Iulian Sîrbu

Ghici cine vine la cină?

(nu e vorba de celebrul film)

            Într-o după-amiază (mai spre seară) eram singur acasă. Toţi erau plecaţi pe unde aveau treabă, numai eu se pare că nu aveam nimic de făcut. Adevărul e că nu mă simţeam prea bine. Mă ţinea un junghi în partea stângă (aoleu, inima e acolo!) şi eram moale ca o cârpă. M-am dus (ştiu, sună ca dracu’) la bucătărie să-mi fac un ceai, cu gândul că mă va linişti puţin. După ce-l beau, desigur. Tocmai pusesem lichidul aburitor în cană, când cineva sună la uşă.

Cine să fie la ora asta? M-am uitat pe vizor, dar nu distingeam bine cine este (pe casa scărilor e un bec chior). Fie ce-o fi! Am deschis uşa. În prag stătea Moartea. Cum adică? Care moarte, te-ai tâmpit? veţi zice voi. Dacă vă spun că era Moartea, aşa cum am văzut-o în tot felul de picturi şi ilustraţii. Îmbrăcată în negru şi cu coasa în mână. Instantaneu am simţit că mă doare mai tare în stânga. Eram paralizat. Nu mă puteam mişca şi nici nu puteam scoate un cuvânt.

- Hei, ce stai cu limba în gură? grăi Moartea. Nu mă inviţi înăuntru?

Cu mişcări de somnambul, m-am dat la o parte şi i-am făcut semn să intre.

- Scuză-mă, cred că te-am speriat puţin! N-am venit la tine. Am venit la vecinul de la trei, dar trebuie să mai aştept... că nu-i încă gata. E doctorul la el şi m-a încurcat şi pe mine şi pe el. M-am gândit să aştept aici până o să fie gata, mai ales că şi tu eşti clientul meu. Nu acum, nu te speria, cândva în viitor!

Moartea rezemă coasa de perete, lângă cuier.

- Sper că nu te încurcă dacă pun asta aici. Şefii ne obligă să umblăm cu tot echipamentul ăsta ridicol. Cică aşa ne vor recunoaşte pământenii mai uşor.

            Ce-i drept, la mine a funcţionat. Am recunoscut-o imediat.

 Moartea îşi scoase veşmântul negru şi-l atârnă în cuier. De fapt, avea înfăţişarea unui bărbat bine făcut, îmbrăcat cu un pulover modern şi în blugi. În picioare avea nişte ghete negre. Şi blugii erau negri. Mi-a trecut prin cap că cineva face glume cu mine. Sau poate era mai grav. Poate individul folosea o metodă nouă pentru jefuitul locuinţelor. Instinctiv m-am uitat după ceva care să-mi folosească ca armă de apărare.

- Ştiu la ce te gândeşti, spuse Moartea (acuma nu mai ştiam dacă mai puteam folosi apelativul ăsta). Stai liniştit, nu am venit să-ţi fac rău. Nu sunt decât unul din slujitorii Morţii. Şi ca să mă crezi, uită-te puţin la mine.

            Arunc o privire spre el şi văd cum începe să dispară, încetul cu încetul, până nu mai rămâne nimic din el. Doar recuzita din hol. Ciudat. În loc să mă sperii mai tare, parcă mă simţeam mai liniştit.

- Ei, vezi că n-ai de ce să te sperii? se auzi vocea acelui slujitor. Şi începu să prindă contur din nou.

- Să înţeleg că eşti un fel de înger? reuşii eu să îndrug.

- Se poate spune şi aşa, ca să-ţi fie mai simplu.

Mă uitam la el cu o privire mai puţin inteligentă. Nu prea eram lămurit cum stă treaba. Până la urmă se pare că nu el era Moartea. Dar, totuşi, mă întrebam eu în sinea mea, exista undeva o Moarte care coordona totul?

-          Văd că nu eşti lămurit încă. Hai să-ţi răspund la întrebări, cred că ţi-ai dat seama că-ţi pot citi gândurile.

Da, simţisem eu că mă cam citea. Aşadar, exista o Moarte supremă care să-i conducă pe aceşti îngeri?

-          Nu este nicio Moarte, cel puţin nu aşa cum v-o imaginaţi voi, pământenii. Aaaa, poţi să-mi spui Vasile, asta ca să comunicăm mai uşor.

