Sever GULEA

Zîmbetul etrusc - Jose Luis Sampedro

Editura Univers, 2011

E destul de limpede faptul că în lumea contemporană, preocupată de proiectarea unei existențe etern absorbită tinereții (în care performanțele pe toate planurile, profesional, personal, social trebuie să strălucească ad infinitum), cel mai mare păcat, cea mai mare nenorocire care ți se poate întâmpla pare să fie aceea a faptului, atât de natural, de altfel, al îmbătrânirii. Imaginea bătrânului, odinioară un călăuzitor spiritual al unei comunități, întruparea înțelepciunii și a experienței de viață respectate se asociază astăzi mai degrabă cu declinul, atrăgându-și indiferența și chiar disprețul semenilor. Și asta se întâmplă pentru că trăim într-o lume aflată în continuă schimbare, supraspecializată, în care primele victime ale inadaptării sunt cei înaintați în vârstă, incapabili să mai țină ritmul cu viteza progresului. De asemenea, pe fondul degradării fizice și psihice, bătrânii nu mai pot trăi adesea extazurile psihice și fizice pregătite de marii competitori economici și sunt adesea excluși din jocul social centrat în jurul consumului. Așa cum au sugerat unii romancieri, amintindu-i aici doar pe Coetzee sau Houellebecq, condiția bătrânului contemporan pare a fi aceea a marginalului, a izolatului care își trăiește exilul lent, dar sigur, cu atât mai dureros cu cât o mare parte a dorințelor de tinerețe rămân vii, chiar dacă satisfacerea lor devine tot mai tabu în raport cu normele sociale acceptate. Așadar, într-un asemenea peisaj, în care înaintarea în vârstă pare a fi o catastrofă existențială, o tortură prelungită și inevitabilă, recunosc că am fost foarte plăcut surprins să dau peste un roman care recuperează demnitatea figurilor vârstnice. Și nu este vorba de un roman în care această recuperare să fie doar un efect secundar al urmăririi clasicei relații dintre un maestru (genial) și un discipol (deplin ignorant), în care tocmai asocierea extremelor să privilegieze impresiile favorabile din partea cititorului. Nu e vorba nici de un roman în care protagonistul să își conștientizeze dureros avansarea stării sale de incompatibilitate cu lumea înconjurătoare. Vorbim de un roman care îl are drept personaj principal pe un bărbat care, prin vârstă, origini și statut social se dovedește un adevărat extraterestru în raport cu lumea urbană în care pătrunde. Salvatore Roncone este un bătrân țăran italian care suferă de cancer şi care este adus de fiul său la Milano, pentru a încetini evoluția  bolii. De la primele pagini ești lămurit însă că Salvatore nu este un vârstnic neputincios, căruia să îi plângi de milă. Mai plin de energie ca niciodată, calabrezul senior își poartă singur de grijă și își păstrează obiceiurile la loc de cinste. Ajuns în casa milaneză a fiului său Renato și a nurorii Andrea, bătrânul Salvatore ia contact cu apucăturile oamenilor civilizați, pe care le privește drept ciudate și caraghioase. Orașul nu pare să îl impresioneze pe veteranul vieții rurale, dimpotrivă, îl nemulțumește profund: în Milano soarele nu te ajută să te orientezi, perele n-au gust, cămara nu miroase, zăpada e pervertită în bălți, locuințele sunt pline de canapele pentru oameni molatici. Așa că protagonistul ia măsuri: caută magazine cu mâncare autentică (cu cât mai mirositoare, cu atât mai bine) și îi pune la punct pe toți acei orășeni ciudați care caută să-l civilizeze. Însă cel mai tare îl va scandaliza pe protagonist felul în care Renato și Andrea își cresc copilul, pe Bruno – cu ajutorul cărților și al strategiilor de abstinență emoțională –  confruntat cu asemenea metode educative, nici nu e de mirare că bătrânul va încerca să compenseze „greșelile” părinților, să-i dea nepotului castane coapte, rachiu de mure și multe îmbrățișări și vorbe drăgăstoase ca să crească băiat sănătos. Pe fondul luptei pe care o duce cu boala (căreia Salvatore îi dă și un nume: Rusca), pe fondul descoperirii atmosferei tensionate care domnește în căsnicia fiului său, pe fondul faptului că se simte trădat de doctorii care vor să-l opereze (în loc să-i spună cât mai are de trăit), neînduplecatul și asprul Salvatore va descoperi, la vârsta a treia, la apusul vieții, o nețărmurită bucurie a prezentului. Pe de o parte se va îndrăgosti de Hortensia, o femeie pe care o cunoaște pe stradă, pe de altă parte va trăi satisfacția de a fi bunic. Cele două experiențe, poate destul de obișnuite pentru mulți dintre noi, vor căpăta proporții salvatoare pentru acest bătrân demn și dârz care va reuși să găsească, prin ele, apropierea naturală și firească de oameni, nemediată și neobstrucționată de asimetrii culturale și civilizaționale (de care se lovește la tot pasul, de altfel), o apropiere prin care va reuși să găsească un prezent suficient de ferm și de emoționant prin care să se lupte cu trecutul și amintirile care îl aruncă in izolare.

