa repede de dispoziţia proastă. Poate fi o frustrare, o neîmplinire refulată. De obicei, bărbaţii sînt măcinaţi de neîmpliniri sexuale... Nu-mi spuneai că îţi displace sforăitul soţiei? Păi, poate sufletul tău jinduieşte o altă femeie, una mai tînără?”

„Pe dracu’! Am o femeie tînără şi frumoasă şi mi-e silă acum de ea ca şi de soţia mea grasă... Nu e vorba de o neîmplinire sexuală! Simt asta!”

„Ar putea să fie altceva, bătrîne. Trebuie doar să înţelegi că această cauză e cuibărită în sufletul tău. Trebuie să-ţi scormoneşti amintirile, să rebobinezi gîndurile care ţi-au trecut prin minte în ultima vreme şi visele care te-au chinuit...”

„Visele care m-au chinuit? Păi, e un vis de care nu pot scăpa...”, îngînă editorul sexagenar. Se uită la moşul cu lornion de pe perete şi avu senzaţia unui suflu de aer arctic. Îi povesti medicului, pe nerăsuflate, visul cu solemnitatea penibilă, cu autoritatea morală care-l lua în băşcălie. Neurologul îl ascultă cu atenţie, reflectă preţ de cîteva clipe, apoi conchise: „E un vis ciudat, bătrîne. Şi s-ar putea să aibă legătură cu starea ta afectivă...”

„Recunosc că mă tulbură visul acesta, dar nu înţeleg de ce...”

„Cauza poate fi ascunsă într-un detaliu al visului. Rebobinează-l, analizîndu-i fiecare amănunt. Sau vrei poate să mergi la un psihanalist?”

„Ducă-se dracului psihanalistul! Îmi este suficient ce mi-ai spus. Gata! Îţi mulţumesc pentru ajutor...”

„Nu ai de ce, bătrîne. Şi nu uita că sportul e cel mai bun medicament!” zise neurologul şi scoase, icnind, de sub masă haltera de 16 kilograme.

În seara aceleiaşi zile, îi telefonă Liviu Beschieru. Clasicul literaturii basarabene îl anunţă patetic că îi va aduce un nou manuscris spre publicare. Altădată Anatol Vulpescu îl felicita făţărniceşte, îi cînta osanale şi-i spunea că abia aşteaptă să citească manuscrisul. Acum însă patosul boşorogului i se păru ridicol şi nici nu mai voia să-i publice mîzgălitura. Acum îşi dădea seama că ani de zile fusese prost ca noaptea, că editase nişte texte care nu făceau doi bani. Pe deasupra, îl enervă la culme aplombul boşorogului. De aceea, îi spuse răspicat să-şi bage manuscrisul în cur, trînti receptorul în furcă şi se duse să se culce în biroul său, lăsînd-o pe soţie singură în dormitorul imens.

Iar visul urît puse din nou stăpînire pe el. Vorbea cu convingere de la aceeaşi tribună somptuoasă, în aceeaşi sală arhiplină. Şi toţi îl adulau pînă în clipa în care bătrînelul grav, cu lornion, îi dădea premiul important. Apoi venea dezastrul, toţi se stricau de rîs, iar cel mai tare rîdea bătrînelul grav, autoritatea morală, pe care el îl privea cu un aer perplex. De această dată bătrînelului nu doar îi săreau din gură dinţii cariaţi, ci şi pielea i se solidifica, transformîndu-se într-o crustă respingătoare... Anatol Vulpescu se trezi în dricul nopţii ud leoarcă. „Negreşit, cheia indispoziţiei lui era visul acesta scîrnav!” îşi zise în timp ce îşi examina cu îngrijorare scofîlciturile mutrei în oglinda din baie. Iar visul avea şi el cheia sa. Drăcia dracului! Trebuia să rebobineze visul precum îl sfătuise neurologul Cîrlan. Dar avea nevoie şi de un confident ascuţit la minte. Verişorul lui, Teodor Boţan, care pe post de consilier trăgea sforile la Ministerul Culturii, putea fi un asemenea confident.

S-au întîlnit într-o cramă în care un taraf de lăutari cînta din toate răsputerile. Editorul pleşuv rezervase un separeu pentru a evita privirile muşteriilor prea curioşi. Văzînd stafia cu ochi adînciţi în orbite, consilierul de la Ministerul Culturii rămase tablou: „Ce ai, prietene? Nu te recunosc!”

