Liviu G. STAN

 Acea noapte de iarnă a micuţului Ivan

(după o întâmplare adevărată, cu mici ajustări ficţionale)

1

            Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L”.

            Afară: ger.

            Afară: străzile acoperite de un strat gros de polei.

            Afară: cerurile cerneau peste Brăila o ninsoare cu fulgi mari, care făcuse ca toate drumurile să fie impracticabile, izolând bravul nostru oraş de provincie în regatul unei ierni aspre.

            Într-un apartament cu două camere, decomandat, dintr-un bloc cu trei etaje, situat pe str. Soarelui nr.1, micuţul Ivan îşi privea buimac părinţii, de la statura lui de doar 1,40 de metri, neînţelegând motivul pentru care „mama” şi „tata” se agitau în jurul lui ca şi când ar pierde trenul. „Femeie, va fi numai din vina ta dacă nu vom apuca punga nenorociţilor ăstora de la Primărie!”, se auzea în sufragerie vocea severă a tatălui micuţului Ivan, în timp ce braţele lui puternice, muncite pe şantierele patriei post-decembriste, îndesau pe capul micuţului Ivan o căciulă din blană de iepure şi-i înfăşurau în jurul gurii un fular roşu de lână. „Ce vină am eu, dacă tu ai lenevit până la ora asta?”, se auzea în aceeaşi sufragerie vocea piţigăiată şi patetică, cu inflexiuni moldoveneşti, a mamei micuţului Ivan, în timp ce mâinile ei grase, muncite în bucătăria unui mariaj post-decembrist, făceau nişte funde straşnice, invincibile, ghetuţelor micuţului Ivan.

            După ce micuţul Ivan a fost echipat pentru a înfrunta vitregiile iernii şi după ce mama micuţului Ivan, abia abţinându-se să nu izbucnească în lacrimi, i-a spus tatălui micuţului Ivan „O să mă bagi în mormânt, nenorocitule!”, iar tatăl micuţului Ivan, scrâşnind din dinţi, i-a răspuns mamei micuţului Ivan „Femeie, tu deja m-ai băgat în mormânt, m-ai şi bocit, mi-ai şi făcut pomenile şi te-ai şi recăsătorit”, micuţul Ivan, ţinându-şi de mână tatăl, a ieşit afară, în viscol, şi, văzând nuanţele de mov cu care mutaţiile meteorologice ale iernii alimentează cerul noaptea, şi-a spus în gând, fără nici o legătură cu cromatica cerului: „Mi-e foame!”.

2

            Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei.

            Afară: rata şomajului în continuă creştere.

            Afară: în vitrinele magazinelor, produse la preţuri exagerate.

            Afară: pe trotuare şi înghiţite de zăpadă, automobile muribunde, din lipsă de antigel.

            În stratul gros de omăt, puteau fi lesne observate două tipuri de tălpi: 1. mari – ale tătălui micuţului Ivan; 2. mici – ale micuţului nostru Ivan.

            Pe fundal, scârţâitul plăcut al zăpezii.

            Trecând pe lângă ziduri împânzite de afişe, pe lângă o ceasornicărie, pe lângă un magazin de articole sportive, pe lângă Spitalul „Sf. Pantelimon”, pe lângă un vad comercial, prin dreptul coloanelor de la baza unor blocuri cu zece etaje (stil duplex) şi pe sub un frontispiciu pe care scria cu litere curbate „Romarta”, paşii micuţului Ivan şi ai tatălui micuţului Ivan se terminau în Piaţa Independenţei, pe platoul din faţa Palatului Administrativ (o clădire impunătoare, cu turn şi ceas, construită în stil Bauhaus).

            Cu pupilele dilatate de uimire, micuţul Ivan contempla jocul luminiţelor multicolore ce ornamentau stâlpii şi marile cutii de cadouri, cu funde roşii, care, agăţate de crăcile unui brad falnic, de aproximativ 4m, se legănau în bătaia viscolului care pusese stăpânire pe misticul nostru oraş de provincie.