Ceea ce este remarcabil și impresionant în romanul lui Sampedro, dincolo de faptul că livrează un protagonist memorabil (prin care ruralul și forța personajelor sale pare să-și ia într-un fel revanșa în fața urbanului și al dramelor sale tipice) este felul în care autorul alege să-și conducă narațiunea: nu pe panta autoculpabilizării, prin care să devenim martori la conștientizarea dramei îmbătrânirii, însă nici pe panta comediei facile și pure, în care contrastul dintre nou și vechi, tradițional și modern să stârnească hohote de râs și atât (deși fără îndoială că, citind romanul, veți avea parte și de astfel de momente amuzante). Bătrânețea, pentru Sampedro, nu pare să fie nici o sursă de exclusivă de drame și tânguiri și nici o resursă a ridicolului, ci mai degrabă un teren pentru valorificarea firescului experienței umane, la o vârstă căzută în dizgrație și demonizată în zilele noastre. Sampedro reușește să ofere prin romanul său o imagine senină, optimistă asupra bătrâneții, surprinzând și notele ei grave, dar și pe cele sensibile. Toți aceia ce vă temeți de bătrânețe, citiți romanul lui Sampedro: veți descoperi o vârstă nu doar suportabilă, ci și surprinzător de satisfăcătoare.

Cât despre zâmbetul etrusc care dă titlul romanului și pe care îl veți regăsi în câteva scene cheie, o să vă citez doar una din replicile lui Salvatore, care să vă invite să-i descoperiți semnificația: “etruscii erau niște italieni de demult care păreau vii atunci când mureau... cât de vii trebuie să fi fost înainte de a muri!”.