Daa, interesant! Pe Moarte o cheamă Vasile. Sau, mă rog, pe acest mesager al ei.

-          Există un fel de Serviciu care se ocupă de cei care mor. E cam greu să-ţi explic, dar am să încerc să găsesc lucruri cu care eşti familiar, ca să mă poţi înţelege. Serviciul ăsta are un şef, să-i spunem Marele Şef sau Moartea, cum vă place vouă să o numiţi. Dacă ai vedea-o cum arată! Mamăă!

-          Vasile, eu credeam că Moartea trebuie să arate înfricoşător.

Trebuie să fiu nebun. Îi spun Vasile mesagerului morţii. Dar, de fapt, el mi-a dat voie.

-          Daaa, aşa şi arată! Înfricoşător de frumoasă. Dar să continui. Noi, îngerii, suntem împărţiţi pe birouri şi avem grijă de mai mulţi pământeni, atunci când vine sorocul. În momentul când vei fi în pragul morţii o să mă vezi din nou. Chiar dacă asta o să se întâmple în Australia, de exemplu.

-          Cum adică? Dacă mor la mama dracului tot tu vii după mine?

-          Daaa, aşa e regula. Ia spune-mi, ai ceva de băut pe aici?

-          Păi am nişte apă plată.

-          Eu am întrebat dacă ai ceva de băut, adică ţuică sau whisky sau altceva de genu’.

-          Păi am nişte ţuică de la socru-meu, dar voi aveţi voie să beţi?

-          Ei, oficial nu prea, dar eu mai încalc din când în când ordinele. Însă numai puţin.

În drum spre cămara unde aveam sticla de ţuică, mă gândeam cum să scap de beleaua asta de aşa-zis înger. Dar mi-am frânat brusc gândurile. Trebuia să nu mă mai gândesc la nimic. Musafirul meu putea citi  ce-mi trece prin cap.

-          Nu-ţi fă probleme, că nu mai stau mult, spuse musafirul meu în timp ce îşi turna băutura în pahar. Oricum, mă bucur să te cunosc acum, înainte să te iau cu mine.

 Sincer, eu nu prea mă bucuram. Nu vedeam cu ce ar fi trebuit să mă încălzească treaba asta. Dar aveam o întrebare la care chiar eram al dracului de curios să ştiu răspunsul.

-          Vasile, n-ai putea să-mi spui când o să-mi vină rândul? întrebai şi eu aşa, într-o doară.

-          Nuuu! Nu merge aşa! Noi, îngerii morţii, nu avem acces la datele astea. Suntem anunţaţi doar cu puţin înainte să se întâmple nefericitul eveniment.

Eram dezamăgit. Speram să mă aleg cu un răspuns mai exact, astfel încât să mă pot pregăti din timp pentru ultimul drum. Nu de alta, dar n-aş vrea să mă găsească Vasile, când va veni pentru mine, total nepregătit sau într-o poziţie dizgraţioasă.

            Între timp acesta îşi mai turnă ţuică în pahar şi o dădu peste cap.

-          Bună ţuică! Te rog să-i transmiţi salutări socrului tău. Să-l feliciţi din partea mea pentru marfa asta grozavă.

Daaa, mă şi vedeam mergând la socru-meu şi trântindu-i în faţă: „Tată socrule, Moartea îţi transmite salutări. Apropo să ştii că i-a plăcut ţuica ta!”.

-          Vasile, dar nu-l ai şi pe el drept client?

-          Nu, Iulian. Nu e pe lista mea. De asta te-am rugat pe tine să-l saluţi.

Mă gândeam să-i mai pun nişte întrebări, dar Vasile puse paharul pe masă şi se ridică în picioare.

-          Trebuie să plec! Vecinul tău e gata de ultimul drum.

L-am condus până în holul de la intrare. Îşi îmbrăcă mantia neagră şi îşi luă coasa rezemată de perete.

- Gata, am plecat! La revedere!

Şi dispăru instantaneu. Nici n-am mai apucat să-i spun „la revedere”. Dar oare mai doream să-l revăd? Nu, nu prea. Însă nu era după cum vroiam eu.

Am rămas gânditor, cu sticla de ţuică şi paharul în faţă, mai mult timp. Aşa m-a găsit şi nevasta când s-a întors din oraş.

-          Ei, ce faci? m-a întrebat ea, uitându-se cam chiorâş la mine.

