Tatuaje
Mihail Vakulovski
Un singur cer…
Cine cunoaşte proza Ruxandrei Cesereanu de pînă acum va avea o mare surpriză citind cartea publicată recent la editura Polirom, „Un singur cer deasupra lor”. Asta pentru că fantasta şi neo-onirista Ruxandra Cesereanu publică un roman hiper-realist şi social, bazat pe fapte istorice concrete, scris în stil realist, crud pe alocuri, cu nuanţe, stări şi sentimente clare şi precise, răul şi binele diferenţiindu-se evident aici, chiar dacă şi victimele sistemului comunist, şi torţionarii… au acelaşi cer deasupra lor. Da, e o altă carte despre comunism, dar e o carte pe care trebuie s-o avem în bibliotecă, pentru că e un volum care probabil că se va studia şi la universitate, alături de alte opere artistice care ilustrează perioada aceea istorică mai bine decît colecţii întregi de eseuri & publicistică. Apoi, cred că „Un singur cer deasupra lor” va avea succes şi-n străinătate, mai ales în spaţiul fostului lagăr socialist, dar nu numai. Citind cartea, mă gîndeam că e un roman care s-ar traduce foarte uşor (de, obsesii de traducător care l-a românizat pe Sorokin, Erofeev (ambii), Harms, Kononov, Prilepin etc., etc.) şi că ar fi bine să fie promovat şi-n străinătate.
„Un singur cer deasupra lor” mi-a amintit de „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i” de Veronica D. Niculescu (CDPL; 2012), o carte care are în centrul atenţiei exact aceeaşi perioadă, comunismul, acelaşi loc, România, şi al cărei fir narativ e tras pînă-n tranziţie, un volum compus din mai multe proze scurte care aparent nu au legătură, dar care se leagă firesc într-un roman, aşa cum e catalogat volumul Ruxandrei Cesereanu, nu şi al Veronicăi D. Niculescu (nu-mi dau seama de ce). Dacă „Roşu, roşu, catifea” se opreşte în post-comunism, imediat după căderea ceauşismului, „Un singur cer deasupra lor” ajunge pînă aici şi acum, deşi n-ai fi bănuit în nici un caz asta pînă pe la pagina 200… Prima jumătate a cărţii are proze-portret ale unor personaje care simbolizează şi metonimizează o întreagă mişcare, fie ele pozitive, fie negative, de la luptătorii anticomunişti în munţi şi deportaţii în Bărăgan la Ceauşescu şi Coana Leana. Citim un text despre o victimă a sistemului comunist, apoi unul despre un călău şi tot aşa, exact cum dorea un deputat sau senator să fie ştirile, una pozitivă şi una negativă. Foarte rar un personaj negativ are o trăsătură pozitivă sau invers (sunt doar cîteva excepţii în toată cartea – tînărul securist care vede unde s-au ascuns partizanii din munţi, dar împuşcă în pămînt, tănărul care vede că studentul din camera cu morţi e viu, dar îl sfătuieşte să nu se dea de gol, că va fi omorît…). Volumul începe cu un fel de basm religios, inspirat din snoava „Sfîrşitul lumei şi cei 30 de ani ai diavolului”, în care „Dumnezeu dădu lumea pe mîna Diavolului o jumătate de veac”, şi se încheie cu o precizare a autoarei, care menţionează că pentru scrierea acestor texte a folosit mărturii, documente, cărţi, arhive, dosare, amintiri, reviste. Un roman la care scriitoarea a lucrat foarte mult şi minuţios, se simte că textele au fost scrise ca un fel de experiment, în stilul unor cursuri de scriere creativă – asta ne spune şi mulţumirea pentru studenţii Ruxandrei Cesereanu, care probabil c-au fost martorii facerii unor capitole. Cele mai multe capitole ale romanului au ca titlu numele personajului principal, prin ochii cărora scriitoarea ne arată lumea. Lucreţia e o ţărancă tînără care s-a retras în munţi cu bărbatul ei, pădurar, cînd comuniştii au început prigoana. Pînă la urmă el a fost omorît, iar ea a intrat în puşcărie, unde-şi aminteşte cum după război satul s-a umplut de şobolani, iar oamenii le-au venit de hac pînă la urmă. Oricît de crude şi de realiste sunt subiectele capitolelor din „Un singur cer deasupra lor”, Ruxandra Cesereanu ştie să le artistizeze la maximum cu astfel de detalii interesante, fiecare istorioară are şi o linie artistică de subiect la fel de puternică precum linia social-realistă. Tinu e un tînăr securist, care nu are nici soţie, nici iubită. Nu are pe nimeni, în afară de un cîine pe care l-a dresat şi l-a învăţat ca pe un frate