Sever GULEA

Se respinge – Radu Jorgensen

Editura Cartea Românească, 2011

Despre români se poate spune că reprezintă un popor care a dezvoltat o cultură a deziluziei: mereu aspirând la cele mai înalte standarde, dar mereu alegându-se cu jumătăți și sferturi din mult dorita plăcintă a civilizației, unității, prosperității europene  sau poate chiar de-a dreptul cu altă plăcintă (specialitatea bucătăriilor balcanice).  Nu voi insista pe problema cauzelor acestor eșecuri sistematice de a atinge standarde seculare - știm deja că ele variază de la pretinsul nostru trecut  zbuciumat și până la situația geopolitică aparte a țării, de la încremenirea în proiect și lipsa de voință a unor indivizi pervertiți de putere și până la trăsături ascunse în cine știe ce fibră națională obscură. Cert este că ne mișcăm, de mai bine de 150 de ani, într-o manieră oscilatorie, de la un ideal la o realitate pe care nu o putem ridica la standardul propus. Nici chiar după 1989, când mulți credeau că epoca proiectelor utopice a luat sfârșit, România a intrat însă într-o nouă eră a mitologiilor (aduse cu valul revoluției): dintre miturile cele mai răspândite am să remarc doar pe cel al democrației funcționale (țara este guvernată de oameni competenți și corecți, aleși meritocratic) și pe cel al paradisului străinătății (oricine părăsește România, va trăi mult mai bine acolo unde ajunge). Iar dacă primul a primit repede lovituri concludente, încă din 1990, după mineriade și după alegerile care au înscăunat la putere un guvern dubios, al doilea mit a persistat în conștiința românilor mult mai mult timp  într-o formă intactă, cu atât mai durabil, cu cât se dovedea unicul colac de salvare, în contextul prăbușirii ideii reconstrucției naționale autentic democratice. Acest al doilea mit, al paradisului aflat dincolo de fosta Cortină de Fier,  a intrat și el la apă la fel de devreme și și-a dezvăluit resorturile fragile, mai ales acelui prim val de emigranți care a părăsit o Românie complet compromisă politic și moral, un val care s-a înscris într-o aventură existențială la care prea puțini probabil că s-au așteptat.

O asemenea aventură împărtășește, valorificând experiența biografică a autorului, romanul Se respinge. E vorba de experiența emigrantului român în Suedia primei jumătăți a anilor 90. E o experiență care debutează ca un miraj: după ani de teroare și amenințări, gestul părăsirii României pare fantastic de facil pentru un jurnalist român deziluzionat încă după primele luni de la Revoluție, care trece frontiera fără să auda foc de mitraliere și fără grăniceri care sa se mobilizeze, ci pur şi simplu... dormind în tren. Protagonistul care se îndreaptă spre țările scandinave, având aspirații profesionale pe măsura pregătirii sale și o speranță într-o lume mai bună, trăiește doar liniștea de dinaintea furtunii.  Suedia, o țară care nu mai cunoscuse valuri de imigranți din anii 50 și care după 1989 fusese luată pe nepregătite de o mulțime de solicitanți ai unei vize de ședere, adoptă o politică foarte precaută față de toți noii sosiți – o abordare care se dovedește a fi însă o înscenare de proporții, un camuflaj pentru un joc de noroc practicat de funcționari.  

Viața în Suedia a protagonistului romanului lui Radu Jorgensen se va reduce, încă de la început, la o perpetuă stare de procesare birocratică: zeci de interviuri, de documente, de motivări ale deciziei de a apela la administrația suedeză, zeci de legitimații întocmite în câteva zile, zeci de umilințe, toate menite mai degrabă să îi epuizeze pe imigranți (și să îi facă să se răzgândească de la a rămâne în Suedia), decât să convingă autoritățile – căci, așa cum se va dovedi, funcționarii suedezi decid într-o manieră cât se poate de arbitrară, aleatoriu statistică, cine poate sa rămână și cine va fi nevoit să se întoarcă din drum. Transferat dintr-o tabără de refugiați în alta (prima se dovedește a fi chiar un fost vapor dezafectat), fără drept de muncă și dependent de un ajutor bănesc infim primit din partea guvernului suedez, protagonistul va da piept cu realitățile neașteptate ale capitalismului: de la comisioanele bancare usturătoare și până la prețul prohibitiv al cărților din librării sau chiar al unei halbe de bere într-un bar, de la obiceiurile sexuale ciudate (deși convenabile...) ale localnicelor și până la lipsa gratuității oricărui comportament (un redactor de  ziar, care ar fi avut posibilitatea să pregătească o colaborare cu jurnalistul român,  îl întreabă senin pe protagonist, la finalul unui interviu lung și epuizant: de ce te-aș ajuta?). Urmărind destinul acestui jurnalist printre străini, romanul dezvăluie condiția dureroasa și psihologia imigrantului: presați permanent să se adapteze, toți străinii sosiți din toate colțurile lumii adoptă diferite strategii de supraviețuire: unii abordează calea spectaculoasă și dramatică a tentativelor de sinucidere care să impresioneze presa, alții își păstrează sângele rece și își însușesc o atitudine impertinentă în vreme ce cei mai mulți stau pur și simplu și așteaptă într-o stare de prizonierat (auto)impus.  În fapt, cu toții sunt prinși într-un soi de anticameră exasperantă, într-o crăpătură dintre două lumi: lumea din care au plecat și în care nu vor să se mai întoarcă și lumea care se află dincolo de actele cu ștampilele potrivite la care nu au acces. Cel mai șocant pentru protagonistul romanlui lui Jorgensen este probabil faptul că, deși este atât de departe de o Românie defunctă (și de o Românie prezentă, cu chip deformat, care transpare din când în când în mesajele de acasă), experiențele la care îl supun autoritățile din Suedia (sau Autoritatea, așa cum e numită în roman, sugerându-se caracterul ei comun, transfrontalier) sunt similare cu cele din statele totalitare, chiar dacă sunt întreținute prin mijloace mai subtile: este vorba de experiența incertitudinii, de starea perpetuă de așteptare, cu deznodământ neclar, este vorba de tirania birocratică, de imperiul funcționarilor orbi care rezistă oricărui seism (fie el politic sau mediatic), de o caracatiță invizibilă cu tentacule care se mișca imprevizibil.

