Sever Gulea

Singurătatea alergătorului de cursă lungă - Alan Sillitoe,

Editura Polirom, 2012

Cred că eram cândva prin liceu când am ascultat prima oară piesa celor de la Iron Maiden, The Loneliness of the Long Distance Runner. Mi se părea că, în spatele unui titlu cât se poate de melodic,  piesa avea un aer și un mesaj tare trist: era vorba despre gândurile unui alergător aflat într-o cursă care parcă nu se mai termina.  Alergătorul își simțea inima pulsând asurzitor, simțea vântul care îl lovea și continua să alerge mânat de o determinare inexplicabilă spre finalul cursei. Partea care mi se părea tristă apărea de două ori în cântec și reflecta revelația alergătorului care percepea că întreaga cursă e zadarnică și nefolositoare (it’s all so futile) – victoria sportivă fiind total lipsită de relevanță. Această revelație, ivită chiar în momentul alergării îmi părea că transformă întreaga cursă într-un soi de pedeapsă de proporții infernale, sisifice: alergătorul dedicat și capabil să își ducă la bun sfârșit misiunea, tentat să abandoneze cursa atunci când conștientizează inutilitatea eforturilor sale, în baza unui soi de rațiuni filosofice care la vremea aceea îmi scăpau. Desigur, pe atunci nu auzisem de  generația britanică furioasă postbelică și nici de Allan Sillitoe și al său celebru alergător Smith dintr-o lucrare devenită simbolul unei generații (un fel de omolog britanic al protagonistului din romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci). Aveam să aflu abia acum, după mulți ani, când povestirea-manifest a lui Sillitoe a apărut tradusă și în limba română, publicată de Editura Polirom, că alergătorul de cursă lungă e departe de a avea un aer trist, capătă o aură de-a dreptul triumfătoare.

Volumul de față cuprinde o serie de povestiri semnate de Alan Silitoe (unul din autorii proeminenți ai literaturii britanice postbelice). Toate sunt narațiuni proiectate în universul clasei muncitoare, acolo unde oamenii par să trăiască  momente cât se poate de violente și amare, dar și momente sensibile și umane. Ernest, bătrânul tapițer neobișnuit cu singurătatea, caută să devină un fel de unchi adoptiv pentru niște fete pe care le întâlnește în fiecare zi la bar. Profesorul Raynor, cel care predă la o școală de cartier unui flux continuu de mocofani, își gândește ora în jurul reprizelor de privit prin fereastră la vânzătoarele frumoase din magazinul de vis-a-vis. Un poștaș părăsit de nevastă se întâlnește după ani de zile cu fosta sa consoartă și îi descoperă slăbiciunile pe care le tolerează cu blândețe. Un copil de 10 ani asistă la eforturile asidue de sinucidere ale unui bărbat nefericit. Avem de a face cu o lume în care imperfecțiunile și asperitățile vieții sunt mai evidente ca niciodată, în mijlocul celor care rătăcesc în labirintul viciilor sau se abandonează unor plăceri reprobabile, în mijlocul celor care chiar și atunci când sunt generoși sunt ignorați sau chiar persecutați. Povestirile lui Sillitoe ne poartă prin locuri în care minunile nu se întâmplă prea des (poate chiar deloc), în locuri în care oamenii caută fie să-și ascundă înfrângerea în vicii, fie să adopte o atitudine sfidătoare față de condițiile de viață și față de autoritățile care le perpetuează. Poate cea mai impresionantă povestire care este de altfel și cea mai cunoscută și mai amplă din întreg volumul, în care se evocă magistral  capacitatea de a rămâne demn și de a păstra o conștiință integră este, desigur, Singurătatea alergătorului de cursă lungă. Protagonistul ei, Colin Smith, un adolescent închis într-o școală de corecție pentru un furt ghinionist, descoperă plăcerea alergării la ceas matinal, o plăcere care nu rămâne trecută cu vederea de conducătorii instituției. Directorul școlii vrea ca Smith să participe și să câștige şi o competiție între școlile de corecție, iar narațiunea urmărește firul gândurilor protagonistului chiar din timpul desfășurării cursei. Așa cum aflăm, pentru Smith alergarea pare să fie în sine eliberatoare, deși îi oferă adesea senzația că este, în același timp, primul și ultimul om de pe planetă (și veți vedea cât de frumos este evocată această condiție ambivalentă). Smith nu aleargă însă pentru victorie, pentru burtoșii ipocriți lipsiți de bărbie și coloană vertebrală care vorbesc despre beneficiile sportului și despre reabilitare. Câștigarea cursei și triumful școlii de corecție pe care o reprezintă echivalează pentru Smith  cu o țopăială la comandă și cu asumarea unei înfrângeri morale în fața celor care l-au închis. De aceea, pe măsură ce se va apropia de linia de final, cu detașare filosofică, Smith va alege să fie cinstit în felul lui, chiar dacă asta exclude previzibila onoare sportivă.