-          Nu mă simt prea bine.

-          Păi, cred şi eu că nu te simţi bine dacă ai băut atâta ţuică!

M-am uitat mai atent la sticlă şi abia atunci mi-am dat seama că Vasile băuse jumătate din ea. Era cât pe ce să-i spun soţiei că n-am pus strop de ţuică în gură. Dar m-am frânat la timp. Ce puteam să-i spun? Că Moartea a fost în vizită pe la mine şi am tratat-o cu tărie? Şi că pe Moarte o chema Vasile?

N-am mai comentat nimic. M-am retras în dormitor şi m-am culcat. Am visat că mă pregăteam să mor, dar nu puteam, pentru că nu mai apărea îngerul. Fără el se pare că nu puteam trece Dincolo. Al dracului Vasile! Întârzia tocmai acum, când aveam mare nevoie de el.

Andrei Mocuța

Primul lucru

Primul lucru pe care a trebuit să-l învețe Șercan a fost să se închine. De fiecare dată când intră în mănăstire, călugării îngenunchează, se sprijină în palme și pleacă fruntea de trei ori. E angajamentul pe care-l leagă cu simplitatea vieții de pustnic.

După prima săptămână, un maestru în vârstă l-a tras la o parte și l-a instruit :

- Nu te închini numai când intri în mănăstire și când primești învățătură de la gurul tău, o faci și în fața mai marilor tăi.

- Cine sunt mai marii mei? a întrebat Șercan.

- Toți cei care sunt mai în vârstă decât tine, dar și călugării veniți aici înaintea ta.

Adică toată lumea. N-a avut de ales și s-a aplecat în fața fiecăruia. Era plăcut și justificat să te închini înțelepților, lor le puteai simți grația. În schimb, era ridicol să pleci fruntea în fața unor învățăcei obezi abia trecuți de pubertate, veniți la mănăstire să le facă pe plac părinților sau să se trateze cu mâncare mai sănătoasă decât acasă ; sau înaintea unui fermier boșorog care n-a meditat o singură zi în viața lui, luat în grijă de stareț, fiindcă se ocupa de pământul mănăstirii.

Era absurd să îi stimeze pe aceștia la fel de profund ca pe înțelepți. În ciuda acestui conflict, Șercan își ducea gestul la bun sfârșit. A ales calea de mijloc, căutând aspecte care merită plecăciunea. Se închina ridurilor de pe fruntea fermierului, aveau și ele de spus povestea unei vieți pline de trudă. Pleca fruntea în fața poftei de viață a învățăceilor copilăroși.

A început să-i placă să se închine. Făcea închinăciuni înaintea gurului, a mai marilor săi, a bolului cu orez, la intrarea în chilie, râului înainte să se spele în el, chiar și cornetului de pe creștetul maicii unicorne. A devenit stilul său de viață. Dacă ceva mișca, el i se închina.

Rugăciunea lui Șercan

Hua Chi i-a arătat lui Șercan cum să se concentreze în rugăciune atunci când era singur. Acest lucru îi permitea să pătrundă cele mai adânci taine ale minții.

La o rugăciune comună, după ce starețul s-a pornit să rostească mai multe sutre și să cânte numele lui Buddha, Șercan s-a pus să geamă din toate puterile, asemenea unei muieri în călduri. Fiind sărbătoare și lume multă, rușinați, frații și-au cerut scuze enoriașilor.

Când slujba s-a sfârșit, l-au certat, spunându-i că, pentru o astfel de purtare, ar trebui să fie alungat cu pietre din mănăstire. Altora nu li s-a mai permis să îmbrace roba de călugăr numai pentru că au folosit o singură monedă fără să ceară voie. Șercan a răspuns :

- N-am făcut altceva decât să mă iau după stareț.

- Ce vrei să spui ?

- În clipa în care a început să cânte, era în pat cu soția bărbierului. Așa că am găsit de cuviință să gem. Nu fac decât să urmez pilda acestui om sfânt. Orice face, mă iau după dânsul.

Frații s-au rușinat și l-au abordat pe stareț în taină, întrebându-l dacă balivernele lui Șercan sunt adevărate.