Romanul lui Jorgensen (scris imediat după 1993, adică imediat după consumarea experienței de emigrant a autorului), așa cum aminteam, spune povestea destrămării mitului paradisului străinătății și aduce în prim plan un protagonist pe cale de a fi deziluzionat. Rămâne de discutat dacă această deziluzie e rezultatul unei ignoranțe sau a unei naivități a personajului principal în ceea ce privește așteptările față de autoritățile suedeze (care își păstrează și ele o brumă de justificare, nu-i așa, în tentativa de a se apăra de valul imigranților). Dacă e vorba de naivitate, aș aprecia-o ca pe o naivitate cel puțin admirabilă (indiferent de prețul pe care îl cere, după cum veți vedea): o naivitate care îl încăpățânează pe protagonist să creadă în corectitudine, demnitate și umanitate, o naivitate care conservă în cele din urmă  integritatea, un ideal care, în lumea imigranților, se dovedește poate mai greu de atins, chiar și decât mult visata ștampilă a aprobării de ședere într-un paradis iluzoriu.

Sever GULEA

Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin – Vladimir Voinovici

Editura Paralela 45, 2006

Poate că știți bancul pe care eu l-am auzit recent:

„La garnizoană, sergentul prezintă soldaților tancul T52:

- Tancul 52 e mândria armatei ruse! Totul e clar? întreabă sergentul.

- Daaa! răspund soldații în cor

- El este dotat cu un tun de 88 mm. E totul clar?

- Daaa!

- El mai are pe el și un radio performant. E totul clar?

Unul din soldați pare nelămurit:

- Pe ce e radioul, pe tranzistori sau e electronic?

Sergentul, nemulțumit:

- Bă, pentru proști ca tine, am să mai repet o dată: E PE TANC!”

Așadar -  așa cum putem deduce – morala bancului e destul de clară:  necazurile în armată încep mai ales atunci când te apuci să pui întrebări. Poate tocmai de aceea, am fost repede atras de recomandarea de lectura cât se poate de condensată pe care am primit-o de la un amic,  legată de uimitoarele aventuri ale unui simplu soldat, pe numele lui Ivan Cionkin. Pe cât de voluminos este romanul lui Vladimir Voinovici (peste 600 de pagini), pe atât de concentrată a fost sugestia de care aminteam – mi s-a spus simplu: e vorba de un fel de Păcală sovietic prins în Armata Roșie. Nici că se putea o sursă de comic mai ușor de garantat. Păcală în armată? Bună combinație. Istețime și atitudine interogativă în miezul spiritului Armatei Sovietice, intolerant și fanatic. Una din două: ori se lăsa cu o tragedie de proporții, ori cu o comedie enormă. La finalul lecturii am concluzionat că am avut parte de ambele.