„Aşază-te şi ajută-mă să analizez un vis...”

„Un vis?! Hi-hi... Vorbeşti serios? Credeam că m-ai chemat să discutăm despre afaceri...”

„Afacerile mă interesează mai puţin acum, Teo. Mă simt rău, foarte rău, iar un medic mi-a spus că problema mea e un vis care se tot repetă. Vreau să ţi-l povestesc şi să încercăm împreună să-i găsim o semnificaţie. S-ar putea să remarci un detaliu care mie îmi scapă...”

„Tolea, nu ar fi mai bine să-ţi cumperi o carte de vise?”

„Nu e un vis obişnuit. Îi zic chelnerului să ne aducă un coniac, iar tu ascultă-mă cu atenţie...” hîrîi Anatol Vulpescu şi se apucă imediat să rebobineze visul tulburător. Consilierul se holbă la el, străduindu-se inutil să-şi mascheze nedumerirea.

„Aşadar, ce crezi?” îl întrebă editorul după ce reveni din dimensiunea onirică.

„Mmmmm... O absurditate...”

„Toate visele sînt absurde, Teo. Dar ele pot fi interpretate...”

„Bine, o să încerc. E un fel de batjocură, zic eu...”

„Exact! Şi dureros este că sînt batjocorit în public...”, suspină Anatol Vulpescu.

„E doar un vis, Tolea...”

„Eu simt durerea asta în vis, Teo! E ca şi cum mi se întîmplă în realitate! Dar ce detalii ale visului ţi se par relevante?”

„Hm... Nu prea văd detalii relevante... Cu excepţia unuia, poate... Important e cine începe să rîdă primul în sala aceea, pentru că anume chicotul iniţial, nefiresc şi solitar, dinamitează pe urmă solemnitatea...”, zise consilierul, bucurîndu-se că găsise foarte repede o pistă pentru „analiză”.

„Interesantă observaţie... Numai că eu, în vis, nu-l văd pe porcul care rîde primul... Ce păcat! O fi asta oare cheia visului?”

„Eu nu văd alta...”, zise consilierul şi răsturnă un coniac pe gît.

„Mda... S-ar putea să fie... Mie însă mi se pare că bătrînul cu lornion, care rîde ca un idiot, e elementul principal al visului. E un bătrîn dubios, foarte dubios, nu-i aşa?”

„Nu ştiu, Tolea. Eu nu l-am visat. Poate că e dubios...”

„Să înţeleg că perfidia lui nu-ţi sare-n ochi?!”

„Nu ştiu dacă bătrînul e mai perfid decît cel care începe să rîdă primul în sală...”

Consilierul părea abătut.

„Lasă-l dracului pe cel care rîde primul şi spune-mi părerea ta despre boşorogul cu lornion!”

„Nu ştiu ce să zic, Tolea...”

„Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o! Iese că-mi răcesc gura degeaba! Gata, am plecat!” îi sări ţandăra editorului pleşuv.

Îi strigă chelnerului să se apropie, plăti consumaţia şi ieşi din cramă cu paşi repezi. Îi era ciudă că pierduse timpul cu un terchea-berchea. Ce prostie! Mai bine discuta încă o dată cu amicul Petru Cîrlan, un om de omenie!

Îi telefonă neurologului de cum ajunse acasă. La capătul celălalt al firului ridică receptorul o infirmieră.

„Vreau să vorbesc cu domnul Cîrlan!”

„Petru Vasilievici nu mai este...”

Infirmiera avea o voce ştearsă.

„Cînd îl pot găsi?!”

„Nu-l mai puteţi găsi, domnule. Petru Vasilievici a murit...”

„Ceee? Nu vă temeţi să spuneţi glume de prost gust, domnişoară?” îşi ieşi din răbdări Anatol Vulpescu.

„Sînt foarte serioasă, domnule! Îmi pare rău că nu înţelegeţi asta. Petru Vasilievici a decedat. Înmormîntarea va fi mîine, la ora 11.00...”

Vocea ştearsă se înăspri, zgîriindu-i rău urechea.

„Staţi puţin, domnişoară... Cum şi în ce chip a murit domnul Cîrlan?..” bolborosi editorul uluit.