Abia acum, după lectura povestirii lui Sillitoe, mi-am dat seama că înfrângerea lui Smith, acel it s all futile din piesa celor de la Iron Maiden reprezintă de fapt un strigăt triumfător, un strigăt silențios și aparent absurd care confirmă însă o victorie categorică.

Sever Gulea

SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR – C.S.Lewis,

Editura Humanitas, 2010

O vorbă veche din popor spune că acolo unde își bagă dracul coada nu iese lucru curat. Am putea completa: dar n-ar fi exclus să iasă ceva plin de umor spiritual. Să ne dumirim puțin, să ne amintim că, așa cum spunea C.S. Lewis, în ceea ce îi privește pe diavoli, oamenii pot face două greșeli: fie să le nege existența, fie să își bată prea mult capul cu ei. Indiferent de cum ne-am raporta noi la diavoli, aceștia par să își vadă de treabă: să caute noi feluri prin care să ne ispitească, să ne rătăcească mințile. Dar credeți că e lucru ușor? Să veghezi fiecare acțiune, să stai la pândă să îi corupi pe muritori? Departe de așa ceva, dacă ne apropiem de exercițiul de imaginație propus de C.S. Lewis. Într-unul din cele mai celebre volume ale secolului XX, scriitorul britanic (un caz interesant de convertire târzie la creștinism) C.S. Lewis proiectează o privire în culisele iadului, aducând în atenția cititorului un schimb de epistole între diavoli. Da, între diavoli, căci iadul pare să își aibă propriile sale ierarhii, propriii săi competenți și incompetenți. Nu toți diavolii sunt la fel de pricepuți, nu toți s-au trezit învățați și pricepuți în coruperea umanității. Tocmai de aceea, adaptând o vorbă cunoscută pe tărâmuri pământești, putem spune că diavolul cât trăiește învață, astfel că diavolii mai înțelepți și mai experimentați îi ajută pe cei aflați la început de carieră, în stagiile lor de ispitire a tinerilor. Faceți cunoștință cu novicele Amărel și cu bătrânul tartor Sfredelin, cei care se străduiesc, așa cum dezvăluie epistolele, să ducă la bun sfârșit misiunea pe care o au de îndeplinit. Care anume? Aceea de a-l face pe un biet personaj uman anonim să renunțe la credința sa. Așa cum se dovedește, treaba nu e deloc ușoară, chiar dacă “obiectul” muncii diavolești pare să aibă o viață destul de obișnuită: își petrece timpul cu prietenii, cu părinții, se îndrăgostește etc. Diavolii nu sunt însă dispuși să joace onest, în fond e în natura lor să uzeze de orice mijloc pe care îl au pentru a-și atinge scopul. De aceea eforturile lor nici nu vizează argumente raționale sau științifice legate de existența și credința în Dumnezeu. Scopul lor e zăpăcirea de cap, rătăcirea minții, nu descoperirea adevărului. În acest sens, Sfredelin va căuta să îl instruiască pe ucenicul Amărel, să profite de orice slăbiciune și orice context, atâta timp cât acestea îl vor aduce mai aproape de victoria finală. Epistolele dezvăluie un adevărat inventar de strategii de corupere, un autentic manual de buzunar al celor puși pe rele,  în care se examinează și se justifică mijloace de amăgire, având două scopuri: fie lipsirea vieții de o dimensiune spirituală – treabă pentru începători, de altfel, fie coruperea vieții spirituale atunci când ea există (mai ales când omul nostru pare să