            Tatăl micuţului Ivan se lăsă pe vine şi, privindu-şi fiul în ochi, îi spuse pe un ton optimist: „Ivan, băiatu’ tatii, acum o să înveţi ce înseamnă viaţa”.

            În faţa Palatului Administrativ se adunase o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei, înfofoliţi în şube şi geci de fâş, cu feţele roşii de frig şi purtându-şi pe umeri copiii. Rumoare. Revendicări: „Să vină primaru’, să ne dea pungile promise!” Proteste: „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…”. Reproşuri: „De ce ne minţiţi? Vrem pungile promise!”.

            Tatăl micuţului Ivan îl apucă pe micuţul Ivan de şolduri, îl ridică şi şi îl fixă pe umerii lui vânjoşi, munciţi pe ogoarele fertile ale patriei post-decembriste, după care se avântă în mulţime. Micuţul Ivan îşi întoarse pentru o clipă privirea spre vârful bradului, acolo unde trona un îngeraş de lut, şi-şi zise în gând, fără nici o legătură cu acel consilier al lui Dumnezeu: „mi-e foame tare!”.

3

            Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei, şi în lista preferinţelor gastronomice ale căruia ciorba de burtă ocupa un loc la fel de vital ca şi propăşirea „reeducării” în anii de glorie ai tinereţii.

            Afară: pumni ridicaţi în aer.

            Afară: frunţi de fontă.

            Afară: sete de sânge.

            Furioasă, mulţimea de părinţi scanda împotriva liderilor orândurii locale. În faţa mulţimii, un cordon de gardieni. Îmbrânceli, huiduieli, ţipete de copii, femei prăbuşindu-se. Cu fiecare secundă care trecea, viscolul se înteţea. Din megafoanele instalate pe zidurile Palatului Administrativ se auzea un cor de baritoni: „Domn, Domn, să-Nălţăm! Domn, Domn, să-Nălţăm!”. Pe treptele ce duceau spre intrarea principală a Palatului Administrativ ieşi primarul ex-comunist al cărui nume începea cu litera „L”. Gras, îmbrăcat ca un activist al PCR, cu o căciulă de astrahan pe creştet, cu banderola tricoloră prinsă ca un brâu în jurul mijlocului şi cu o portavoce în dreptul gurii, primarul vru să ţină un discurs în faţa mulţimii: „Dragi concetăţeni, ne-am adunat în această sfântă seară de decembre, ca să ne înfruptăm cu toţii din puţinul pe care noi, aleşii voştri, punând chezăşie pe sârguinţa şi omenia care ne stă în caracter, l-am adunat pentru…”. Numai că primarul ex-comunist al cărui nume începea cu litera „L” nu apucă să-şi ducă la bun sfârşit cuvântarea, deoarece, din mulţime, trasând în aer traiectoria unei ghiulele, un bocanc îi lovi portavocea, iar portavocea îl izbi direct în gură, rupându-i un dinte.

            În secunda următoare, urlând din toţi rărunchii, mulţimea se buluci în cordonul de gardieni. Pumni şi capete în stomac. O dantură de femeie muşcă din urechea unui gardian.

            Văzând că situaţia scapă de sub control, primarul ex-comunist al cărui nume începea cu litera „L” ordonă unui funcţionar: „Aduceţi repede pungile şi pe Moş Crăciun!”. Apoi o rupse la fugă şi se închise în biroul lui.

            Rezistenţa cordonului de gardieni devenea din ce în ce mai fragilă. Energia atomică a norodului ameninţa să pârjolească orice obstacol.