„Un pacient l-a găsit mort. Zăcea în cabinetul său. Alături era o halteră grea. Mde... Un banal supraefort. La revedere!” îi comunică în stil telegrafic infirmiera şi puse capăt discuţiei.

Anatol Vulpescu se aşeză încetişor într-un fotoliu, pironindu-şi ochii goi asupra oglinzii din care îl privea un bătrînel secătuit. Dispariţia neurologului era o nedreptate flagrantă, o aberaţie. De ce trebuia să moară un om tînăr, zdravăn, de o rarisimă culanţă? Mai mult decît atît, era ceva diabolic în moartea subită a singurului om care-l ajutase cu adevărat în această dificilă perioadă. Şezu aşa în fotoliu, înghiţind la noduri, uitîndu-se năuc în oglindă, pînă cînd nevasta impacientată îl chemă să cineze.

„Lasă-mă-n pace, femeie!” zbieră editorul pleşuv. Peste o vreme adormi, epuizat, în fotoliu. Se făcea că vorbea în aceeaşi sală imensă, arhiplină. Şi el ştia că toţi îl vor asculta cu nesaţ pînă-n clipa în care bătrînelul grav, autoritatea morală, îi va da premiul. Şi chiar aşa se întîmpla. El ştia că toată lumea va rîde nechezat, iar cel mai tare va rîde bătrînelul. Şi chiar asta se întîmpla. El ştia că bătrînelului grav îi vor sări dinţii cariaţi din gură, că pielea i se va transforma într-o crustă hidoasă şi chiar aşa se întîmpla. Însă visul nu se întrerupse în acest punct, iar ce urma să se întîmple Anatol Vulpescu nu mai ştia. Crusta bătrînelului explodă dintr-odată, împăştiindu-se în mii de particule. Bubuitul surd îl făcu pe nefericitul laureat să închidă ochii, iar cînd îi deschise îl văzu, în locul în care fusese bătrînelul, pe un tînăr în blugi roşi, cu o mapă la subsuoară, care rîdea cu poftă...

„Paştele mamei voastre!!!” urlă Anatol Vulpescu, spintecînd liniştea nocturnă în care se cufundase casa, sărind ars în picioare din fotoliu. După zile lungi pline de tristeţe, editorul pleşuv simţea întîia oară o uşurare imensă. Scăpase brusc de o povară apăsătoare. I se luă perdeaua de pe ochi. Cauza suferinţei sale era individul alunecos, care-l ofensase o dată la editură, apoi la bibliotecă. Tînărul acela impertinent, care voia să-şi publice romanul stupid la Buchea latină, îi făcuse sînge rău în ultima vreme! Cum de nu a priceput de la bun început originea răului care se abătuse asupra lui?

Futu-i! Anatol Vulpescu se simţea salvat, revigorat, fericit. Realizase într-o clipită cît de puţin îi trebuie omului ca să fie fericit. Ştia acum ce îl măcinase cîteva săptămîni şi cunoaşterea îl eliberă de neliniştea devorantă întocmai cum presupuse regretatul Petru Cîrlan. Fireşte, trebuia să meargă neapărat la înmormîntarea neurologului. Şi mai era un lucru pe care trebuia să-l facă. Să le ceară scuze oamenilor pe care îi jignise din cauza acestui mucos lipsit de bună-creştere. Oamenii pe care îi jignise îi redeveniseră dragi. Era pur şi simplu incredibil că un individ anonim, obraznic, îi dăduse peste cap viaţa. Nu era deloc exclus ca el să fi fost îndrumat de nişte duşmani ai editurii Buchea latină. Indiferent de cine îi erau sfătuitorii, mitocanul trebuia pedepsit exemplar pentru umilinţa pe care el, un mare om de cultură, o îndurase atîtea zile!

(fragment din romanul ULTIMA ELIBERARE)

Foto: Al. Bîtcă

 

Antologie Tiuk!

Liviu Ioan Stoiciu, Restrîns la maximum (poezii)

Alexei Vakulovski, Călătoria lui Mihăieş la Polul Nord (proză)

Ruxandra Cesereanu, Nouă vieţi de pisică (poem)

Călin Torsan, Ultimul parastas (proză)

Cristina Nemerovschi, nymphette_dark99 (proză)

Iulian Ciocan, Visul editorului Vulpescu (proză)

Cosmin Perţa, Vizita (proză)

A. R. Deleanu, Sfîrşit de carieră (proză)