Maria David

Cuvinte de veghe

 

1.

Azi-noapte te-am visat. Te visez de fapt nopți la rând și - mereu aceeași senzație atunci când mă trezesc: panică. Şi după câteva secunde un sentiment de eliberare... de fiecare dată, în vis, aștept speriată să te întorci și mă tem că vei fi atât de beat încât nu vei putea merge singur. Te va aduce cineva, pe brațe: un trup slab, chircit, îmbâcsit de alcool. Fixez poarta minute în șir să văd dacă vii. Cum vii - spune mama. Apoi mă fâțâi prin casă, înjur, tremur, plâng și îmi promit că data viitoare mă voi întoarce acasă cât mai târziu. Să nu mai știu nimic. Să nu mai aștept nimic. Atât de târziu încât tot ce-ar fi putut să se întâmple, să se fi întâmplat deja.
Apoi am început să te evit. Dimineața - mă trezeam prima. Fumam și mă întrebam în ce direcție să plec. Întotdeauna găseam un loc sau o persoană spre care să mă îndrept. Niciodată acel loc sau acea persoană pe care mi le-aș fi dorit cu adevărat. Dar plecam. Reveneam noaptea, când totul părea liniștit: mama, obosită, cu privirea lipită de televizor, tu - și sforăiturile tale, eu - în bucătărie,  fumând în tăcerea aia ireală, o țigară.

2.

Am aprins lumânări. 7 pe zi. 49 de zile. Așa mi-a spus cineva că e bine. Ca sufletul tău să-și găsească liniștea, acolo unde s-a dus. Ca sufletul meu să fie împăcat, aici, unde a rămas. Am fost în zeci de biserici, am aprins lumânări  și m-am rugat pentru noi. Uneori vin și la cimitir, mă așez pe bordura de ciment a mormântului și îmi aprind o țigară. Aș vrea să îți spun multe, dar nu pot să scot niciun cuvânt. Așa că tac. Mă gândesc la tot felul de tâmpenii. Sau stau acolo, pufăind, și mă întreb dacă ți-ar fi plăcut să fumezi o țigară cu mine. Uneori îmi vine să îți povestesc câte ceva, dar apoi mi se pare penibil. Toate ar fi trebuit spuse demult. Acum parcă e prea târziu.

3.

Senzația de vertij. De durere în tot corpul. Nesiguranța. Mirosul de clor înțepându-mi nările. Duhoarea pe care o poate răspândi numai carnea tocită, putrezită. Corpul tău bătrân, tot mai mic, tot mai slab, pitit sub o plapumă imensă. Tusea, flegma, convulsiile. Neliniștea ochilor tăi. Și absența vocii. Asta mă îngrozea cel mai tare. Aș fi preferat să te aud înjurându-mă, respingându-mă, futu-ți paștele mă-tii de copil, orice, doar să aud.

Îmi imaginam cum moartea, ca un șobolan urât, cu bot ascuțit, roade în fiecare zi din tine. Știam. Și tu știai și totuși amândoi ne prefăceam că totul este cât se poate de bine. Mă așezam pe un scaun, lângă pat, și-ți povesteam tot felul de chestii. In mod normal, nu te-ar fi interesat și nici eu nu m-aș fi obosit să îți adresez vreun cuvânt.

Uneori vroiai să spui și tu ceva, dar nu înțelegeam nimic. Doar niște sunete înecate de tuse. De vomă. Dar continuam să povestesc. Înșiram cuvinte, mii de cuvinte, de parcă atunci le-aș fi descoperit pentru prima dată.

Alteori fața ți se lumina pur și simplu și zâmbeai. Cel mai senin zâmbet pe care l-am văzut. Și atunci îți zâmbeam și eu.

4.

Uneori mergeam pe stradă și priveam fețele oamenilor. Ale bărbaților, în special. Atunci când mă atrăgea ceva - o privire intensă, o voce puternică, răgușită, un trup bine făcut, solid, care inspira siguranță, îmi spuneam că așa mi-ar fi plăcut să arate tatăl meu. Zile în șir colindam aiurea și adunam, ca într-un puzzle, imagini și sunete diverse. Îmi confecționam un alt tată. Unul care să știe ce și cum să spună. Care să îmi dea încredere.

Mi-era ciudă că nu erai așa cum aș fi vrut eu. Cum credeam că ar fi trebui să fie un tată adevărat.
Tu păreai tot timpul vulnerabil. Fragil. Ca și cum în orice secundă te-ai fi putut frânge.

Îmi intrase în cap că sunt înfiată și gândul ăsta reușea uneori să mă liniștească.

Apoi am început să te privesc tot mai mult, pe furiș, și descopeream furioasă că îți semăn.

Aceeași privire pierdută. Aceleași gesturi: tremurul degetelor îngălbenite, mâna chircită strângând filtrul țigării, fumul expirat întotdeauna spre pământ. Tăcerea densă, solidă - ca o haină, în care tu păreai să te simți atât de bine, iar pe mine mă incomoda.

5

S-a întâmplat într-o zi să vin spre casă mai repede decât ar fi trebuit. Mi-era ciudă deja, mergeam speriată, cu ochii ațintiți și mă rugam să nu te întâlnesc.
Apoi, deodată, la câțiva metri distanță, te-am văzut. Mergeai încet. Îngrozitor de încet. Hainele alea, devenite în ultimul timp mult prea largi pentru tine, umflate de vânt, fluturau în toate direcțiile. Mi-era groază că o rafală mai puternică te-ar dezechilibra. De câte ori trecea câte o mașină, foarte aproape de tine, închideam ochii. Apoi îi deschideam repede și observam ușurată că încă ești în picioare. Că îți continui drumul ăla, care părea un calvar.