Romanul îl are ca protagonist pe Ivan Cionkin, un antierou recunoscut de narator ca atare, încă de la primele pagini ale cărții: mic de statură, urecheat, crăcănat... Rămas orfan de prunc, luat în grija unor rude (acuzate mai târziu de chiaburie, de atitudini exploatatoare față de… micul Ivan), Cionkin ajunge soldat în Armata Roșie, acolo unde superiorii decid că nu e bun decât să facă treabă la bucătărie și la grajduri (de fapt, Ivan e mai bun de atât, însă are curiozități nesănătoase exprimate în ședințele de învățământ politic: de pildă, dacă nu cumva tovarășul Stalin a avut două neveste…). Cu toate acestea, chiar în ajunul invaziei URSS de către Armata Nazistă, Ivan primește misiunea de a păzi un avion prăbușit într-un sat uitat de lume. Odată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa, superiorii uită însă să actualizeze ordinele, astfel că Ivan, plictisit de paza anostă la avion, se așează la casa lui cu o femeie din sat.

Viața la țară nu e ușoară, însă, mai ales când îți suspectezi nevasta că te înșeală cu un… porc (și mai și visezi noaptea că îl vezi pe godacul Borka la nuntă, cu papion la gât) și când ai vecini care visează la gloria academică, făcând experimente cu îngrășăminte naturale. O mică altercație cu asemenea vecini, un banal denunț  la NKVD care îl vizează pe Cionkin sunt suficiente pentru a declanșa o intrigă de care va atârna însăși soarta Moscovei și a Marelui Război de Apărare a Patriei. E greu de imaginat așa ceva? Nu și atunci când te afli în URSS, în stare de război și… paranoia. NKVD-iștii pleacă să-l captureze pe Cionkin, considerat a fi trădător și dezertor, dar sunt capturați chiar ei de Ivan și femeia lui, însă acesta este doar începutul lanțului slăbiciunilor. Serviciile secrete sovietice, aceste mașini de fabricat istorii și biografii, se autosabotează în continuare, din prea mult exces de zel, atunci când ajung la concluzia că în satul lui Cionkin se pregătește un complot al invaziei hitleriste, iar însuși Ivan este un spion cu grad înalt, gata să atenteze la securitatea țării (așadar, eșecul subalternilor nu poate fi luat în calcul). Chiar și după ce Ivan este arestat, după multe peripeții, autoritățile sovietice decid să sape și mai adânc în biografia protagonistului și să hotărască originea sa princiară și caracterul său suprem amenințător. Circul merge atât de departe, încât până și Stalin și chiar Hitler vor ajunge să îl ia cât se poate de în serios pe sărmanul Ivan și să își modifice planurile de atac al armatelor lor, în funcție de acest controversat personaj. În jurul poveștii lui Cionkin se țes o mulțime de intrigi secundare, cu protagoniști care mai de care mai caricaturali: un președinte de colhoz paranoic, un căpitan cât se poate de ghinionist, un țăran care încrucișează cartofii cu tomatele, un cizmar pe nume Stalin  care bagă în răcori autoritățile cu numele său buclucaș,  un șef al NKVD-ului cu fobie de microbi (de înțeles, de altfel… doar dușmanii poporului sunt mari și îi poți vedea, în vreme ce microbii sunt invizibili în pânda lor) și câți alții. Evident că asemenea personaje nu pot da naștere decât unui comic de situație interminabil, fie că vorbim de scenele de interogatoriu, ședințele de partid și chiar de ofensivele armate propriu zise. Și