GASPAR NOÉ

INTERVIU: KALEEN AFTAB
PORTRET: MACIEK POZOGA
TRADUCERE: IRIS OPRIȘ

Vice l-a cunoscut pentru prima dată pe regizorul Gaspar Noé acum doi ani în Kabukichō, un cartier roșu din Tokyo controlat de Yakuza, unde, după cum e vorba, poți găsi tot ce-și dorește inimioara ta neagră și dezgustătoare. Când ești în Kabukichō nu ești niciodată la mai mult de un metru și jumătate distanță de-un salariat legat la ochi care și-o ia în cur de la o puștoaică de 12 ani cu un strap-on în timp ce bea urină de cal dintr-o cizmă înaltă.

Ne-am întâlnit cu Gaspar la sugestia lui Harmony Korine, care ne-a povestit despre camerele ce atârnă de felinare, de camerele ce atârnă de jgheaburi și de camerele ce se bălăngăne în mod precar de bude, toate în serviciul viziunii ultimului film al lui Gaspar, Enter the Void.

Când am dat în cele din urmă de nativul francez născut în Argentina care a crescut în infamie cu filme precum Irreversible (2002) și I Stand Alone (1998), ne-am dat repede seama că nu dormise zile la rând. Ne-am preaslăvit reciproc și-am petrecut următoarele câteva zile împreună, mergând prin tot felul de locuri, de la exagerate palate S&M la orgii și case “de toleranță.” În unul dintre locurile astea am văzut un tip bătrân ce atârna suspendat în aer cu o bucată de fetru legată perfect în jurul coaielor în timp ce o tipă îmbrăcată în PVC i se pișa în gură. Iar el înghițea pân’la capăt, în timp ce spunea ceva de genul: “Sunt o toaletă umană.” În timpul filmărilor la Enter the Void, lucrurile astea au fost la fel de normale pentru Gaspar ca verificatul emailului și băutul cafelei de dimineață.

Câteva luni mai târziu am ars-o cu Gaspar la premiera Enter the Void în Paris. Filmul a primit zece minute de ovații cu publicul în picioare. Ah, și apropo, am avut camerele de filmat cu noi în Kabukichō și în Paris, iar voi puteți să vă uitați la documentarul pe care l-am făcut despre Gaspar în noua noastră emisiune legată în mod obsesiv de cinema, The Vice Guide to Film. Ia intrați pe VBS.TV și vedeți despre ce e vorba.

Între timp iată ce s-a întâmplat cât am stat de vorbă din nou cu Gaspar la festivalul de film de la Cannes de anul trecut.

Vice: Ai reputația unui regizor pe care oamenii fie-l iubesc, fie nu-l înghit.
Gaspar Noé: Aici la Cannes sunt obișnuit cu lumea care țipă la filmele mele. Când chestia asta nu s-a întâmplat cu Enter the Void m-am gândit “Ce ciudat”. Am fost șocat că nimeni nu huiduia sau fluiera! Dar când am citit recenziile filmului și am văzut că unii chiar nu-l înghițeau m-am gândit că “Ah, suntem OK în cazul ăsta!”.

De ce te-ai hotărât să-l filmezi în Tokyo?
Pentru că Tokyo-ul este ca un mare aparat de pinball! E un loc în egală măsură înfricoșător și extraterestru! Vroiam să găsesc un oraș care arată ca Tron, și în zilele noastre asta înseamnă fie Las Vegas, fie Tokyo. Nu-mi place Vegasul — e plin de whiskey prost și de bani murdari — așa că m-am gândit că ar fi mult mai bine să mă duc într-un oraș adevărat ca Tokyo. E de asemenea un loc unde oamenii sunt obsedați de sex.

După primele 20 de minute filmul e văzut prin ochii personajului principal, care a murit și apoi își trăiește viața de după. Crezi în reîncarnare?
Poate că am crezut în Dumnezeu în adolescență. Pe când citeam o grămadă de cărți despre experiențe în pragul morții și suflet. Dar acum cred că viața e un lucru care ți se-ntâmplă o singură dată. După ce-ai plecat doar alții se mai pot bucura de pe urma ta. Unora le e atât de frică de o existență lipsită de sens încât se conving că vor mai avea o a doua șansă la viață după ce mor. Așa funcționează toate religiile: susțin că va exista o viață după moarte și că va fi extraordinară — dar doar dacă te comporți ca un miel înainte să mori.