evolueze în apropierea sa față de Dumnezeu). Dintre tacticile diavolești, unele mai grosiere, altele mai subtile menționăm: exploatarea confuziei dintre spiritual și pictural, neglijența față de adevăr (nu contează dacă materialismul e adevărat sau fals, ci mai degrabă cât e de util și cât e de puternic), obsesia pentru viitor, stimularea vanității, exploatarea zeflemelii, a stării de disconfort față de viața dusă, încurajarea mândriei față de propria smerenie, exploatarea lăcomiei (dar nu în sensul cantitativ al excesului, ci în sensul mofturilor, după cum veți vedea), instrumentalizarea creștinismului (transformarea sa într-un mijloc de atingere al scopurilor politice), ispitirea sexuală și câte altele. Vor reuși diavolii să-și ducă la îndeplinire misiunea? Vă rămâne să descoperiți. Însă indiferent dacă deznodământul vă va dezamăgi sau nu (o chestiune care nu va fi străină până la urmă de propriile opțiuni (ne)religioase pe care le aveți), schimbul de epistole se va dovedi cât se poate de savuros. Iar asta pentru că, din punctul meu de vedere, volumul lui C.S. Lewis oferă piste de lectură atractive și interesante, indiferent dacă cititorul e creștin sau nu.  Cei care cred în Dumnezeu vor avea parte de o creionare convingătoare a chemării divine  (Dumnezeu ne vrea liberi, ne toarnă în suflet cunoaștere, își dorește ca slujitorii să-i devină fii, fără să îi îngenuncheze, vrea să șteargă preocuparea pentru valoarea proprie a omului), dar și a naturii diavolești – diavolii doresc oamenii doar ca pe niște vite pe care să le devoreze, să-i rătăcească, să-i folosească până la urmă (pentru ei e complet străină ideea de iubire necondiționată și sunt convinși că inclusiv Dușmanul, adică Dumnezeu, ascunde ceva malefic în spatele acestei sintagme). Pe lângă acestea, însă, atât creștinii, cât și ateii vor avea parte de o desfătare aparte, de o privire ironică în oglindă a condiției umane, supusă legii ondulației, supusă ispitei cronice, mereu uzând de acel liber arbitru care ajunge să îi extazieze sau să îi scoată din minți pe diavoli. Am regăsit în carte, printre multe altele, o replică de mare actualitate astăzi, în vremurile trăite sub semnul stimei de sine și al autoindulgenței (când ne îngăduim cât se poate de des păcate mici, plăceri vinovate, minciunele mărunțele care să dea savoare vieții), o replică relevantă indiferent de poziția religioasă pe care o avem, dacă interpretăm Iadul într-un sens mai general, drept un spațiu sau o stare de nefericire și neputință. Această replică e adresată de Sfredelin lui Amărel, în încercarea maestrului de a tempera așteptările naive ale novicelui care vrea căderi sufletești spectaculoase, cu răutăți și păcate de dimensiuni monstruoase. Iată ce spune Sfredelin: nu are nicio importanță cât de mici sunt păcatele, cu condiția ca efectul lor cumulat să determine virajul pacientului dinspre lumină către nimicnicie. Cu adevărat cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat – panta ușoară, moale la călcat, fără curbe bruște, fără kilometraj, fără indicatoare. Nu e de mirare că mulți vorbesc despre faptul că, la un moment dat în viața lor s-au trezit pur și simplu în iad… întâmplător sau nu?