când te gândești doar că ai atins vârful absurdității, în această desfășurare narativă incredibil de amuzantă, un nou pisc ți se va dezvălui până aproape de final. Să mai punem la socoteală și faptul că romanul lui Voinovici introduce, pe ici, pe colo, și câte un vis de sorginte suprarealistă în care caii trag după ei avioanele, în care porcii se căsătoresc, în care însuși Jean Jacques Rosseau simte pe pielea lui furia soldatului sovietic. Să nu uităm, de asemenea, observațiile hâtre care introduc cititorii (mai ales pe cei din galaxiile îndepărtate care nu cunosc rânduielile sovietice pământești) în atmosfera vremurilor: mitingul este acea acțiune unde se adună multă lume și unde unii spun ceea ce nu gândesc, iar alții gândesc ceea ce nu spun; dacă trăncănești ce nu trebuie nimerești Unde Trebuie; puterea sovietică este într-atât de minunată încât toți cei cărora nu le place sunt total sau parțial nebuni; cel mai suspect este acela care nu e observat în nimic suspect; nu ne este necesar orice adevăr, ci doar acela de care avem nevoie etc. Sunt atât de multe fraze memorabile, pline de tâlc în roman, încât veți putea umple un caiet întreg. Cum se termină însă aventurile lui Ivan Cionkin, vă întrebați? Mai degrabă întrebați-vă: despre care Ivan Cionkin vorbim, căci veți simți, mai ales în a doua jumătate a romanului, faptul că aveți de a face cu doi protagoniști diferiți: pe de o parte îl avem pe bietul soldat Ivan, încă nelămurit de motivul arestării sale, dezamăgit că a fost obligat să-și părăsească postul fără ordin, pe de altă parte îl avem pe revoluționarul, sabotorul, inteligența diabolică și amenințătoare a prințului Cionkin din neamul Goliținilor, care a căutat să răstoarne puterea sovietică și a acționat ca un spion al lui Himmler, sub numele de cod Kurt. Avem așadar de a face, pe de o parte, cu un personaj, și, pe de altă parte, cu o imagine a sa – de data aceasta însă, imaginea ajunge să capete în economia romanului și în conștiința celorlalte personaje aceeași demnitate ca a protagonistului, ba chiar să o depășească în importanță, să devină mai reală decât însuși personajul. Această biruință a imaginii lui Cionkin asupra Cionkinului autentic reușește să te înspăimânte în cele din urmă, după ce te-ai tăvălit pe jos de râs: această biruință este cel  mai cutremurător argument al puterii sovietice, al capacității acesteia de a fabrica un dublu diabolic chiar și pentru cel mai umil personaj… un dublu fals care ajunge, prin proporția pe care o îmbracă, să hotărască chiar și asupra istoriei universale.

Chiar dacă Cionkin s-a dovedit a fi mult mai inocent și modest decât istețimea noastră autohtonă, încarnată de Păcală, la finalul lecturii mi-am dat seama că scriitorul rus oricum nu ar fi avut nevoie nici de oameni prea isteți și nici de prea multe întrebări în postul din armată pentru a construi o comedie greu de egalat (prin dimensiuni, prin varietate și prin… profunzimea tragică pe care o ascunde). Ce nevoie ai de toate acestea, atunci când sistemul totalitar pe care îl dezvălui se descurcă singur de capul lui - adică se topește de la sine într-un ocean de ridicol și absurd care ajunge să sfideze însuși principiul noncontradicției (până la urmă… iată că există o legătură între logică și totalitarism)?