- Da, așa este. În timp ce rosteam sutrele și-mi mângâiam bărbia țepoasă, îmi ziceam că tare bine mi-ar prinde un bărbierit. Apoi, când am început să-l slăvesc pe Buddha, m-a fulgerat gândul că n-ar fi o idee înțeleaptă să mă las pe mâna bărbierului, ținând cont că ieri seară i-am invitat soția la mine în chilie și...

A trebuit să tacă, pentru că Șercan începuse din nou să geamă.

Cea mai bună portocală

Șercan nu mai avea liniște de la o vreme. Hua Chi i-a lăsat moștenire o portocală, formulând un koan:

- „Cum recunoști cea mai bună portocală din lume ?” Nu te grăbi. Lasă ghicitoarea să răspundă de la sine.

Cea pe care i-a lăsat-o nu putea fi cea mai bună. Era zbârcită și mâncată de putregai alb. Ghiciți cam de câtă vreme își bătea capul Șercan să dezlege koan-ul.

S-a izolat într-o livadă cu portocali, sperând că timpul îl va transforma într-o portocală. Vedea numai culoarea portocalie în fața ochilor. Meniul lui: supă de portocale cu aromă de frunze de portocale, ciorbă de portocale cu sâmburi de portocale, piure de portocale, rață cu portocale gătită în stil franțuzesc, portocale fierte în suc propriu și plăcintă de vară cu portocale. Se imagina o portocală cu zeamă dulce în vene, învelit într-o piele lucioasă, netedă și portocalie. Degeaba. Nu a reușit să dezlege koan-ul.

S-a gândit că răspunsul cel mai simplu îl poate da numai un vânzător de portocale. A mers în piața de fructe și s-a oprit lângă un stand. Vânzătorul părea sever și mândru de marfa lui. Trebuia să fie un individ exigent ce-ar recunoaște cea mai bună portocală dintr-un miliard.

- Dați-mi cea mai bună portocală pe care o aveți, a zis Șercan.

- Toate portocalele din prăvălia mea sunt cele mai bune, a răspuns vânzătorul. Nu vei găsi o portocală care să nu fie cea mai bună.

La aceste cuvinte Șercan a dobândit iluminarea.

Nenăscută, nemoartă

Trezirea lui Șercan nu putea să treacă pe lângă urechile mamei sale cu una, cu două. Imediat ce-a aflat, i-a trimis o scrisoare prin Hua Chi, care i-a reprodus-o telepatic :

            Dragul meu fiu,

Îți doresc să ajungi un învățător bun și să-ți împlinești natura, oricare-ar fi ea. Totuși, țin să te previn că n-ai devenit un adept al lui Buddha, ca să te transformi într-un dicționar ambulant. Ferește-te să ții discursuri. Abține-te de la prelegeri. Nu te lăuda niciodată. Oamenii nu vor să-ți soarbă învățătura, ci să fure o părticică din puterea dobândită. Închide-te într-un templu micuț dintr-un loc retras. Folosește-ți timpul pentru meditație.

Buddha a propovăduit timp de zeci de ani și niciodată n-a rostit un cuvânt despre el. Rolul învățăturii lui a fost iluminarea altora. Există milioane de cărți despre budism și le poți citi fără să înțelegi nimic despre tine, cu atât mai puțin ceva din această scrisoare.

       Cu dragoste,

Nenăscută, nemoartă

Mama ta,

            Tamika

Ploaia de portocale

Șercan a pășit în templu și a zărit un călugăr bătrân care-și fierbea orezul. Neluând în seamă vârsta lui înaintată, l-a rugat să-i tălmăcească sensul hieroglifelor de la intrare. Călugărul, surd și cu vederea slăbită, fără dinți și cu limba aproape înțepenită, în locul unui răspuns a mormăit ceva fără rost. Șercan n-a stăruit și a ieșit din templu. Abia atunci a putut să perceapă forța tăcerii.

Într-o zi, în timp ce ședea sub un portocal (locul lui preferat de reculegere), într-o stare de tăcere sublimă, peste el au început să cadă portocale.

- Au ! Au ! Au ! Au ! Au ! gemea el de fiecare dată când o portocală îi cădea în cap.

- Țineam să te laud pentru discursul tău despre tăcere, i-a șoptit vocea lui Hua Chi.

- Dar n-am vorbit nimic despre tăcere, a zis Șercan.

- Tu n-ai vorbit despre tăcere, eu n-am auzit nimic despre tăcere, a răspuns Hua Chi. Aceasta e adevărata tăcere.