La un moment dat te-ai oprit și te-ai așezat pe o bordură. M-am ascuns și am privit de acolo cum stai pur și simplu, ca și cum ai fi așteptat ceva. Mâna ta slabă, cu vene proeminente și noduroase părea că mângâie piatra. Ți-ai aprins o țigară și auzeam parcă hârâitul respirației, ghiceam buzele abia întredeschise prin care ieșea un firicel de fum.

Apoi te-ai ridicat și ai mers mai departe, iar eu am început dintr-o dată să plâng. Mi-ar fi plăcut atunci să vin să te strâng în brațe. Să fi putut să te iau de mână și să mergem împreună spre casă.

6

Nu am plâns atunci când am aflat că ai murit. Nici atunci când am ajuns la morgă, nici când ți-am văzut lucrurile îngrămădite într-un sac negru, de plastic.

Am mers la primărie să iau certificatul de deces. Am rostit clar și calm numele tău.

Am mers să cumpăr coșciug și cruce și cearșaf, am dat telefoane să anunț moartea ta. Ţi-am citit în fiecare noapte de priveghi dintr-o carte.
Am stat cuminte la înmormântare, atentă la ceea ce citea preotul despre tine și aveam senzația că vorbește despre altcineva.

Am spus ceea ce trebuia spus, am făcut ceea ce trebuia făcut. Am aprins lumânarea, te-am sărutat și am privit cum sicriul aluneca încet spre groapă. 
Păreai liniștit. Relaxat, de parcă exact acolo ți-ai fi dorit dintotdeauna să ajungi.

7.

Se spune ca nivelul lentorii este direct proporțional cu intensitatea memoriei. Încerc să adun imagini, senzații, cuvinte, să îți reconstruiesc chipul, dar trecutul pare o pastă densă în care mă tot împotmolesc. Un trecut - smoală, care se prelinge pe trup, un strat perfect, așezat peste piele, o crustă de care nu am putut niciodată să scap.

Eram un copil încrâncenat, zice mama, sălbatic - ziceai tu. Las-o în pace, că e nebună, te auzeam spunându-i... şi atunci eram mândră de mine. Nu îmi dădeam seama că e mai mult decât un joc. Că încercând să te ignor, voi sfârși prin a-ți semăna. Tăcerea, impulsivitatea, frustrările, orgoliul stupid, incapacitatea de a mă exterioriza, de a savura plăcerea, toate au devenit între timp ale mele - o moștenire blestemată care ne leagă și mai mult.

8.

Când eram mică aveam senzația că nimic rău nu se poate întâmpla dacă dau drumul la televizor. Mă gândeam că oamenii ăia de-acolo, din cutie, nu puteau să vorbească despre tot felul de lucruri decât dacă totul era în regulă. Altfel, mi-ar fi transmis vreun mesaj, un semn.

De cate ori țipai la mine sau te enervai, apăsam pe un buton fictiv și sunete, imagini venite de-a valma, te acopereau complet. Te priveam, dar nu mai auzeam nimic, păreai chiar nostim așa,  un fel de jucărie defectă și nu-mi mai era frică.
Când butonul nu a mai funcționat, am început să îmi inventez amintiri. Erai un tată care mă strângea în brațe și mă mângâia ușor pe cap. Un tată care știa să construiască o căsuță pentru vrăbii, care știa și să se joace păcălici și de-a v-ați ascunselea, care știa să zâmbească alb și larg, așa, ca într-un film cu happy-end.
Mi-aduc aminte de o plimbare. Încercam să îmi potrivesc pașii după ai tăi, să-mi coordonez mișcările cu ale tale, dar nu reușeam nicicum. Eram tot mai obosită iar mâna ta-clește continua să mă tragă după ea. Ca pe un bagaj greu și inutil, care te incomodează, dar pe care nu îți permiți să-l lași în mijlocul drumului.

Într-un final am ajuns acasă, epuizați. Mama s-a uitat la noi, mirată, tu ai înjurat, iar eu, așezată pe trepte, am început să murmur într-un fel de descântec: ăsta nu e tatăl meu, ăsta nu e tatăl meu...

 

9.

 

Niciodată nu am avut o discuţie serioasă. Un dialog legat cap-coadă, aşa cum ar fi trebuit sau cum credeam eu că ar fi trebuit să fie un dialog tată-fiică. Tu ai fi articulat nişte propoziţii simple, dar necesare, eu aş fi plecat mulţumită că tata ştie despre ce este vorba şi mă susţine.

Rarele încercări de a vorbi despre lucrurile cu adevărat importante au fost nişte eşecuri. Nu numai tu erai încurcat. Stânjenit. Gesturile tale stângace, vocea uşor tremurată se răsfrângeau în mine ca-ntr-o oglindă. Eram atât de străini unul de altul încât orice conversaţie între noi nu putea fi decât banală. Despre vreme, şcoală, despre ce se mai întâmplă prin vecini. Ceea ce ar fi trebuit discutat rămânea ascuns în spatele cuvintelor înşirate corect.

 

10. 

 

Uneori îmi spuneai: să vii şi tu mai repede acasă. Mi-e - și aici ezitai - urât singur. Apoi aveai un aer stingher, iar eu nu puteam decât să îţi spun că voi veni. Asta nu se întâmpla însă niciodată.