Sever GULEA

Să tai în piatră vie – Abraham Verghese

Editura Litera, 2011

Destul de recent am dat peste romanul lui Abraham Verghese și am tras cu ochiul la prezentarea de pe coperta a patra a acestui volum impresionant, de peste 700 de pagini: gemeni uniți la naștere, relații secrete, mamă călugăriță indiană, tatăl chirurg englez, tulburări politice în Etiopia, călătorie în America, eliberarea Eritreei. E drept că eram într-o dispoziție pentru o poveste cât mai lungă și mai încâlcită, însă abundența de elemente variate și spectaculoase îmi păreau să alcătuiască un buchet mult prea eterogen, greu de cuprins cu fire narative, chiar și de cel mai imaginativ autor. Am acceptat însă provocarea lecturii (și nu mi-a părut rău!) și asta nu doar datorită contextului multicultural în care părea să se scalde romanul (și care este atât de la modă, în fond), ci mai ales datorită faptului că cea mai mare parte a acțiunii părea să se petreacă în Africa (și, sincer, chiar nu prea citisem romane proiectate pe continentul negru, din perspectiva celor născuți acolo).

Romanul lui Verghese este construit în tradiția romanelor inițiatice, a bildungsromanelor, în care se urmărește evoluția unui personaj din copilărie și până la vârsta maturizării. Protagonistul și, în același timp povestitorul, este Marion Stone, un chirurg născut în Etiopia, ale cărui amintiri acoperă aproape jumătate de secol de viață pe care personajul principal nu le deapănă întâmplător, după cum se va vedea. Încă de la naștere, Marion și fratele său geamăn, Shiva, sunt întâmpinați de caracterul fragil, supus hazardului al existenței umane: venirea lor pe lume este rodul unei aventuri misterioase dintre chirurgul Thomas Stone și călugărița-asistentă medicală Mary Joseph Praise, de la spitalul Missing din Addis Abeba, capitala Etiopiei. Oameni tăcuți, oameni retrași, cu un trecut familial cât se poate de diferit, asumându-și fiecare un exil autoimpus într-un colț îndepărtat al lumii, Stone și Praise fac o echipă excelentă pe plan profesional, în sălile de operație ale spitalului. Sarcina lui Mary îi surprinde pe toți, poate cel mai mult pe Stone, care nu o poate însă salva de la complicațiile asociate nașterii, deși încercările sale în acest sens aproape că ucid copiii in utero. Sub manevrele atente ale obstetricienei Hema, gemenii Marion și Shiva sunt salvați, însă Stone dispare din Etiopia fără urmă. Povestea relației dintre Thomas și Mary, poveste cu care debutează romanul, nu va apărea într-o lumină mai lămuritoare până la final. Tratați la început ca o entitate unitară (poate și datorită faptului că s-au născut uniți printr-un vas de sânge), Marion și Shiva vor fi crescuți de colegii  lui Stone de la Spitalul Missing, originari din India, obstetriciana Hema și internistul Ghosh, în Etiopia suportabilă a anilor 60 (condusă de împăratul Halie Selassie), măcinată mai târziu de războaie civile și de dictatură. Shiva și Marion își câștigă identitățile distincte, deși păstrează un timp o legătură cu totul specială unul față de celălalt: în vreme ce Shiva se va dovedi un fel de geniu seducător și talentat care reușește fără efort în tot ce face, Marion va trebui să muncească din greu pentru a-și câștiga statutul profesional și social. Psihologia personajelor va fi marcată de contactul cu tragediile etiopiene la care băieții sunt martori zi de zi, în spitalul din Addis Abeba, dar și de legătura tensionată cu Genet, fiica doicii gemenilor, cea care se va dovedi sursa unei rupturi aproape ireparabile între cei doi. Ambii vor alege cariera de medic, iar Marion, sub presiunea regimului tiranic care va pune stăpânire pe Etiopia, va pleca în cele din urmă în SUA pentru a-și termina stagiatura, dar și pentru a răsfoi și a scrie noi pagini în istoria familiei sale (biologice sau nu).

