Radu Pavel GHEO

Un sfat pentru tineri: emigraţi!

Îmi permit să le dau un sfat românilor tineri, în putere şi cu dorinţa de a trăi decent, într-o lume decentă: emigraţi! Plecaţi din România cît mai aveţi timp. Aici n-o să reuşiţi mare lucru şi o să nenorociţi viitorul copiilor pe care, dacă sînteţi naivi, îi veţi naşte în România.

Nu scriu asta aşa, într-un moment de furie sau dezamăgire. Am chibzuit mult. Sînt unul dintre cei care au avut şansa să se stabilească în Statele Unite şi ştiu la ce am renunţat, ştiu la ce am venit. (Din diverse motive, explicate parţial într-o carte, m-am întors şi, probabil, o să rămîn aici – sau cel puţin pe continentul european. Însă susţin în continuare că America e o ţară bună pentru cetăţenii ei, iar România una execrabilă pentru ai săi.)

Gîndiţi-vă şi voi: România nu a oferit niciodată, în toată existenţa ei, măcar două decenii de trai decent. Eu aş zice că nici un deceniu, orice ar spune nostalgicii anilor ’70. Aşadar, de ce să trăieşti într-o ţară în care vor exista întotdeauna şapte vaci slabe, dar nu şi vacile grase? Pentru că aici nu s-a putut, nu se poate şi nu se va putea construi niciodată ceva durabil. Nici măcar pe termen mediu. Niciodată.

Nu o să analizez acum situaţia politică sau economică, să aduc argumente pro sau contra. Invoc doar tradiţia şi istoria. România e o ţară în care lucrurile au mers mereu prost, iar cînd s-au îmbunătăţit cît de cît, minunea nu a durat mai mult de cîţiva ani. Mulţi s-au ratat rămînînd aici, cu speranţa că vor vedea cum, brusc, din bubele şi mucegaiurile locale răsar trandafirii ce vor fermeca Europa. Din bube şi mucegaiuri au răsărit bube şi mucegaiuri, care vor da alte bube şi mucegaiuri.

Aşadar, dacă nu aveţi şansa unor rude, părinţi sau prieteni care să vă asigure traiul decent şi postul călduţ şi dacă nu sînteţi iremediabil tîmpiţi ori idealişti, plecaţi cît mai apucaţi. Există ţări în care s-a trăit cam tot timpul bine şi ţări în care s-a trăit cam tot timpul prost.  Ghiciţi din ce fel de ţară scriu eu acum?

Viziuni

Dan PERJOVSCHI

Rubrica mea din revista Tiuk! se numeşte „viziuni”.

Ei bine, în momentul de faţă

(PDL rimează cu USL, preşedintele-nu-greşeşte-niciodată e egal cu Băsescu dictatorul şi, colac peste pupăză, Adrian Severin, deşi a fost dat afară de peste tot, tot nu-şi dă demisia)

n-am niciuna.

Un Cristian

Lecţia anonimatului

 Trebuie să recunosc. Am purtat multe bătălii virtuale pe net în ultimii ani și mai toate s-au soldat cu retragerea postărilor de la care s-a pornit (de obicei cu scuzele de rigoare din partea agresorilor virtuali) sau cu eliminarea (de către ambele părţi) a episoadelor cu pricina. N-am fost niciodată de principiul că mă compromit aruncându-mă în replici dure, uneori nepermis de reprodus. Nu pot spune că satisfacţia eliminării caracterului injurios iniţial (e clar că din momentul ping-pongului de invective nu contează decât sursa conflictului) a fost prea mare. De regulă, adversarii, unii personaje în câmpul literaturii, ajung la un armistiţiu. Pot înţelege că limita s-a depășit și că energiile negative se pot elimina prin simpla ștergere a postării declanșatoare. Sau o asumare, un regret faţă de situaţia creată. Dar pentru asta e nevoie de fair play și de un minim respect reciproc. Sau de conștiinţa apartenenţei la un statut comparabil. Şi, de fiecare dată, am încercat să fiu cât mai corect, să nu amestec lucrurile, ci să le clarific fix pe zona mea de interes. Nimic mai mult. Când nu avea avantaje, persoanei vizate i s-au dat circumstanţe. Măcar formale.