O grămadă de lume spune că filmele tale au doar valoare de șoc și că îți bați joc de public. Ce încerci să spui cu noul tău film?
Încerc să punctez faptul că viața personajului principal n-a fost complet lipsită de sens. De asemenea se referă la experiența unui mamifer mic printre milioane de alte mamifere. Adesea viața se reduce la o singură experiență extrem de traumatizantă.

Teza filmului pare să fie că toată lumea pare să își revină dintr-un fel de traumă.
Da. Unul dintre filmele care m-a făcut să plâng e Grave of the Fireflies. E o animație japoneză despre un frate și o soră și are loc după bomba de la Hiroshima. Fratele încearcă să-și protejeze sora, dar ea moare de inaniție într-un final. E atât de dramatic când există un frate care-și protejează sora, și cu atât mai mult când e vorba de un bărbat care-și protejează soția.

Ai o soră?
Da. E ceva mai mare.

Încerci să analizezi stările prin care trec personajele în filmele tale? Acțiunea este foarte internalizată, în general.
Aș vrea să-mi spună un psiholog ce e ascuns printre rânduri. Dar cred că e destul de evident ce se ascunde în interiorul personajului Oscar din acest film. Există acea obsesie față de țâțe și față de mamă — lucruri care sunt atât de evidente încât nici n-ai nevoie de un psiholog pentru ele.

Ai un minut întreg în acest film în care ecranul este negru, ceea ce reprezintă trecerea timpului.
Negrul reprezintă cele nouă luni de sarcină. Marea parte a oamenilor de aici de la Cannes au crezut că filmul s-a terminat! Câțiva dintre ei chiar începuseră să se-ndrepte spre ieșire. Poate trebuie să-i pun niște sunet ca oamenii să-și dea seama că filmul nu s-a terminat.

Filmul ăsta pare mai puțin agresiv decât cele pe care le-ai făcut înainte.
Eram foarte nebun. Dar mi-am regândit propriile tipare. Adevărul e că n-ai cum să faci un film la modul serios atunci când iei droguri. Îți mănâncă atâta energie să faci un film încât trebuie să fii în deplinătatea facultăților mentale. Am ars-o foarte clean în ultima vreme, în afara alcoolului. Următorul lucru de care ar trebui să mă las e vodka. Am probleme când mă duc pe la vreo petrecere și nu beau pahar după pahar după pahar…

Ioana CALEN

VICE – o revistă con cojones

O să tot auziți asta în următoarea perioadă, așa că mai bine aflați printre primii: VICE, mai exact cea mai cool revistă din lume, se lansează în România.

 Online este deja citită pe www.viceland.com/ro, însă va trebui să faceți cumva să puneți mâna pe primul exemplar în print chit că vă postați la prima oră într-una dintre locațiile în care se distribuie gratuit, vă bateți cu cineva pe stradă sau mituiți un jurnalist VICE.

Efortul merită, având in vedere că este cea mai colecționată revistă din lume, că în toate cele 32 de țări în care apare se epuizează din orice loc în primele 15 minute după distribuție și mai ales pentru că veți găsi în interiorul ei cele mai mișto texte pe care le-ați citit în ultima vreme. Indiferent de cât de mult i-ar crește tirajul, care în prezent depășește 1,6 milioane de exemplare worldwide, rata de pick-up rămâne 100% și readership-ul sare de 6 milioane.

Revista, în sine, nu este decât cea mai bună revistă de (contra)cultură pentru tineret din lume, nimic special la asta. Însă frenezia pe care a creat-o în rândul tinerilor și imperiul pan-mediatic din jurul ei care a crescut, inclusiv în perioada recesiunii, mult peste orice predicție, arată că dacă te concentrezi asupra conținutului, banii și publicul se vor înghesui singuri spre tine.

 Cititorii VICE se regăsesc în cel mai consumerist segment al populației, tineri inteligenți din upper middle class cu vârste între 18 și 35 de ani, de obicei lideri de opinie în domeniul lor de activitate, trendsetteri, avangardiști, experimentaliști și sociabili. Asta ar fi principalul motiv pentru care toate brandurile urbane, de la haine până la electronice și băuturi se înghesuie în paginile VICE care, până la urmă, sunt acolo ca să le stea la dispoziție. Chiar dacă se distribuie gratuit, revista este scoasă pe cea mai bună hârtie disponibilă pe piață și multe articole sunt făcute cu un buget mare, implică muncă de teren în care jurnaliștii își riscă, de exemplu, viața: filmează în Coreea de Nord, sunt arestați la domiciliu în Liberia sau își petrec concediul participând la ritualuri în care tinerii soldați din Libia ucid copii mici pentru a le bea sângele înainte de luptă.