Sever Gulea

CONDAMNAT LA MOARTE - Mikkel Birkegaard,

Editura Polirom, 2012

Viața bate filmul, viața bate cartea și totuși uneori ne dorim o viață ca în filme și episoade biografice demne de orice bestseller. Raportul dintre ficțiune și realitate pare, de atâtea secole, incert – ba arta imită realitatea, ba realitatea imită arta, ba personajele din cărți duc o viață mai autentică decât a noastră, ba noi suntem oricând deasupra personajelor. Desigur, pentru un scriitor sau pentru un regizor asemenea dezbateri sunt de lăsat în seama publicului și a criticii – e vorba de un soi de diviziune a muncii, în fond – în vreme ce unii discută despre literatură sau film, alții fac literatură și film. Sau nu, așa cum sugerează uluitorul roman al lui Mikkel Birkegaard.

Protagonistul din Condamnat la moarte, Frank Fons, este un scriitor popular, un autor de romane polițiste-horror controversate, atâta timp cât acestea sunt dense în detalii sinistre și revoltătoare. Romanele lui Frank Fons au drept personaje psihopați cât se poate de periculoși care pun în acțiune tehnici criminale odioase, descrise explicit, până la limita suportabilului (și ca să vă faceți o idee despre caracterul șocant, am să amintesc doar că în creațiile lui Fons se taie testicule, gravidele se ucid ritualic și jurnalistele sunt violate cu suluri de ziar). Tocmai datorită abundenței violenței, proiectată cât se poate de imaginativ, asupra lui Fons pare să planeze o dublă suspiciune: pe de o parte că el ar fi la rândul lui tulburat psihic și, pe de altă parte, că ar exploata spectaculosul și curiozitățile morbide pentru a atinge succesul. În ciuda acestor bănuieli care nu vin doar din partea criticii, ci chiar din partea familiei sale, Fons pare să fie convins că există o demarcație clară între realitate și ficțiune și că psihologia sa nu este neapărat intim legată de creațiile sale. Așa cum recunoaște și protagonistul: Teoria mea era că o crimă nu putea fi comisă din cauza unei cărți, ci pentru că omul care o săvârșește este rău. Cu sau fără roman crima ar avea loc oricum. Confortul filosofic al lui Fons este însă dat peste cap, atunci când poliția descoperă cadavrul unei femei, aparent executată în maniera spectaculoasă descrisă în romanul scriitorului. Să fie vorba de  hazard? În fond, protagonistul lui Birkegaard trăiește în realitate acolo unde coincidențele sunt posibile, spre deosebire de ficțiune, unde nimic nu e întâmplător. Ipoteza coincidenței devine greu de acceptat, mai ales că nu trece mult timp și chiar un polițist cunoscut de Fons ajunge să fie asasinat tot într-o manieră imitativă, inspirată din romanele sale. Aflat la apogeul carierei, prins între târguri de carte și autografe, atrăgând încet-încet atenția autorităților, neliniștitul Fons pornește pe urmele  criminalului și descoperă o serie de indicii legate de următoarele victime alese de acesta. În paralel cu evoluția acestui fir narativ, romanul lui Birkegaard dezvăluie lent biografia protagonistului: Fons începe să-și piardă calitatea de narator credibil, atâta timp cât trecutul său ascunde perioade de alcoolism și abuz de droguri, un divorț dureros și o transformare certă – dintr-un scriitor idealist într-un autor mediocru care acceptă compromisul profesional al scriiturii comerciale spectaculoase. În ciuda faptului că are potențial creator, Fons nu pare să aibă nici suficientă tărie de caracter, nici suficient confort financiar ca să aleagă să scrie și altceva decât thrillere scandaloase. De asemenea, sursele sale de inspirație, pentru cele mai revoltătoare execuții imaginare, par să își aibă geneza în contexte destul de ciudate și de înspăimântătoare pentru apropiați: un dialog cu fiica sa, un moment intim alături de soție etc. Pe măsură ce evenimentele escaladează, devine tot mai neclar în ce măsură întâmplările la care ia parte Fons sunt reale sau sunt produsul unei minți tot mai tulburate. Din fericire, Birkegaard va fi departe de un deznodământ facil și previzibil al poveștii, și va pregăti un final care îi va surprinde chiar și pe cei cu intuiție și fler detectivist. Veți avea parte de o lovitură  dureroasă (în cel mai literal mod!)  care îi va pune la încercare, din multe puncte de vedere, chiar și pe cei mai experimentați cititori.

E clar că aveți nevoie de un stomac puternic și de o oarecare rezistență psihologică pentru a parcurge romanul lui Birkegaard, atâta timp cât, așa cum am amintit, povestea abundă în scene grotești, descrise suficient de minuțios. Nu avem însă de a face cu o agregare a violenței a cărei miză este șocarea cititorului. Chiar dacă are, pe alocuri, structura unui thriller, Birkegaard atinge teme cât se poate de serioase: raportul dintre ficțiune și realitate, dintre creație și inspirație, dintre public și autor. În romanul lui Birkegaard elemente de construcție aparținând genului thriller sau polițist devin metafore pentru sursele de tortură ale scriitorului, mereu presat de public, critică și neputințe: crimele din romanul autorului danez par a fi demonstrative - ele nu sunt doar mijloace de terorizare sau de exprimare a admirației psihopate, ci par să fie un soi de concretizare a dreptului la lectură critică asumat de cititori (veți remarca faptul că aceste crime corectează erori de ordin fizic comise de Fons, atunci când a imaginat execuțiile). Dincolo de aparențele sinistre, romanul lui Birkegaard se dovedește o autentică biografie profesională a activității scriitoricești, cu toate provocările morale și psihologice pe care aceasta le instanțiază.

Sever Gulea

FRAŢTII SISTERS - Patrick deWitt,

Editura Polirom, 2012

Recunosc că nu  mi-e dat să pun mâna pe prea multe cărți care să se petreacă în Vestul Sălbatic, tot încerc să-mi amintesc cam câte am găsit traduse în limba română în librării – desigur că prea puține (Karl May și Cormac McCarthy?). Tocmai de aceea m-am bucurat tare mult când am dat peste romanul  semnat de autorul de origine canadiană, Patrick deWitt, un volum care te atrage de cum îl vezi - pistoalele încrucișate de pe coperta I, mențiunea despre Vestul Sălbatic și, desigur, titlul, îţi pot modifica repede agenda de lectură.