Probabil ştiai.

Probabil nici nu dormeai atunci când mă întorceam noaptea, târziu şi deschideam uşa camerei tale uşor, ca să-ţi ascult respiraţia şi să mă conving că totul este in ordine.

Probabil ai fi vrut să îmi ceri o ţigară, să vii la bucătărie și să fumăm în tăcere...

Mă întreb acum dacă într-adevăr îți era urât. Ce fel de urât? Aşa cum simțeam eu când eram mică?

O senzaţie de gol-vertij, de rece pe şira spinării, prin tot corpul, de furnicături pe sub piele? Un fel de nelinişte care cotrobăia prin mine, peste tot?

Țin minte că mă ascundeam sub pătură, închideam ochii şi număram oi, jucării pe care le aveam, jucării pe care le-aş fi dorit, o strângeam în braţe pe Viviana-Vica-păpuşa şi nimic. Nici ea nu putea să mă salveze de întunericul care se scurgea de după ferestre.

Sau urâtul resimţit ca un gol în stomac? Senzaţia că tot corpul tău e doar o carcasă veche, ruginită? 

Ţi se întâmpla oare şi ţie să te bucuri de ceva-cineva şi apoi brusc, aşa, fără niciun avertisment, să te pocnească un sentiment puternic de inutilitate? Te trezeai şi tu dintr-odată fără aer, întrebându-te la ce bun?

Ce fel de urât simţeai tu, tată?

 

11.

 

Nu țin minte să îmi fi spus vreodată că eşti fericit. Că îţi place ceva. Că există ceva sau cineva care îți oferă pentru câteva momente măcar sentimentul că nu e totul aiurea. Alandala.

Mult timp am crezut că nu e posibil să fiu fericită pentru că mă aflu într-un loc şi nu în altul. Cu o persoană şi nu cu alta. Pur şi simplu mi-era indiferent.

De fapt, fericirea era un subiect tabu în familia noastră. Nu discutam despre. În momentele bune părea că fiecare ştie ce are de făcut şi face. Asta era suficient. Eram ca nişte păpuşi pe care cineva le-nvârtea cu o cheiţă. Se termina bateria şi rămâneam blocaţi. Apoi, nu ştiu cum, o luam de la capăt.

 Fericire era probabil atunci când tu nu aveai chef să bei, stăteai la bucătărie şi ne citeai ziarul cu voce tare.

Atunci când mama, obosită, se uita la televizor, fără să își facă griji că umbli cine știe pe unde şi cine știe cu cine.

Sau mai putea să fie tot fericire când eu veneam devreme acasă, mâncam şi vă ascultam pe voi povestind tot felul de nimicuri. Timpul părea lăbărţat atunci, un timp-plastilină de care întindeam cum aveam chef  sau îl mototoleam ghem şi-l aruncam pe tavan.

 

12.

 

Te-am urât mult timp pentru că nu mi-ai dat niciodată nişte repere. Pentru că a trebuit să caut, să bâjbâi, să cad, să pun totul la îndoială.

Atunci când mi-a fost greu, adolescentă fiind, păream o fetiţă neajutorată. Abandonată. Şi mi-era ciudă că sunt aşa şi nu altfel. Mi-ar fi plăcut să mă fac mică, mică, să mă ascund sub pat sau în dulap şi totul să dispară. Să vină mama, să mă ia de mână, să-mi spună că o să fie bine...

Acum îmi dau seama că și tu, uneori, păreai un  băiețel încurcat, timid, incapabil să priceapă ce i se întâmplă. Incapabil să găsească soluții, să aleagă. Probabil şi tu aşteptai acelaşi lucru: să vină o mamă, să te ia de mână, să-ţi spună că o să fie bine...

 

13.

 

Când eram mică, plângeam de fiecare dată când plângea și mama. Nu ştiam ce altceva să fac. Tu înjurai, ţipai la noi bocitoarelor, şi când te auzeam, urlam pur și simplu.

Îmi imaginam că te vei enerva atât de tare, încât vei exploda. Vedeam deja cum gura ta - un malaxor ştirb, uriaş, împroşcând cuvinte - va pocni brusc în mii de bucăţi: limbă, măsele, sânge...

 Dar nu se întâmpla aşa, bineînțeles, tu doar înjurai, apoi plecai, trântind uşa.

Mi-aduc aminte că odată, într-una din zilele bune, m-ai luat cu tine la berărie. M-ai aşezat la masă, mi-ai adus un suc și mi-ai zis să stau cuminte. Și am stat. Te priveam pe tine, pe prietenii tăi, pe tanti Ani-vânzătoarea, uite ce fetiţă frumoasă, şi cineva mi-a dat o ciocolată. Apoi mi-a făcut cu ochiul.

Era frumos – acolo - , pentru că tu erai tot mai vesel, gesticulai mult, vorbeai mult, şi nu te răsteai niciodată la mine. Chiar dacă mă pişcau ochii din cauza fumului, nu îmi doream să ajung acasă, pentru că tu-mi zâmbeai din ce în ce mai larg.

 

14.

 

Deşi ştiam că eşti mort, că trupul tău e la casa rece şi că ar trebui să fiu acolo, lângă tine, m-am dus în oraş. Apoi, ca să amân întâlnirea, am ajuns la un meci de baschet. Habar nu aveam cine joacă, deşi urmăream totul cu foarte mare atenţie. Încercam să pricep schemele de joc, să anticipez mișcările, pasele, coşurile. Uneori imaginile  se ştergeau şi îmi sunau în cap ultimele tale cuvinte: ar trebui să te odihneşti...