mai mic. Dar în dimineaţa cînd trebuia să se ducă să prindă bandiţii în pădure l-a bătut fără să-şi dea seama ce face şi de ce face asta. Driş e fiului preotului, deportat în Bărăgan împreună cu ceilalţi şase fraţi ai săi şi cu mama lor. Narator e Driş, acest copil de cel mult 6 ani. Pantiuşa vine într-o ţară străină să povestească cum e cu comunismul şi cu securitatea. Ştie rău limba, de aici şi momentele de umor involuntar din discursul său: „Trebuie să scoatem tot ce este străin de organele noastre, fiindcă organele are sarcini mari, drept care trebuie să scoatem tot ce este putregai. (…) Tavarişi, ştim cu toţii că fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte”. Loveşte – deocamdată verbal – aşa cum cîndva l-a lovit cu ranga pe Foriş şi a lichidat-o pe mamă-sa. O fată care „n-avea şcoală multă, ci numai credinţă cu sacul”, s-a călugărit şi a devenit Maica Arsenia şi trăieşte persecuţiile noului regim. Leontin e un ziarist tînăr, de la care „Partidul aşteaptă multe”. Primeşte misiunea să se ocupe de N. Mărgineanu, „profesor de psihologie, spion american, extrem de periculos”. Încercă să scrie articolul, dar prima variantă îi ieşi prea grandilocventă, iar a doua – prea de neînţeles pentru publicul larg. Aşa că hotărî să se ducă la prietenii lui muncitori, care i-au spus că duşmanul poporului trebuie musai schingiuit, aşa că Leontin veni acasă, distruse variantele dinainte şi a scris o telegramă în care „se cerea tragerea pe roată a lui Mărgineanu, scoaterea ochilor şi smulgerea unghiilor. Telegrama era semnată de patru tineri muncitori: Nandra Andron, Vitez Samoilă, Ilca Petru şi Macra Iosif. Era anul 1948”. Hambu trăieşte o poveste de dragoste la fel de nebună precum vremurile prin care trece. Marcu a trebuit să se ascundă în munţi, iar Hambu, un cîrn stătut, „se prinsese de viaţa Aureliei”, soţia lui Marcu. Trăia cu Hambu, rămăsese gravidă, dar a zis că nu se însoară pînă nu i se demonstrează că Marcu e mort. Păi, Hambu i-a demonstrat, aducîndu-i capul lui Marcu într-un sac. Alexandru e în închisoarea din Piteşti, unde-şi face de cap Ţurcanu, poreclit Marchiz, patronul reeducărilor, convertit de la legionari la comunişti. Marchiz experimenta reacţiile corpului uman la maltratări. El, „noul evanghelizator, are dreptul suprem să boteze deţinuţii direct în latrină”. Şi o făcu, i-a pus pe deţinuţi să mănînce… ce au produs, iar pe Alexandru l-a băgat în căldarea unde defecau şi care era golită doar o dată la 3 zile. Apoi Marchizul le-a pregătit seara masturbării. Padre Basilio e bunicul scriitoarei, preotul greco-catolic Vasile, care a murit în exil, la Roma, în 1983. Dănuţ e un copil cu cheia la gît crescut doar de tată. Valeriu, prof de română, s-a trezit cu o dorinţă aprigă să strige „Jos” în piaţa centrală. Ce-a însemnat asta pentru viaţa lui vedeţi din proza care-i poartă numele. Dragostea dintre Anda, o evreică, şi Gabriel, un român, se termină cu un avort, comparat cu revoluţia din 89 şi gaura din tricolor şi morţii din stradă… Johann e un şvab din Banat care scrie o cerere legală să emigreze în Germania, dar securiştii „îl ajută” să se simtă patriot. Aceeaşi securişti îl lucrează pe învăţătorul Onc pînă acesta devine „Zugravu”. „Şosescu” mi-a amintit de filmul „Discursul regelui”. Ceauşescu vine, înainte de întîlnirea cu scriitorii, la logopedul său, State, care-l ajută să nu se bîlbîie cînd rosteşte discursuri oficiale. Silvestru este cenzorul care-şi cenzurează propriul poem, cînd primeşte şpalturile revistei unde urma să fie publicat noul său poem: „Tăie toată poezia şi scrise cu majuscule deasupra: SE SCOATE! Da, el era autorul şi tot el cenzorul. Iar cel din urmă făcuse dreptate, fiindcă era mai avizat decît autorul. Care era tot el. Unul era vinovat, acesta era autorul. Celălalt era un justiţiar, acesta era cenzorul”. „Şoimuleştii” e despre o educatoare care-i învaţă pe copii cîntecul „Noi în anul 2000 / cînd nu vom mai fi copii”, acelaşi cîntec care, interpretat acum, sună cu totul altfel. Roby ascultă Europa Liberă şi hotărăşte să emigreze cu orice preţ. Domnul Ionescu s-a născut în aceeaşi casă în care locuieşte şi acum, singur, bătrîn, de 71 