Și portocalele s-au revărsat asupra lui Șercan ca o ploaie.

Cutia cu koan-uri

Merge pe jos, asemenea unuia fără acoperiș, un rătăcitor, purtând obișnuita pălărie de bambus și sandale de paie, ducându-și toate lucrurile într-o cutie de papier mâché atârnată la gât. Are doar veșminte largi din pânză, lama de ras, bolul pentru cerșit și poate câteva cărți.

Are o sumă modestă de bani, cât să-i ajungă pentru înmormântare în caz că e găsit mort la marginea drumului. Își va petrece nopțile dormind prin temple părăsite sau prin umbrare de la marginea drumului, poate chiar sub cerul liber.

Cutia de papier mâché e plină cu koan-uri. Ține minte primul test. Hua Chi a întins o portocală și i-a cerut să mediteze asupra ei. A petrecut multe zile încercând să-i dea de capăt. Când se întorcea la Hua Chi, era trimis să mai caute. Iritat de propria neputință, și-a revărsat mânia asupra maestrului:

- Ești un boșorog răutăcios!

- De ce?

- Fiindcă mă trimiți la plimbare de fiecare dată când îmi scapă răspunsul la întrebările tale stupide!

            - Asta pentru că trebuie să-nțelegi că plimbarea e mai importantă decât răspunsul.

            - Știi, mă-ndoiesc că ești atât de iluminat pe cât te lauzi!

            - Ai dreptate. Atâta vreme cât mă privești ca pe un sfânt, vei căuta iluminarea în afara ta.

Natura koan-ului este imposibil de interpretat. Poate fi descifrată doar trăind-o așa cum e: o ghicitoare fără răspuns. Răspunsul este el însuși, Șercan, cea mai mare enigmă fără răspuns.

Dezleagă șiretul de la gât și așează cutia în poală. Deschide capacul și citește primul koan:

„În această poveste nu există cuvântul nu.”

(Seymour)

Șercan a găsit printre puținele cărți pe care Hua Chi i le-a lăsat moștenire („Nu am să-ți ofer decât înțelepciune și câteva cărți pe care ai face bine să le arzi după ce le citești.”) un volum diferit de celelalte (al unui autor înnebunit după paranteze, pe care îl vom omagia bruind cursivitatea acestei povești cu astfel de semne sâcâitoare).

Cartea era prezentarea unui individ, Seymour Glass. El avea relații spontane cu copiii și speculative cu sfinții (deși natura lor se inversa adesea). Principalele lui atuuri, tăcerea și urechile, îl recomandau pe el însuși, cu lejeritate, drept un sfânt.

Legat de tăcerea lui, cel mai bine ar fi s-o descopere fiecare în volumul cu pricina și să se raporteze la ea în funcție de propriul canal de rezonanță sufletească. Nu e nimic de povestit (nici n-aș vrea să fiu acuzat că nu las chiar nimic în seama imaginației cititorului), decât cuvintele lui Seymour:

- Stai, stai. Nu zice nimic. Adevărul suprem nu poate fi nici măcar gândit.

            Urechile erau o prelungire a acelei tăceri. Seymour nu avea urechi de corsar, ci de bătrân cabalist sau de Buddha. Extrem de lungi, cu loburi cărnoase. Posibil să dateze din jurul dinastiei Tang (eu le-aș considera mai timpurii).

Pe Seymour îl mai apucau ghidușiile și după lungi perioade de tăcere se adresa (ieșea efectiv dintre rândurile poveștii) cititorului:

- Trebuie să ai ochii tare setoși. Sunt ca peștii-banană ce tânjesc după banane. Am un koan pentru tine: „Ce dorește un pește atunci când e pe malul unui râu și are gura plină cu banane?” Nu poate striga „mi-e sete!”, pentru că-l sufocă bananele. Dacă arborele plin cu banane nu l-ar fi ispitit să iasă pe uscat, ar fi rămas cuminte în râu. Acolo nu există pește care să se plângă de sete.

Golul pe care crezi că l-a lăsat Tamika în inima ta poate fi multe lucruri, dar niciodată suferință. Cum te poți plânge că suferi când trăiești într-un ocean de iubire și respiri iubirea așa cum peștele respiră apa într-un râu?