Romanul lui Verghese se citește pe nerăsuflate și este o experiență rară în zilele noastre: un roman care, deși acoperă mai bine de 40 de ani din viața personajelor și are o întindere impresionantă, nu cade în capcana hipnotizării cititorului cu acțiune, suspans și răsturnări de situație prea dese. Dimpotrivă, Verghese dozează atent momentele de tensiune (multe din secvențele din sălile de operație amintesc de serialele ER, Chicago Hope sau Dr House), cu cele de analiză psihologică și socială. Pe de o parte o saga de familie (personajele așa zis secundare, ca Thomas, Ghosh sau Hema evoluează la rândul lor și își desfășoară propria poveste), pe de altă parte un bildungsroman, Verghese oferă și o panoramă de epocă interesantă, mai ales pentru cititorii obișnuiți care asociază Africa cel mai adesea cu imaginea înfometaților întinși în nori groși de praf.

Etiopia este o lume a contradicțiilor în care analfabetismul e mare, călugărițele asistente medicale se roagă mai degrabă pentru bani necesari spitalelor decât pentru iertare. Etiopia este o țară în care superstițiile sunt foarte răspândite (bolnavii se îmbracă în șaluri albe și își îndeasă eucalipt în nas) și în care chiar și arhiepiscopii au abordări originale (transmiterea binecuvântării verbale în saci) când vine vorba de hirotonisirea preoților. Cu toate acestea, Addis Abeba este o capitală cu bulevarde strălucitoare, cu tramvaie și aeroporturi, în care se împletesc interesant farmecul urban italian și britanic deopotrivă (moștenire a ocupațiilor străine) și tocmai de aceea Etiopia pare să fie un creuzet al multiculturalismului în care se conservă totuși tradiții adânc înrădăcinate și mirosuri aparte: “aroma eucaliptului ațâțând un foc în vatră, mirosul de iarbă udă, de tutun, de mlaștină și parfumul sutelor de trandafiri”. Prin contrast, America îi va părea lui Marion de o aroganță nemaiîntâlnită, o aroganță a dimensiunilor  vizibilă peste tot, atât în arhitectura vitezometrelor de la mașini și în arcuirea podurilor suspendate, cât mai ales în atitudinea oamenilor: dacă pentru etiopieni moartea pare ceva firesc iar vindecarea un miracol, așa cum va remarca Marion, americanii sunt mereu surprinși (neplăcut!) atunci când află că urmează să moară din pricina unei boli.

Romanul este complex și profund, nu lipsesc legăturile metaforice subtile sau explicite între practica medicală (mai ales cea chirurgicală) și semnificațiile existenței. Este un roman a cărui vitalitate și autenticitate sunt completate de nota personală pe care o dă autorul (Verghese s-a născut și a trăit în Etiopia postbelică). Este un roman care, dincolo de faptul că este o panoramă a unei țări atât de puțin familiară europeanului de rând, vorbește despre lucruri cu putere de generalizare: de la felul în care geografia îți poate modela destinul și până la caracterul contingent și fragil al existenței umane, de la experiența înstrăinării, a separării, a emigrării și până la recunoștința față de oamenii apropiați nu atât prin legături de sânge, cât prin cele emoționale și de prietenie, de la caracterul irecuperabil al pierderilor pe care le experimentăm, la rolul memoriei și al alegerilor în viața fiecăruia. Nici numele personajelor și nici titlul nu sunt lipsite de semnificație, desigur: când depun jurământul hipocratic, medicii (care în vremea lui Hipocrate și chiar și în perioada medievală reprezentau o profesie separată de cea a chirurgilor) promit că nu vor tăia piatra (din căile urinare sau biliare ale bolnavului) chiar și când aceasta provoacă suferință, ci vor lăsa această practică pe mâna specialiștilor (adică a chirurgilor). În romanul lui Verghese, chirurgii sunt nevoiți să taie, să opereze nu doar aglomerările de cristale inerte din trupurile pacienților, ci și poverile grele pe care le poartă în suflet. Cât despre închisul inciziilor după asemenea operații… în piatră vie, acolo unde oțelul și firul eșuează, povestea şi confesiunea reușesc să închidă acest tip particular de răni.