Altfel stau lucrurile în cazurile în care, de nicăieri, ura se propagă ca un stol de vrăbii înfometate. Pentru prima dată am obosit să dau replici unor personaje altfel pasabile din punct de vedere literar (supoziţie, mă pot înşela) și, culmea, cu pretenţii (neasumate, firește), anonime (în invective  nu te poţi contra la nesfârșit cu oameni fără identitate). Îmi asum această înfrângere. Sigur că o undă de regret există. E imoral să vezi afișată o atitudine superioară din partea unora care vor să mănânce pe la masa bucatelor literaturii, dar nu prea au curajul să se-așeze sau nu știu să folosească tacâmurile. Fie că au tupeul celor nevăzuţi, necunoscuţi, neimportanţi (la o adică în contextul real), neobosiţi în a folosi argumentul fizic ca armă sigură pentru a-și consolida (în jurul acelui grupuscul obscur pe care l-ar reprezenta) cine știe ce rol sau victorie, fie că ăsta e modul lor de a-și pierde timpul (care, de la o vreme, și pentru cei din fenomen, reprezintă ceva).

Recunosc, nu mă pot pune cu amatorii, cei care nu respectă o anumită regulă a jocului (pentru că nu fac parte din joc). Nu mă pot contra cu anonimi care sunt mari și tari pe după bloguri, dar nu-și pot declina identitatea pentru a nu ieși cumva șifonaţi într-un CV profesional sau într-o poză publică oarecare. După cum nu mă pot abate de la principiul că într-o astfel de poveste este elementar să eviţi atacul la persoană.

Poate că am pierdut ceva ore cu aceste episoade neplăcute. Câștigul e cumva secundar: o încredere mai mică în viaţa virtuală. Până la urmă literatura nu e pe net decât în bibliotecile virtuale, orice s-ar spune. Și mai ales în ţara în care orice student la litere se crede (în taină) scriitor. Altceva e însă simptomatic. În discuţiile recente în care apar critici vs bloggeri, scriitori vs cititori, rolul cititorilor (blogger sau actant cultural, cum le place unora să-şi prezinte campaniile de lectură, de parcă lectura e ceva la normă) pare nu doar să capete o amploare deosebită (pe net oricine poate vorbi în orice termeni despre orice), ci să şi impună reguli noi. Cu riscul de a părea desuet, cred că nu se poate vorbi despre o importanţă reală a bloggingului literar (deşi am arătat mereu avantajele acestuia). Libertatea înţeleasă de către unii, lipsa acelui minim respect despre care aminteam mai sus aduce în câmpul virtual tot soiul de comentatori. Mizând pe buna lor credinţă, orice fraier (vorb-aia) nu face decât să se autoiluzioneze că sistemul literar actual mai reprezintă ceva. De fapt, bubele sunt mult mai adânci şi vin nu doar din lipsa de pondere a fostelor centre de influenţă (tirajul revistelor literare, rolul lor, concursurile de creaţie ş.a.m.d.), ci, mai ales, din structura sistemului educaţional (lipsa examenului de admitere, fabrica de diplome, lipsa de interes a viitorilor profesori pentru literatura română). Luată la pachet şi livrată unor snobi, literatura contemporană nu reprezintă decât o bibliografie opţională.

Sigur, după ultima serie de comentarii pe care le-am avut pe facebook, nu pot fi de acord cu propunerile de cenzură pe net. Oamenii pot reacţiona cum vor, atâta timp cât au apetit pentru asta. Singura regulă, nescrisă și personală, ar fi restricţionarea anonimilor (la figurat, să nu se facă discriminare). În rest, lecţia anonimatului le poate da unora doza de succes și gloria unei zile în ambianţa literaturii în care se tot visează. Somn uşor!

Liviu Ioan STOICIU

Culpabilizarea intransigenţei morale

Astăzi, când a ajuns să fie culpabilizată intransigenţa, culmea, nu compromisul vinovat (să rămân în termenii reperului meu moral, de până la Revoluţie, întruchipat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), e cazul să intervin. Să înţeleg, în definitiv, care mai e „starea” compromisului şi a intransigenţei la noi, şi de ce s-a inversat culpabilizarea: de ce „intransigentul” a ajuns oaia neagră a societăţii româneşti, fiind discreditat, după 21 de ani de la Revoluţie, şi de ce „compromisul”, plin de păcate (de care nu te poţi spăla nici în zece ape), e cel care e urcat pe cai mari, arătat ca exemplu de „democrat” (vai, între intelectuali). O trăsătură a practicienilor noului „servilism partinic” (reevaluat de „compromişii” vechi) fiind aceea că refuză recuperarea memoriei ca metodă de tratament şi preferă să dea lecţii de morală intransigenţilor (etichetaţi drept „fundamentalişti”, „talibani”) incapabili „să-şi îndrepte privirea spre viitor”. România? Tot balcanism şi fanariotism – cât încape.