După baschet a început un meci de handbal, apoi unul de volei. Stăteam ţintuită pe scaunul ăla, în sala imensă și aproape goală şi nu îmi doream decât să mai urmeze ceva, orice. Să nu se mai termine. Să devin eu însămi o minge, pasată, lovită de panou, izbită în plasă, o minge de voleihandbalbaschet, doar o minge.

 

15.

 

Numai atunci când ai ajuns la spital am interes ce înseamnă trup şi minte ajunse la limită. Spaimă, feţe stâlcite de durere, plăgi urâte, supurânde, frica viscerală in faţa morţii, priviri înfricoșate cerşind un punct de sprijin.

Erai prea mic şi prea slab în patul alb. Un pat-gaură, care părea că te absoarbe, că te înghite în fiecare zi câte puţin.

Îmi imaginam cum grudronul, lipit de plămâni, obturează căile de acces ale aerului.

Îmi aduc aminte de efortul tău suprauman de a respira. De horcăitul pe care-l auzeam atunci când încercai să îmi vorbeşti, de zvâcnirile incontrolabile ale corpului.

Gura ta, flască, molfăia cuvinte și încerca zadarnic să le împingă spre mine. Nu puteam să te aud, doar să ghicesc, citind de pe buze. Vocea ta, altădată dură, înspăimântătoare uneori, nu mai era decât o şoaptă sufocată de flegmă.

 

16.

 

Tutunul se savurează, nu se fumează elegant, din colţul degetelor, buzelor - asta am învăţat de la tine.

Eram copil şi te urmăream fascinată, într-un întreg ritual: căutai din priviri pachetul, cutia de chibrituri şi un loc liniştit.

Flacăra lumina brusc faţa şi un zâmbet timid. Inspirai puternic. Uneori îmi vorbeai şi cuvintele păreau a curge şuvoi, odată cu fumul. Se rostogoleau încet, coerent, spre mine, cuvintele tale ca niște bile mari, albe, căzând fără ecou.

Apoi stâlceai filtrul în scrumieră şi rămâneai tăcut. Pentru câteva clipe erai undeva departe, în afara timpului. Atunci totul încremenea.

 

17.

 

Se întâmplă uneori să te recunosc în gesturile pe care le fac, în cuvintele pe care le spun, în modul în care fumez. Te recunosc mai ales în felul în care tac.

O tăcere grea, scorţoasă, apretată.

O tăcere-clei, care face imposibilă orice mişcare

O tăcere densă în care culorile, sunetele, formele, toate se estompează şi devin o pastă uniformă.

O tăcere–cochilie în care niciunul dintre noi nu a găsit un refugiu.

Numai fumul de țigară reuşea să umple perfect pauzele dintre cuvinte, distanţele dintre oameni, dintre noi.

 

18.

 

Îmi pare rău ca nu am avut niciodată răbdare. Să stau pur şi simplu într-un loc să  ascult. Să  privesc. Să tac.

Mi-am imaginat mereu timpul ca pe o pârtie lungă de schi. Abruptă şi goală. Nimeni în jur, numai eu undeva, într-un echilibru forţat. Numai eu, paralizată de frică, stăpânită de impulsul de a porni brusc, la vale, ca un bulgăre de zăpadă.

 

19.

Am fumat mult după ce ai murit.

De nervi, de plictiseală, din obişnuinţă, de poftă.

Uneori nu simţeam decât un fum înecăcios, putoare şi silă.

Alteori aveam senzația că mă înțeapă plămânii, că tot pachetul ăla de carne şi piele care-mi învelea coastele şi ar fi trebuit să le protejeze, nu mai exista.

Aerul inhalat trecea prin mine, printre oasele ascuțite, lunguieţe, şi ustura, aşa cum simţi la dentist când peste dintele şlefuit la polizor ţi se împroașcă un jet de apă rece.

Am fumat mult, pentru că vroiam să amplific sentimentul de gol, de alunecare.

Erau zile în care mă uram. Erau zile în care veneam la mormântul tău, aprindeam o ţigară, închideam ochii, trăgeam puternic - aşa cum făceai tu uneori -  şi prin fumul ăla, suflat haotic în jur sau încolăcit leneş pe degete, aveam impresia că ţi-aş putea vorbi.

 

20.

Despre taţi - numai de bine. Se zice. În general – despre morţi. Uneori închideai încet un ochi, apoi pe celălalt, fumai, şi păreai departe. Liniştit şi foarte departe.

Uneori privirea mea piezişă întâlnea privirea ta în gol.