 Vice a apărut inițial în 1994, ca o revistă punk underground din Montreal, finanțată din fonduri de stat și condusă de trei prieteni care și-au făcut propria companie pentru că nu au reușit să își găsească job. Acum este o confederație pan-media cu o casă de discuri, o editură, o televiziune online și o agenție media, iar de curând tocmai au anunțat un parteneriat de afaceri cu Tom Freston, co-fondatorul MTV, care se traduce printr-o infuzie uriașă de capital. “Până acum am stat mai mult la periferie, însă a sosit momentul ca, în următoarea perioadă, să ne turăm motoarele la maximum. Am făcut tot ce se putea pe cont propriu”, a spus unul dintre fondatorii VICE, Shane Smith. Și singura chestie la care trebuie să fie atent este doar stilul și păstrarea intactă a filosofiei VICE, cea care le-a adus celebritatea.

 Ca revistă, VICE s-a impus frizând limitele culturii populare, infiltrându-se în zone în care nu numai că nu au mai ajuns alți jurnaliști înaintea lor, ci de care ceilalți jurnaliști nici măcar nu știau că există. Subiectele sunt alese de obicei de la periferia realității noastre de zi cu zi, sunt scrise într-un stil dureros de onest iar umorul cinic tipic VICE dă dependență. La prima vedere sar în ochi, evident, editorialele de fashion care arată lumea modei așa cum este ea, nu cum ar trebui să fie într-o lume fashion conscious, chit că e vorba de o noapte de clubbing sau un photo session cu modele în sicrie, articolele despre droguri care de multe ori au titluri de genul “Cum să nu te droghezi ca un cretin” și cele de lifestyle.

 De fapt, în VICE poți să citești despre tot ce nu scrie în presa mainstream, dar mai ales într-un stil pe care n-o să-l găsești niciodată în presa mainstream: adevărul gol-goluț, redat într-un limbaj slang - un stil pe care cititorii complexați îl cataloghează drept arogant - și o exprimare lipsită de inhibiții. Deși doar 20% din conținutul revistei va fi autohton, faptul că subiectele din toate țările în care apare revista vor apărea în edițiile internaționale contribuie nu doar la perspectiva vastă asupra lumii pe care publicația o acoperă ci și la promovarea, la nivel internațional, a culturii urbane din fiecare capitală diferită.

 În octombrie 2010, VICE a devenit prima revistă gratuită din lume inclusă în topul Ad Age’s 2010 Magazine A-list, un raport anual lansat de revista Ad Age cu cele mai bune 10 publicații ale anului. Cu câteva luni mai devreme, VBS.TV și VICE au primit trei premii la 2010 Webby Awards (cea mai înaltă distincție pentru conținutul online) pentru “Ghidul VICE în Liberia” și “Piața de arme din Pakistan”.

Televiziune alternativă

VBS.TV (canal de televiziune on-line cu 6,7 milioane vizitatori unici lunar)

vine să întregească̆ experienţa VICE cu documentare scurte şi originale, în pur stil gonzo. Subiectele tratate includ cazuri umanitare, muzică, călătorii, ştiri şi sport extrem. În grila de programe se regăsesc fragmente din DVD-ul apărut în 2006, «The Vice Guide to Travel», adică o călătorie prin locurile în care nu mai ajunge nimeni : explorarea unor ţări măcinate de război sau dictatură (Irak, Liberia, Coreea de Nord, Pakistan), vânătoarea unor animale mutante la Cernobâl, îndoctrinarea copiilor palestinieni pentru a comite atentate sinucigaşe, un reportaj în Pakistan despre cea mai mare piaţă neagră de armament, un chef monstru într-un sat de pigmei în Congo, o campioană de taxidermie din SUA în timp ce împăiază o vulpe. Sunt doar câteva exemple. CNN apreciază latura originală a reportajelor şi le difuzează (http://edition.cnn.com/SPECIALS/vbs/)