                                                                        ( . )

(din volumul Șercan, în curs de apariție)

My3

A. R. Deleanu: Furcacaudină (proză)

Diana Corcan: Un fel de câine al universului mic (poezii)

Alexandru Petria: Milă pentru preşedinte (poezii)

Alex Condrache: Vremuri bune (proză)

Andrei Mocuța: Primul lucru (proză)

Iulian Sîrbu: Ghici cine vine (proză) 

Alex Condrache

Vremuri bune

S-au împlinit 25 de ani de când s-a votat legea Libertăţii. Nici nu ştiu cum s-a scurs atât de mult timp. Îmi amintesc perfect ziua în care, în sfârşit, schimbarea mult dorită a avut loc. De fapt, greşesc când spun că asta era ceea ce ne doream, pentru că nimeni nu ştia pe atunci ce vrea. 23 ianuarie este o zi în care nimeni nu se aşteaptă la nimic, este frig, încă ne refacem după sărbători şi totuşi, asta a fost ziua cea mare.

Am omorât prin împuşcare peste 70 de oameni şi am scăpat de cinci ori. În 24 Ianuarie, mi-am cumpărat şi eu un revolver micuţ, de culoarea alamei, chicios aş spune. Mă amuză când mă gândesc că am putut să-mi folosesc şi tichetele-cadou. Organizarea a fost excelentă. Autorităţile au anticipat cererea mare, aşa că au deschis o sumedenie de buticuri de unde îţi puteai cumpăra un pistol şi maxim 20 de cartuşe.

Ce emoţii am avut! Mi l-am cumpărat de dimineaţă, afară era un frig de îmi simţeam rinichii paralizaţi. Îmi amintesc că  la acel ger îngheţaseră toţi câinii vagabonzi, toate ciorile, toţi boschetarii. Pe stradă începuseră să se audă împuşcăturile, la început mai rar, apoi mai tare, ca şi cum cineva făcea floricele lângă un microfon. Am găsit un chioşc la doar 3 străzi de blocul meu. M-am întors  puţin iritat de zgomotul ăla, nou pentru mine. Acasă, fără să-mi dau geaca jos, m-am trântit pe canapea şi am desigilat cutia de carton, care, culmea, era gri, fără să fie împopoţonată. Când l-am luat prima oară în mână, am tresărit. Era tare rece şi, colac peste pupăză, fix în acel moment am auzit prima împuşcătură în bloc.

Pistolul l-am studiat îndelung. Nu m-am putut abţine şi l-am botezat: Codruţ. Nu am vrut să fie ceva pompos. În prima zi nu am tras nici un cartuş. M-am jucat doar cu el, l-am învârtit, l-am lustruit, am mimat că trag şi altele. Ştiu că am avut un mare noroc. Am trimis şi eu prin sms codul de pe cutia în care l-am cumpărat şi am câştigat, prin tragere la sorţi, o zi întreagă de lecţii de tragere, chiar a doua zi.

În dimineaţa următoare am plecat mai repede decât era necesar.  Îmi amintesc revoltat că aia a fost ultima zi când am găsit brânzoaice cu stafide şi cu aluat pufos, la chioşcul de lângă blocul meu. Pistolul îl ţineam în buzunar. Mă enerva că era destul de greu şi aveam impresia că îmi va găuri geaca. Am observat amuzat că vânzătoarea nu ştia să-şi încarce arma. Tragerile se făceau la închisoarea din oraşul nostru. Deşi era frig, am preferat să fac drumul destul de lung pe jos. Eram curios să observ care era atmosfera prin oraş după ultimele evenimente. Nu am văzut nimic deosebit, poate doar că era mai curat. Reuşisem peste noapte să nu mai fiu deranjat de împuşcături. Dobândiseră între timp o anumită ordine, nu se mai auzeau haotic, ci parcă  urmăreau o schemă, sau, artistic vorbind, o partitură.

Închisoarea nu o mai văzusem până atunci. Era foarte curat aici, sârma ghimpată era nouă, varul era proaspăt şi toţi pereţii aceea gri, zgrunţuroşi, aveau ceva impunător. M-a întâmpinat un domn mustăcios, simpatic, Ion îl chema. Mă deranja că scuipa într-una, probabil era răcit. Avea totuşi bunul simţ să-şi proiecteze flegmele în iarbă, nu pe trotuar. Am intrat într-o curte uriaşă, cu mulţi arbuşti enervant de goi.  Mi-a cerut pistolul, l-a studiat un pic, a tras de două ori cu el în sus. M-a privit în ochi şi a spus cu mult umor: „Şo pe ei!” Din acel moment, el  stătea undeva în dreapta mea şi îmi dădea indicaţii din priviri.