Florin Hălălău

 

 

featuring eric clapton

 

criminalul în serie
mă mai are doar pe mine pe listă
îl văd în blocul de vizavi
cum îşi curăţă seară de seară
arma
stă în faţa oglinzii
îşi rimelează îndelung genele
îşi acoperă cu pudră
urmele prafului de puşcă
probează una după alta
rochiile de bal
vom fi cea mai frumoasă pereche
în seara aceasta

she puts on her make up
and brushes her long blonde hair

îmi apare mai întîi pe piele
ca o iritaţie
apoi îşi marchează teritoriul
cu pînză fină de păianjen
mă aşteaptă
fiecare mişcare pe care o face
este doar pentru mine
imaginea se suprapune perfect
peste conturul trupului meu obosit
mi se face brusc frică

and then she asks me “Do I look all right?”
and I say “Yes, you look wonderful tonight”

 

 

ea scrie

 

tu poţi mai mult

îi scrisese cineva în subsolul poeziei

cu talentul tău uriaş

poţi construi hidrocentrale

versurile tale calde

ar însufleţi generaţii de tineri

de pe şantierele patriei

ea în acest timp tot scria

păduri întregi cădeau sub furia

poemelor super long

ea

la etajul doisprezece al poeziei

singură cu gloria

scria

 

 

peisaj suprarealist

 

toţi îi spun domnu’ titi

ca şi cum s-ar întîlni

cu frizerul cartierului

el trece pe deasupra acestor lucruri

în zbor lin

şi zîmbeşte tuturor

să trăiţi domnu’ titi

îi spun vecinii care joacă table

cu respect domnu’ titi

îl întîmpină

proprietarul micului magazin universal

din care şi-a umplut viaţa

cu nimicuri

 

acum

ca farmacistul din figueras

nu mai caută nimic

 

 

lucrurile rămîn mici

 

şi ne lasă nouă

tot mai puţin loc

 

din copilărie

cînd ieşim periodic din haine

cum am ieşi din burta mamei

la nesfîrşit

pantalonii prea scurţi

mîinile tot mai lungi

 

lucrurile rămîn mici

în stive din ce în ce mai mari

se adună pînă la tavan

escaladează pervazul ferestrelor

ştiu că ne vor supravieţui

şi de aceea ne înlocuiesc

încetul cu încetul

tot mai mici

şi tot mai multe

 

 

poem în stil cărtărescu, despre o fată pe care acesta n-o cunoaşte

 

te priveam

în timp ce scoteai bani de la bancomat

ştiai

că te privesc

şi ai ridicat uşor un picior

aşa cum făceau actriţele

în filmele vechi

cînd erau sărutate

am simţit atunci

că te iubesc mult de tot

atît de mult

încît galbenul înconjurător al băncii

se prefăcu

într-un imens soare

orbitor

 

 

apă vie, apă moartă

 

stîngu’

stîngu’

stîng drept stîngu’

unu doi trei patru

unu doi trei patru

stîngu’

 

învăţam să mergem

cu tovarăşul coadă

eram elevi proşti

de aceea

ţipa tot timpul la noi

probabil prea tineri fiind

nu înţelegeam

că trebuia să fim perfecţi

că nu puteam apărea în faţa lui

oricum

 

apă vie, apă moartă

editura scrisul românesc

craiova

1987

poezia curgea curată în librărie

mirosul sudorii de pe stadion

nu ajungea pînă acolo

cărţile nu băteau pas de defilare

stăteau tăcute pe rafturi

într-o lume paralelă

 

în stradă

douăşpatru se tîra spre dămăroaia

mai mult mort decît viu

 

 

ceasul meu de perete

 

şi-a luat mai întîi

o pauză

acum arată

ora japoniei

 

stau întins

într-un şezlong

o gheişă îmi va aduce

ceai verde cu ghimbir

apoi îl voi citi

în tihnă

pe kenzaburō ōe

Mihail Vakulovski

 

Totul, aproape totul despre tati

(fragment)

 

după ce s-a convins că nu simulează, ci a avut un alt pre-infarct „pă bune”, a hotărît să n-o mai înjure. dă-o-n pizda mă-si de mortăciune. doar a zis asta şi a venit să-mi spună că „nu ştiu ce i s-a făcut rău lu’ mă’ta”. mama a zis că „din cauza căldurii; m-a apucat inima, dar o să mă lase imediat”, i-am adus o cană de compot rece, la care tati şi-a belit ochii (o fi crezut că-i vin), şi un ventilator. după ce am ieşit, tati a băut compotul şi a întors ventilatorul spre el, că „uaaiea n-o vrut să beie”. stă la fereastra dinspre drum cu perdeaua trasă într-o parte şi cu ocheanul sub mîna dreaptă. se mai uită la femeile care mai trec pe drum, din cînd în cînd, că „asta nici cur n-are, coromîsla!”. trage un pahar de vodcă („acesta nu-i samahon, ci cogniac”) şi zacuseşte cu un şold de iepure („Am să-l chem pe Serghei să-mi taie un iepure”). şi tare: „Azi am să tai cinci iepuri!”

 

 

„Idioato!”

acesta e ultimul cuvînt din visul lui tati. apoi s-a sculat, a luat un scaun de picior şi l-a aruncat în partea camerei în care stăteam noi, dar a ţintit-o pe mama, nu pe mine. şi-a luat viteză cu picioruşele pe sub burtă şi cu pumnul drept lîngă bărbie şi uşor în spate:

- curvo, aprinde candela!

 

 

trebuie să spun că lui tati nu-i prea place să muncească şi că locuim chiar lîngă brigada de tractoare. într-o dimineaţă, cînd tati căra în ogradă cărbunii din drum, trecu spre brigadă un tractorist, care îl salută şi, pentru că nu i se răspunsese, hotărî că nu fusese auzit. fiindcă tati e un personaj foarte iubit în sat şi mai ales respectat, fiind şi profesor pentru mult mai mult de jumătate din populaţia de pe-aici, tipul ar fi vrut să schimbe măcar două cuvinte cu el şi se întorsese înapoi, acum dinspre brigadă:

- Doamne-ajută, Alexei Vasilevici!