Aparent, narațiunea lui deWitt se montează pe o arhitectură familiară, a elementelor tipice Vestului Sălbatic. Ne aflăm undeva la jumătatea secolului XIX, în plină febră a căutătorilor de aur, într-o lume în care legea nu este stăpâna absolută, în care duelurile între pistolari sunt moduri obișnuite de rezolvare a conflictelor, în care jafurile și crimele sângeroase sunt episoade cotidiene. În acest univers, în care mirosul aurului și al îmbogățirii rapide dau naștere unor violențe de proporții, misiunea de a-l afla și a-l ucide pe un oarecare Hermann Warm, contra unei sume de bani, evident, nu pare să fie mare lucru. Cei însărcinați să ducă la bun sfârșit această misiune sunt departe de a fi niște protagoniști obișnuiți. Dincolo de numele cu rezonanță amuzantă, frații Sisters, Charlie și Eli fac parte din acea categorie de cupluri iconice (gen Stan și Bran) care dovedesc că întregul reprezintă mai mult decât suma părților: luați separat sunt personaje obișnuite, dar luați împreună ei par să coaguleze o sursă inepuizabilă de comic. Charlie și Eli sunt departe de a fi inofensivi – căliți în zeci de misiuni de mercenari, obișnuiți cu provocările Vestului Sălbatic, criminali experimentați, ei sunt atât de diferiți unul de celălalt încât ciondăneala și divergențele îi însoțesc constant, dându-le o dimensiune caricaturală, spre deliciul cititorului: Charlie este un asasin cu sânge rece, cu mintea limpede în cele mai critice situații, învățat cu violența de mic, cât se poate de impulsiv, pedepsit parcă să se aleagă cu mahmureli groaznice după beție și cu o nevoie inexplicabilă pentru băi fierbinți. Pe de altă parte, Eli, din perspectiva căruia se narează povestea, este jumătatea mai sentimentală a cuplului buclucaș, o fire ceva mai poetică, înclinată parcă spre moralitate și generozitate: a renunțat la târfe pentru că nu voia să maimuțărească apropierea dintre oameni, visează să deschidă o prăvălie și să termine cu nelegiuirile, ba chiar își impune să mănânce sănătos și să trăiască plăceri culinare moderate (spre stupefacția chelnerilor care servesc carne de vită în untură - că doar mâncarea e făcută să te saturi și atât). Asasinatul pe care îl au de înfăptuit îi poartă pe frații Sisters spre California, iar călătoria nu va fi lipsită de peripeții.  Dacă vă așteptați la pericolele clasice ale Vestului Sălbatic: înfruntările cu bande rivale, căldura, animalele sălbatice, așteptați-vă la ceva mai mult. Patrick deWitt e capabil să transforme în obstacole decisive o serie de lucruri, pe cât de mărunte, pe atât de plauzibil de agasante: o durere de dinți, un păianjen minuscul strecurat în cizmă, o sticlă de rachiu, un talisman etc. Toate acestea vor stârni o interminabilă și amuzantă gâlceavă între cei doi frați, care se vor băga unul pe celălalt în bucluc, urmând ca tot ei să se salveze reciproc. Nu mai pun la socoteală faptul că nu știu câți autori de westernuri sunt capabili să imagineze scene șocante și amuzante de tipul: dialoguri comice cu adversarii împușcați, descoperirea plăcerii periatului dinților cu praf de mentă în deșert,  operații oftalmologice efectuate cu lingura pe cai în hambar, întâlniri cu țicniți care fierb țărâna pe post de cafea, controverse legate de dietă în crâșme afumate etc. Mai adăugați și o mulțime de personaje pitorești pe care frații Sisters le vor întâlni în călătoria lor (medici stomatologi care s-au apucat de meserie pentru că au eșuat în toate celelalte domenii, babe care lasă la uși semne drăcești, inventatori aiuriți capabili să schimbe lumea și câți alții) pentru a vă face o imagine potrivită cu privire la experiența de lectură care vă așteaptă.

Ultima parte a cărții capătă tușe mai serioase, mai grave, pe măsură ce cititorul se lămurește că lumea în care trăiesc Charlie și Eli este una dominată de întâmplare și de noroc, o lume în care cel mai important atu al personajelor pare să fie legat de capacitatea acestora de regenerare fizică și psihică după eșecuri sistematice. Scena finală a romanului este de-a dreptul înduioșătoare, demnă de o autentică odisee homeriană.

Între spiritul pur aventuros al creațiilor lui Karl May și perspectiva apăsătoare, sumbră poetico-filosofică a lui Cormac McCarthy, Frații Sisters se impune drept un western al surprizelor, al cărui marcă distinctivă este umorul -  pe cât de negru, pe atât de cuceritor.