La semnul lui, au ieşit pe uşă trei deţinuţi. La un alt semn, primul din coloană a început să fugă în zig-zag. Ion l-a împuşcat cu maximă precizie, direct în cap. Ceilalţi doi au aruncat cadavrul într-o groapă pe care nu o zărisem până atunci, apoi au venit la vreo 30 de metri în faţa mea. Pe primul l-am doborât abia din a treia încercare. Pe al doilea, norocul începătorului, l-am nimerit din prima, chiar în nas. Următorii trei au stat la patruzeci de metri, m-am descurcat binişor. La pauza de ceai pe care am făcut-o, am aflat că eu câştigasem să îmi dezvolt abilităţile de tragere pe categoria violatorilor. Câştigătorul de a doua zi urma să tragă în condamnaţii pentru omor din culpă.

După pauză, am exersat ore întregi pe oameni care alergau, bine instruiţi fiind, în zig-zag. S-a dovedit că aveam mult talent. Am plecat spre seară de la închisoare cu o plăsuţă plină de cartuşe. Pe drum m-am oprit  la Tudor, verişorul meu. L-am împuşcat mortal, din prima. După ce am făcut curat cu mătuşă-mea, am primit o ciorbă bună, acrişoară şi fierbinte, care a scos tot frigul din mine. Am aflat că şi ea îl împuşcase pe soţul ei, fratele mamei.

            Acela a fost anul în care mai toţi au renunţat la televizor. Am făcut un bilanţ şi am observat că în acele luni am omorât 42 de persoane, cu tot cu deţinuţi. 13 dintre ei erau rude îndepărtate, a mai fost şi un brutar, 3 vânzătoare, diriginta din liceu, două foste iubite, administratorul, dentistul, dar şi alţii. 

            În anul următor am fost împuşcat şi eu. Am avut noroc din nou. Eram la lucru, programul aproape se încheiase, când l-am văzut pe Lucian, un fost coleg de liceu. Eram singur în birou, omorându-mi timpul cu nimicuri. Conform regulamentului, a tras de la distanţa minimă permisă de trei metri. A avut dreptul la un singur foc şi nu m-a omorât; mereu l-am intimidat pe săracul băiat. Aşa cum era firesc, am aşteptat împreună un sfert de oră. Deşi îmi curgea mult sânge de undeva din zona coastelor, am reuşit să suport durerea şi nu mi-am pierdut cunoştinţa ceea ce mi-a dat dreptul să chem ambulanţa. El a trebuit să rămână în încăpere şi să evalueze stricăciunile făcute de glonţ, sângele meu şi altele. La 3 luni după ce m-am întors din spital, mocheta, o vază şi biroul erau înlocuite. Pe Lucian nu l-am mai întâlnit de atunci, deşi stăm în acelaşi oraş.

            Am mai fost împuşcat de patru ori, dar mereu am avut noroc. Cel mai haios a fost când Miruna, vecina de sub mine, a vrut să mă omoare fără să verifice dacă îşi încărcase pistolul. Nu a mai avut dreptul să încerce din nou.

            Aşadar, m-am ales cu patru cicatrici. Două aproape se suprapun. Arată ca nişte broaşte mici, zdrobite pe pielea mea dură şi elastică pe care o privesc adesea cu mândrie. Pentru cea de a treia cicatrice, am suferit cel mai mult. Raluca, o domnişoară cu care am avut un schimb de replici la urcarea în autobuz. Din greşeală, a împuşcat o babă ce era lângă mine. A fost ceva spectaculos. Glonţul a trecut prin stomacul meu şi a lovit-o pe acea femeie aproape de inimă. A murit apoi, la vreo jumătate de oră. 

            Raluca m-a împuşcat de la mai puţin de trei metri. Aş fi putut să o condamn să renunţe la pistol pentru nerespectarea regulamentului. Probabil ar fi ajuns să se sinucidă, la fel ca şi celelalte persoane, destul de puţine la număr, care au avut parte de pedeapsă. Rana cu care m-am pricopsit atunci mi s-a infectat de trei ori. Gâlgâia de puroi. Aveam o febră cumplită. Găleţile de perfuzii cu antibiotice care mi se administrau, parcă nu mă ajutau cu nimic. Am fost la un pas să fiu executat de medic care aproape că a fost convins că nu are rost să îşi mai risipească energia cu mine. Până la urmă am scăpat.