- Spor la muncă, Alexei Vasilevici!………..

tati: „Băi, te duci sau s-te-mping?!”

 

 

cînd satul se lărgi într-atît încît străzile lui trebuiau să poarte un nume, am început să locuim pe uliţa Florilor, din cauza detaşamentului de madame care frecventează - cu religiozitate - spitalele de dezintoxicare alcoolică din zonă. tati zice că cea mai bună comedie ar ieşi dacă pur şi simplu am filma măhălenii noştri şi trebuie să recunosc că ar lua toate Oscarurile po- şi impo - sibile şi tot nedreptăţiţi ar rămîne, şi personajele, şi regizorul. treceau pe lîngă noi prietenul meu din copilărie Serghei şi nevastă-sa Naghia. Serghei are vreun metru şi şaizeci, e foarte atletic, plin de muşchi şi de păr. Naghia e cu două capete mai lungă decît el, slăbănoagă, dar cu burtică – întotdeauna gravidă, tunsă băieţeşte, cu nas piţigăiat şi mai mereu de cîteva ori mai bătuceană decît Serghei, care e veteran al războiului din Afganistan. tati a izbucnit în rîs şi, printre hohote, cu palma stîngă lipită de frunte:

- M-am însurat şi eu, da’ Ser-ghe-i!!

 

 

după cîteva încercări nereuşite ale lui taică-său să-l scoată din casă (probleme de familie: maică-sa (mult mai bătrînă decît soţul ei) murise şi tat-so vroia, de, ca omu’, să mai prindă măcar încă o însurătoare, dar din cauza lu’ fiu-so nu-i ajungea loc de manevre şi intimitate), acesta (ba – de la badea - Filea - de la Filip, ghea – de la gheaghea, gheaghea de la deadea, care în rusă înseamnă nene, un om mai în vîrstă decît tine), ghea Filea l-a pîndit pe prietenul nostru, fiul lui, Serghei, cînd a intrat în casă şi l-a încuiat, apoi a deschis ferestruica, a aruncat o căldare de benzină şi a dat foc. prin nu se ştie ce tehnici de luptă, tînărul internaţionalist, erou în războaie nedrepte, a ieşit din flăcări viu şi nevătămat (doar un pic murdar pe faţă de funingine, dar asta-i huinea), l-a apucat de gît pe taică-său, un vlăjgan de aproape doi metri, şi a spus:

- Tată, aşa nu se face

 

 

odată, cînd tati s-a supărat, s-a dus în grădină şi s-a întins pe spate sub nucul din mijlocul viei, m-am dus după el şi i-am zis să meargă să se culce în casă, să nu răcească, mămica aşa îmi spusese să zic. atunci tati m-a întrebat ce culori îmi plac cel mai tare.

îmi plăcea roşul şi albastrul (tati: „aşa şi-am ştiut”), asta ţin minte precis, iar lui tati îi plăcea negrul şi îi plăcea cerul şi îi plăcea să-i dau pace sau să mă duc „în pizda mă-ti”.

- Hai, tătelu, la mîncare.

- Du-te-n pizda mă’ti.

 

 

apropo de „chicuit”. cînd aveam de făcut vreun exerciţiu, tati citea, dar era de ajuns să se întîmple ceva dubios în clasă că el, fără a ridica ochii din carte, întinde pumnul spre clasă şi degetul arătător te invită de 2-3 ori, apoi, fiindcă de fiecare dată vine taman „vinovatul”, tati îşi învîrteşte acelaşi deget în şuviţele lui – în „chică” - fără să-l privească, îl trage spre masă: „Marş la loc”, fără să-i dea drumul – „A, îţi place aici” – „Ce te uiţi la mine în catalog?” - „La loc, dobitocule”. dacă cineva se bucură prea tare de „suferind”, tati: „În două picioare”, iar dacă cineva îşi pîrăşte din întîmplare colegul… mai bine mi-aş aminti de orele de „lectură suplimentară”, nu tocmai cele mai iubite, dar poate cele mai memorabile (întrebaţi-l pe Pricop).

 

 

pe seama lui Pricop cel mai tare se distra Vadic, care o dată i-a furat caietul profului de biologie, anatomie, pregătire militară şi nu mai ţin minte ce, care ne citea din caiet, dar, ca să-i răspundem la întrebări, ne scotea în faţa clasei, ca să nu tragem cu coada ochiului în carte. profu’, care lui Vadic i-e şi unchi (iar lui tati văr), a zis că: „Azi nu facem biologia”. Vadic, nepotu-său, deci: „Da’ ce, Efim Antonovici, v-aţi pierdut caietul?” şi i l-a dat. atunci Efim Antonovici şi-a deschis caieţelul şi ne-a citit cu multă linişte sufletească lecţia.

 

 

Vadic însă a primit 2 la biologie la sfîrşitul anului şcolar. şi la istorie, căci profesoara îi era vecină... a trebuit să intervină tati ca să nu pice anul. la istorie, după cîteva încercări nereuşite de a-şi lua examenul cu Tatiana Nichiticina, l-a primit el, tati, la examen, iar pe Efim Antonovici, unchiu lu’ Vadic, l-a înjurat aşa cum ştie el, din inimă. tati este foarte convingător cînd te înjură. într-o vară mi-am făcut o casetă numai cu înjurături, dar nu vreţi s-o ascultaţi!

odată frate-meu s-a luat la întrecere cu iubita lui cine ştie mai multe înjurături. a început cu alea tradiţionale, dar cînd s-au terminat a trecut la bagajul familial, la înjurăturile lui tati. gagică-sa a început să plîngă.