Pentru o galerie a personajelor cotidiene, recunoscute în particular sau în public, aş putea să-i spun adeptului compromisului vinovat – „Înţeleptul rătăcitor”, iar intransigentului – „Justiţiarul”. Dar vedeţi ce rău sună „Justiţiarul”? Unde e Justiţiar, e şi vinovat („cel ce se simte cu musca pe căciulă”). Cum să contabilizezi şi cum să cuantifici „vina”? Să-şi ceară iertare public torţionarii şi călăii comunismului – bun. Papa a cerut iertare abia în anul 2000, după o mie de ani de cruciade, masacre în Lumea Nouă, inchiziţii, exterminări – şi? Care e Morala? Istoria nu are morală, ea are numai putere trecătoare. E clar, adepţii compromisului sunt pragmaticii fără scrupule, lucizii, oportuniştii, învingătorii, cei ce vânează funcţii, privilegii. Pe când intransigenţii sunt cei învinşi puşi mereu pe baricade în opoziţie, idealiştii, cei ce mor de prea multă exaltare şi rigurozitate? Fabula n-are morală.

Din capul locului, trebuie să observ că relativismul joacă un rol esenţial la extremele postcomuniste propuse. Că oricât de intransigent (inflexibil, incoruptibil, neînduplecat) te-ai dovedi, după ce eşti pus într-o funcţie publică, „o laşi mai moale” – faci compromisuri după compromisuri, cu acoperire obiectivă, „că aşa e în firea lucrurilor, că trebuie să intri în rând cu lumea, că n-ai de ales, mai laşi de la tine, ce-ţi strică la bătrâneţe oleacă de confort material şi de experienţă pe acest târâm alunecos, al puternicilor zilei”. Cu atât mai mult cu cât, chiar dacă te culpabilizezi, o funcţie implică vanitate, privilegii, conformism, oportunism „de serviciu”, clientelism. Practic, nu supravieţuieşti într-o funcţie publică dacă nu dai dovadă de deschidere către compromisuri, dacă nu accepţi concilieri imorale şi nu faci concesii. Vedeţi, azi, ca ieri, „intelectualii preşedintelui ţării”...

Personal, accept, ca opozant al puterilor politice trecătoare (compromise de propriile guvernări, care pun interesul personal înaintea interesului general), să fiu acuzat de non-conformism (sau de „reacţionarism luminat”, să-l citez pe Virgil Ierunca). Dar, sub nici o formă, nu accept să fiu cenzurat în numele protejării unei utopii postcomuniste inepte – că azi ne reprezintă pe toţi dreapta politică, nu stânga… După ce ieri ne-a reprezentat pe toţi stânga, la fel de „glorioasă”.... Pe când eu nu sunt decât un observator nealiniat (independent, moral), neangajat într-o tabără (politică, literară) sau alta, care iau atitudine. Oricum ar fi, însuşi faptul că eşti condamnat, anihilat şi discreditat de adversarul de idei (care a dat de gustul puterii), deoarece te manifeşti liber în gândire, spune totul.

Suntem născuţi, ca români, doar, cu comportament duplicitar, predispuşi spre ipocrizie şi minciună, parvenitism, nu? Avem conştiinţa supravieţuirii „supt vremi” şi a capului plecat, netăiat de sabie. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a lăsat cu blestemul „dramei însoţite de parodic”, al hazului de necaz „care întoarce drama în derizoriu”. Avem rădăcini sud-est europene glorioase: de la Dimitrie Cantemir, Nicolae Filimon şi I. L. Caragiale, până la Mateiu Caragiale, Mihail Sadoveanu şi Ion Barbu – de la ei am învăţat că atracţia orientală e egală atracţiei occidentale? Că nu suntem deloc nişte „firi slabe”. Caracter, însă, nu prea avem… Vezi stenogramele SUA publicate de WikiLeaks.

Împăcat cu propriul sine, cu conştiinţa suspendată, e mult mai simplu să bravezi, să mizezi pe mintea scurtă a românului, pe „ierarhiile moştenite”, să răstorni scara valorilor, să mizezi pe diletantism şi improvizaţii, pe confuzie deliberată... România nu se mai poate baza azi pe elita ei?