de ani, somat să părăsească locuinţa sa, care urma să fie demolată, pentru construirea blocurilor ceauşiste. Săndiţa şi Lilica sunt două gemene dintr-un orfelinat pe care Ruxandra Cesereanu le lasă să vorbească în limbajul lor. Ciuciu e un copil care fuge de la casa de copii şi devine aurolac. Călin e un student de 19 ani care moare aproape întîmplător la revoluţie, în Piaţa Universităţii. Coana Leana e „nevasta preşedintelui Republicii”, iar Iunian e „gheneralul” care, văzînd că Şoşon şi Coana fuseseră deja împuşcaţi, ca să scape inventă teroriştii şi instaură haosul general… cu ajutorul celor 10 telefoane din cabinetul său. Iasmin e un om simplu, care a ieşit în stradă abia a treia zi de revoluţie, dar căruia soarta i-a pregătit un scenariu aparte, pe cadavrul lui scriindu-se cu creion chimic „Terorist”. Ilişoi e chiar Ion Iliescu, care se gîndeşte la conducerea statului ca la un joc de soldăţei. Andrei e un „golan” din Piaţa U(niversităţii), pe care într-o dimineaţă de iunie, 1990, o găsi devastată şi însîngerată şi nu mai era nici un grevist al foamei, nici unul din prietenii săi. Fu luat repede la pumni, bătut şi aruncat într-o dubă (saitu’ de cultură – în dubă, cum ar veni), alături de alţi tineri bătuţi. Leşină, iar cînd se trezi era doar cu cîţiva morţi şi auzea cum peste perete erau audiaţi şi schingiuiţi tineri. Un soldat l-a sfătuit să se prefacă mort, altfel va deveni mort. A stat două zile acolo, apoi a fost scos afară alături de alţii, care i-au povestit cum au fost bătuţi de mineri, la km 0 al capitalei ţării. Pîlcu e un tînăr miner, venit la Bucureşti chemat de Ilişoi, intoxicat în tren cu ziare, întîmpinaţi cu flori, ţigări şi alcool, intră într-o horă mineră a bătăii şi-l loveşte pe-un student pînă-l omoară. Petru Vlaia e un profesor român care lucrează la o universitate din SUA, omorît la comanda securităţii din România. The Great Grey e un senator român de aici şi acum, „adevăratul fiu al lui Ceauşescu”, fost pupincurist ceauşist, acum idol al maselor, popor pe care TGG îl satisface ca dimineaţa pe-o femeie, „sănătos şi vîrtos”. Cîte personaje centrale – atîtea capitole (plus încă alte cîteva mai generale, despre iubire sau adulter) şi atîtea biografii şi probleme sociale şi existenţiale. „Un singur cer deasupra lor” e cartea în care găsim toate temele grave din timpul comunismului ceauşist: de la cozile la alimente şi demolările caselor la evreii, şvabii şi şasii care vor să emigreze cu orice preţ. Doar prima oară e la fel ca oricînd şi oriunde. Citind cartea Ruxandrei Cesereanu vezi cît de barbară şi de crudă a fost lumea comunistă şi înţelegi că multe din problemele ei încă n-au murit chiar cu totul. „Un singur cer deasupra lor” de Ruxandra Cesereanu e o carte foarte bună şi foarte bine scrisă, la fel de importantă şi ca roman, şi ca document istoric. Lectură utilă!
Ruxandra Cesereanu, „Un singur cer deasupra lor”,
Ed. Polirom, Iaşi, 2013
Tatuaje
de Mihail VAKULOVSKI (Tiuk 38)
Platforma (Michel Houellebecq)
Un taur în vitrina de piatră (Liviu Antonesei)
Un singur cer… (Ruxandra Cesereanu)
Epistola din Filipeni (Anatol Grosu)
92 de poveşti cu cărţi (Ştefan Caraman)
Ani cu alcool şi sex (Cristina Nemerovschi)
Cu genunchii la gură (Krista Szöcs)
Mihail Vakulovski
Lumea lui Blondy
„Luna lui Zeze” de Cristina Podoreanu este un roman despre un grup de tinere, numit Clubul motociclistelor Gospodinele MC. Un text care începe cu un fel de autobiografie ca la rubrica „matrimoniale”, apoi continuă în stilul jurnalelor, după care romanul devine unul de aventuri. Blondy e personajul narator (la pp. 97-98 vedeţi ce-i place – să meargă cu motorul, să mănînce, să zboare şi să scrie), iar în afară de ea din grupul motociclistelor mai fac parte Eva, Ema şi Poli (fiecare cu stările, trăirile şi amintirile ei). Cînd nu se duc în Vama Veche, la 2 mai, la sauna de nudişti, la întîlnirea moto de la Breaza, la Lacul Sărat sau în Deltă, fetele se întîlnesc în oraşul de sub Tîmpa sau la una dintre ele şi bîrfesc, beau, fumează, povestesc, iar la un moment dat, tîrziu în noapte, îl sună pe cineva dintre prietenii motociclişti şi-i cîntă imnul gospodinelor sau orice altceva.