 

 

profului de matematică, dirigintele meu, cînd, ca de obicei, la adunarea părinţilor a spus: „Eu propun ca elevului Mihail Vakulovski să-i scădem nota la purtare” (să mai scadă din „satisfăcător”), tati i-a zis că e un învăţător de căcat şi că în atîţia ani de muncă nici măcar de-o poreclă nu s-a învrednicit (tati, Alexei Vasilevici, a căpătat una chiar de la prima lui lecţie, despre Alecu Russo: „Alecu”). a doua zi, după cercetări asidue, Ivan Leontevici a venit la tati şi i-a spus că nu-i adevărat, el e şi „Pitagora”, şi „Crăcănici”, şi „Dasaiev”, şi „Prăjină”, şi nu mai ştiu cum.

Tati: „OK, crăcănici, fute-o de-aici”

 

 

la Iaşi, la cursurile de profi de literatură, tati s-a împrietenit cu Leopold (nu cu Leopold-vîhadi-podlîi-trus), un austriac care-i simte pe nemţi ca şi basarabenii pe români. acum îi trimite cafea, iar tati - albume despre Basarabia şi cărţi. cînd i-a trimis cartea mea de debut Leopold i-a răspund: „Frumos poezii”. tati i-a trimis „Pizdeţ”, Leopold i-a trimis cafea. tati i-a trimis „Politic moldav”, Leopold - o casetă video cu Viena. cafea, cărţi, ciocolate. tati stropeşte via şi se gîndeşte la Viena lui Leopold, tati urcă cu cabina în vîrful celui mai înalt munte din Caucaz, zice:

- ’Cea mă’si'...

 

 

la castelul Bran tati a urcat un pic, apoi a zis că nu merge mai sus. „Păi de ce?”

- Am văzut pînă aici şi mi-e clar. Ce poa' să fie mai departe...

după ce-a ieşit din castelul Peleş, l-am întrebat pe tati ce i-a plăcut mai tare:

- Ce? a zis tati.

- Lui Sandu cel mai tare i-a plăcut salonul turcesc, de exemplu, zic.

- Mare scofală, zice tati, nu mi-au plăcut oglinzile, zice.

 

 

în curtea Peleşului o femeie tînără vine la tati şi-l roagă să le facă o fotografie, ceva de genul:

- Nu vă supăraţi, ne faceţi o poză?

- Vă fac şi mai multe, – a zis tati. – Uitaţi-vă la vultur, –  a zis, şi după o mică pauză, în care femeile îşi învîrteau gîturile: – Vulturul sînt eu.

 

 

cînd au fost în excursie la Leningrad, tati şi nănaşu-său au rămas în partea cealaltă a rîului Neva, iar hotelul la care se cazaseră era pe cealaltă parte, nu mai mergea vaporul şi au sunat la dispecerat, marinarul a zis că gata, nu mai are cum să vină, dar pînă la urmă s-a prins după accent că-s basarabeni şi i-a întrebat dacă au vin moldovenesc. „Avem, cum să nu avem?” - „Ei, atunci vin să vă iau”. între timp tati cu naş-so au căutat vin moldovenesc prin restaurante, dar n-au găsit nicăieri, aşa că au cumpărat sticle de vin georgian şi l-au turnat într-o damigeană, au chefuit toată noaptea cu marinarul şi s-au plimbat cu vaporul pe Neva: „Şi vinul georgian e bun, dar nu există vin mai bun decît cel moldovenesc, imediat îl deosebeşti de celelalte, chiar şi de vinul georgian”, a spus căpitanul vaporului

 

 

orice carte i-ai dărui lui tati, cu „Pentru tati...” sau „Lui tati...”, el le semnează pe copertă: Al. Vakulovski. asta m-a mirat mereu, dar pe tati nu poţi să-l întrebi nimic, că se înfurie imediat şi nu mai ai chef de vreo discuţie cu el, iar ca să nu se certe cu tine trebuie să-l lauzi, apoi îţi povesteşte el cît e de erou (să nu-l contrazici). de exemplu, a venit un cunoscut de-al său cu un străin, care lui i-a părut „un dobitoc idiot”, dar dobitocul i-a lăudat vinul şi i-a devenit imediat simpatic. a venit un prieten care a zis că vinul e foarte bun, dar, „nu vă supăraţi”, aduce un pic a doagă, s-a şi oferit să-l ajute la spălat poloboacele, dar degeaba, din prieten a devenit pe loc „un dobitoc debil, cretinu’”. i-am dăruit lui tati un „Vladimir Bukovski pentru Alexei Vakulovski”. Hm, pe copertă a apărut imediat „Al. Vakulovski”... A, da, şi pe pagina 49 (anul naşterii – 1949) – semnătura de prof:

                                    

Diana Iepure

 

Înmormântarea Rozetei

 