            Mă gândesc că aş putea fi înţeles greşit. Dacă nu aş fi trăit, nu ar fi fost nici o problemă. E drept, îmi place natura, îmi place să mănânc, dar trebuie să îmi vină şi mie cineva hac . Spre exemplu, pe Raluca am împuşcat-o cu mult talent în ochiul stâng. Ea a fost singura căreia i-am răspuns cu aceeaşi atitudine. M-au iritat foarte tare şi cuvintele urâte ce mi le-a spus în timpul certei din staţia de autobuz.  În privinţa medicului, consider că atitudinea lui a fost una îndreptăţită. Totuşi, nu mult după ce m-am externat, am aflat că a făcut un infarct.

            De 25 de ani am acelaşi pistol. Are aceeaşi culoare ţigănească. Ca orice lucru pe care îl cunoşti foarte bine, am impresia că e mai mic, maleabil într-un fel, parcă ar fi plastilină. Mi-am cumpărat şi un toc pe care îl port la subraţ. În tot acest timp am evitat să îmi găsesc o parteneră. Am rămas doar eu şi pistolul, cel care m-a schimbat atât de mult. Refuz să îmi caut o nevastă pentru că, statistic vorbind, vom sfârşi omorându-ne. Cu riscul de a fi plictisitor, ţin să repet că,  oricât de ciudat i-ar părea unui  om care nu a prins vremurile acestea, nu mi-e frică să mor. Nici vorbă! Cui îi mai pasă de aşa ceva?

            Au fost luni întregi în care nu am folosit nici un glonţ. Mi-am petrecut săptămâni nesfârşite în care am verificat state de plată şi mai ştiu eu ce timp de opt ore, am mâncat, m-am plimbat şi cam atât. După asemenea perioade, omor câte un străin, de obicei bărbaţi. Încerc să îi evit pe cei pe care îi bănuiesc că ar putea fi părinţi, pentru că nu mă simt dispus să-mi asum responsabilitatea pentru mai ştiu eu ce copil.

 Cel mai probabil am să-mi întâlnesc şi eu glonţul ce nu mă va ierta. Statistic, am 80  la sută şanse. Rar se întâmplă în zilele noastre să sfârşeşti datorită vreunei boli, sau de bătrâneţe. Se găseşte cineva care să te scutească de asemenea poveri. La fel de rar se întâmplă ca oamenii să sufere de vreo depresie sau să se certe. Lucrurile se rezolvă cât mai natural posibil.

            În aceşti douăzeci şi cinci de ani, aproape că ne-am înjumătăţit. La început au fost atacaţi mulţi şefi, politicieni, medici, preoţi, poliţişti, funcţionari şi alţii care au lucrat cu oamenii. Mulţi au căutat răzbunarea printre aceştia. Acum nu se întâmplă asta prea des. Nu trăim în haos. Nici războaie nu prea mai sunt. Cimitirele, pentru a nu se extinde la nişte dimensiuni dezolante, au fost organizate cu nişte gropi mai mici, fiind practicată incinerarea. Ca să fiu sincer, eu nu găsesc un mare farmec să fiu transformat din ditamai omul într-un borcan de cenuşă. Găsesc mult mai spectaculoasă, mai încărcată de importanţă, o înmormântare ca pe vremuri, însă trebuie să fim responsabili şi, mai ales, practici.

Bineînţeles că au dispărut hoţii, violatorii, corupţii, toţi infractorii de fapt. Se înţelege că oricine ar încerca vreo nelegiuire ar fi executat. Acum închisorile sunt folosite în alte scopuri. Toţi cei care le-au ocupat înainte au fost împuşcaţi, cei mai mulţi cu acordul lor. În prezent închisorile sunt utilizate ca fabrici pentru muniţie sau orfelinate pentru copiii ai căror părinţi s-au împuşcat reciproc.

Aşa cum spuneam, au trecut 25 de ani. Lucrurile s-au schimbat mult. Iată, chiar acum, la nici cinci metri de geamul meu, o doamnă a împuşcat pe cineva. Dar e târziu, trebuie să plec spre lucru.