Romanul se citeşte uşor şi are un stil alert, atmosferă tinerească, personaje frumoase şi foarte active. Cititorul lui „Luna lui Zeze” se întîlneşte cu o lume mai degrabă nouă pentru el, a motocicliştilor, de fapt – mai mult – a motociclistelor! O poveste care durează o lună din viaţa lui Blondy, timp în care se întîmplă foarte multe chestii, un roman interesant după care s-ar putea face un scenariu de film, cu final „la care nu te-ai gîndit niciodată”. Lectură plăcută!
Cristina Podoreanu, „Luna lui Zeze”,
Ed. Aula, Braşov, 2013
Mihail Vakulovski
Dona Juana
„Dona Juana (Fals tratat de mitologie contemporană)” este cea de-a patra carte a actriţei şi scriitoarei Lorena Lupu, roman blindat de-o prefaţă de Cristian Mungiu şi un interviu de Dan-Silviu Boerescu, cel care a încurajat-o pe Lorena Lupu să scrie literatură erotică.
Personajul narator al cărţii e o pasăre de noapte (şi de pradă), o „artistă” care interpretează un rol de travesti într-un local dubios, Club Bizare, marţi şi vineri, de la 22:00 la 24:00, sub numele de Don Mucho Macho. În rest, cea numită în scrisorile unui obsedat anonim Dona Juana agaţă, bea, se droghează, merge la cluburi de gay şi de swingheri şi face mult sex, şi cu bărbaţi, şi cu femei, considerîndu-se „femeia tuturor bărbaţilor şi bărbatul tuturor femeilor”.
Un roman erotic şi de aventuri, foarte bine gîndit şi scris, poveste care a fost foarte aproape să se termine tragic sau dramatic, dar care se încheie… cu bine, din punctul de vedere al personajului principal, astfel cititorul avînd, de fapt, două variante de final.
O carte despre profesie şi hobby, despre prietenie, despre libertate şi despre libertatea de a alege şi despre preţul acestei libertăţi. O carte despre viaţa de noapte, pe care o poţi citi şi ziua, şi noaptea. Lectură plăcută!
Lorena Lupu, „Dona Juana (Fals tratat de mitologie contemporană)” (roman),
Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2012
Mihail Vakulovski
„Gringo”
La penultimele întîlniri ale tinerilor scriitori de la Alba Iulia s-a discutat despre ce urmează după generaţia 2000. Concluzia generală era că încă nu se vede nimic la orizont, pînă cînd Bogdan Coşa a zis că el nu este 2000-ist şi că mai sunt şi alţii care simt ca el. Într-adevăr, numai la Braşov Bogdan mai avea cîţiva scriitori foarte talentaţi care-s post-2000-işti, să zic aşa, printre care Andrei Dosa, Sabina Comşa sau Vlad Drăgoi, iar Radu Niţescu, născut în 1992 la Bucureşti, este încă un argument că un nou grup literar s-a născut deja.
Radu Niţescu a debutat cu volumul de poezie „Gringo” la Casa de Pariuri Literare (2012). O carte proaspătă, cu aer tineresc, limbaj viu şi bogat, ca al poeţilor 2000-işti, poeziile sale sunt scurte, dinamice, dar narative, cu poveste, chiar şi în cazul cînd sunt despre poeziile altuia, despre starea ăluia („tocmai citise cineva un poem cît Amazonul / despre cum a cunoscut el o fată / fata n-a vrut / şi asta era toată povestea”). O carte în care tînărul Radu Niţescu ne-a demonstrat că-i place să scrie, că scrie grozav şi că are răbdare, deşi a debutat atît de devreme. Aşa că aşteptăm următoarea carte, în care să vedem ce direcţie a ales şi dacă şi-a găsit stilul sau încă va fi în căutare, cu răbdarea anunţată.
Radu Niţescu, „Gringo”, CDPL, 2012
Page 1 of 2