Din când în când, pe lângă poarta noastră treceau miri, mirese şi morţi. Mirii-întotdeauna cu alai şi muzică. Morţii însă nu. “Iaca a mai trecut un mort”, zicea uneori naşa Gaşiţa, uitându-se pe fereastră la cei care se împleticeau din urma sicriului, şi trăgându-şi broboada mai peste ochi. Asta însemna că înmormântarea a fost fără marş funebru. Mie nu îmi plăcea fanfara la mort. Mai ales nu îmi plăcea sunetul tobei. Mi se părea că Mişa Maieră nu lovea în „barabană”, ci direct în burta mea, care vibra la fiecare lovitură. Dar chiar şi aşa, când auzeam fanfara, ieşeam cu căscatul gurii. Să văd cum mirii şi miresele, se duceau la club, „la înscriere”, adică la cununia civilă, iar morţii -  în deal, la ţintirim. Ne cocoţam pe zidul nostru de piatră, sub nuc: eu, Olica lui Troşin, Ala, zisă şi Bulioanca, Vasea lui Colea Omu şi Margareta, ca să putem vedea mai bine ce şi cum. Ambele ceremonii erau spectaculoase. Mirele şi mireasa mergeau pe centru, încadraţi de nuni. Întodeauna nuna ţinea în mână o sticluţă bombată cu vin şi un buchet de flori legat cu o panglică roşie, tăiată la capete în formă de coadă de rândunică. Olica, cea care le ştia pe toate, mi-a spus odată la ureche că asta înseamnă că mireasa a fost cinstită. Explicaţia nu m-a luminat prea tare. Am înţeles doar că era de bine. Tare mă mai miram cum de le iese nuntaşilor să danseze în faţa mirilor, mişcându-se ca racul şi chiuind din străfundul plămânilor:” Iu-hu-huuuuuuuuuuu!”

 

La mort era niţel altfel. În fruntea cortegiului funerar mergeau copiii cu coroanele. La cimitir, fiecare era răsplătit cu o batistă pe care o dezlega de la coroană, când mortul era coborât în groapă. La capătul batistei eru legaţi bani. Monede de cinci, douăzeci de kopeici, uneori chiar ruble metalice, cu chipul lui V.I.Lenin. După copiii cu coroanele, urma un bărbat cu sfeşnicul, apoi unul cu crucea, apoi cineva cu icoana. Mortul era dus pe umeri de rude, dacă trăise aproape de ţintirim ori în caroseria acoperită cu covoare a unui camion, dacă mai departe. De pe zid, vedeam foarte bine faţa galbenă a mortului şi florile din jurul capului lui, şi rudele care boceau. Cel mai des mortul era implorat: “Scoală, scoală şi hai acasăăăăăăă!”, dar cât nu am aşteptat crezând că măcar vreunul se va îndura să deschidă ochii, toţi şi-au continuat calea, făcând doar mici popasuri: lângă noi, apoi lângă stadion, unde erau aduse de pe undeva nişte prapore, apoi la poarta ţintirimului.

Deseori, mergeam pe locul unde a fost curtea boierului Mihalovski să ne jucăm de-a nunta ori de-a mortul. Iar cea mai cumplită înmormântare pe care am organizat-o a fost cea a Rozetei. Pe Rozeta o adusese Grişa nanei Anica de la Dnepropetrovsk. Îmi era foarte dragă Rozeta îmbrăcată în rochiţa ei din dantelă roz. Avea părul negru, cârlionţat, pielea smeadă, gene lungi, lucioase şi moi. Era negresă. Era neobişnuită. Când clipea, făcea aşa un mic zgomot:”kleap! kleap!” Nu ştiu de ce am ales să o înmormântăm anume pe ea. Am săpat o groapă cu hârleţul de jucărie, apoi am adâncit-o cu săpuţa. (Chiar dacă mama mi-a zis să nu mai spun aşa că nu e frumos, ci “sapă” ori „săpuşoară”, eu tot AŞA îi spuneam). Deci, am adâncit groapa cu săpuţa şi Rozeta a încăput foarte bine. Vasea a legat două beţe din crengi de salcâm şi a făcut o cruce, pe care a înfipt-o pe moviliţa proaspătă de pământ. Eu, Margareta, şi Olica boceam foarte tare şi o lăsam mai moale doar dacă trecea cineva pe drum. Am dat de pomană jucării, fundiţe gata legate şi poamă “ţâţa caprei” furată de la nana Anica din vie. Apoi am lăsat-o pe Rozeta în groapă şi am venit acasă. Noaptea însă am visat că peste Rozeta se târau râme, iar pe genele ei s-au aşezat doi scorpioni mari şi graşi, din cei de care aduna nanu Vanea când împrăştia gunoiul în sera din grădină. M-am trezit plângând şi am plâns până dimineaţă, când am alergat într-un suflet, am scos-o pe Rozeta din mormânt, am spălat-o cu săpun Podarocinoe, am pieptănat-o şi am pupat-o pe gene. Când ne-am adunat seara pe stadion, mi-am cerut fundiţele înapoi, dar Olica a zis că mortul nu se dezgroapă şi pomana nu se dă înapoi.

 

 

 

 

 

noi cu cine dansăm?

 

 

căderea pe scara udă a troleibuzului

ruşinoasă doar atunci când eşti singură

când toţi se uită de parcă ar şti

 

degeaba

cuprinzi cu degetele răsfirate bara rece de metal

să se vadă clar verigheta

 

apoi vine o seară cu

educatoare abătute când tăticii se grăbesc să plece acasă

după serbare

deja? şi noi cu cine mai dansăm?

 

 

***

 

dimineaţa

în drum spre serviciu

mă gândeam doar la rochia neagră din vitrină

sau eventual la sex

 

acum parcă aş avea de toate

mi-a mai rămas

un singur vis neîmplinit

micuţa rochie neagră XXL