            După ce chibzui o clipă, analizând situaţia, tatăl micuţului Ivan, cu micuţul Ivan pe umeri, care, de la înălţimea celor 5 anişori ai săi, nu înţelegea nici o iotă din ceea ce se petrecea în jurul lui, aşadar tatăl micuţului Ivan hotărâ să fenteze mulţimea şi o porni într-o aventură pe cont propriu. În drumul lui printre părinţii însetaţi de „pungile promise”, tatăl micuţului Ivan se văzu nevoit de a-şi curăţa, într-un fel, calea. Prin urmare, recurse la musculatura picioarelor lui de fier, muncite pe pedalele de frână ale rablagitelor autobuze ale patriei post-decembriste. Astfel, în marşul lui spre „paradisul pungilor promise”, şi pentru că, se ştie, de Sărbători scopul scuză mijloacele, tatăl micuţului Ivan începu să lovească cu tălpile bocancilor lui numărul 45 în tot ceea ce-i bloca drumul, femei şi bărbaţi, atacându-le punctele slabe, bazinurile, femururile, punându-şi la pământ toate tinţele, una după alta.

            Tehnica ofensivă a tatălui micuţului Ivan semăna cu cea a poliţiştilor care sparg uşi în filmele americane.

            „Daţi-vă, măi netrebnicilor! Nu vedeţi că-i mic?”, pronunţa grav, anihilându-şi cu sete concitadinii, ca şi când o viaţă întreagă s-ar fi pregătit, neştiut de nimeni, pentru această bătălie epocală.

            Când tatăl micuţului Ivan reuşi să iasă din mijlocul mulţimii, cordonul de gardieni cedă, iar părinţii furioşi se năpustiră pe holul Palatului Administrativ, acolo unde, tremurând de frică pe un scaun, îi aştepta un Moş Crăciun bondoc, cu o barbă colilie încropită din vată şi umplut cu perne, ca să poată imita estetica Funcţionarului Sfintei Sărbători a Naşterii Mântuitorului. Lângă el, se aflau câţiva saci plini cu pungi albe de plastic, care conţineau produsul dărniciei aleşilor locali.

            „Dă-ne, mă, pungile!” – vocile ameninţătoare ale părinţilor care reuşiseră să pătrundă în holul mare al Palatului Administrativ. Afară, pojghiţa de gheaţă care se depusese pe treptele instituţiei făcea noi şi noi victime.

            Capete sparte, nasuri însângerate, copii dezechilibrându-se şi căzând de pe umerii părinţilor în anaforul de tălpi şi de zăpadă strivită, care-i înghiţea pe loc precum un vortex real.

            Tatăl micuţului Ivan găsi un loc liber în partea stângă a treptelor şi se gândi că din acel punct l-ar putea strecura foarte uşor pe micuţul Ivan înăuntru, fără a da nas în nas cu iureşul popular. Cum avea să facă asta? Îl ridică pe micuţul Ivan spre balustrada masivă a treptelor. Micuţul Ivan se prinse cu mânuţele lui fragile de balustradă, însă nu avea puterea necesară pentru a se căţăra pe ea. „Tati, nu pot!”, striga speriat micuţul Ivan, în timp ce tatăl micuţului Ivan, gâfâind, îl împingea de zor: „Ivane, băiatu’ tatii, să nu te prind că ieşi fără punga aia nenorocită! Te omor, mă, auzi!?”.

            Într-un sfârşit, după câteva minute de chin, micuţul Ivan reuşi să se caţăre pe balustradă. „Ivan, târăşte-te pe burtă, aşa, ca focile!”, îi indica micuţului Ivan tatăl micuţului Ivan mişcările pe care micuţul Ivan trebuia să le execute pentru a putea ajunge la intrarea Palatului Administrativ. Aşadar, micuţul Ivan începu să se târască pe balustradă. Ca focile. Cu ochii închişi, căci îi era frică. Plângând, căci nu vroia ca tatăl lui să îl certe. La un moment dat, micuţul Ivan observă că, în spatele lui, un alt copil îi copia tehnica, încercând să se ţină după el. Debusolat, micuţul Ivan se uită spre tatăl lui. „Ivan, foloseşte piciorul, dărâmă-l!”, îi ordonă micuţului Ivan tatăl micuţului Ivan. Zis şi făcut! Micuţul Ivan îi împlântă în frunte copilaşului o talpă mărimea 20, fapt ce-l făcu pe copilaş să-şi piardă echilibrul şi să cadă peste balustradă, izbindu-se cu capul de un coş de gunoi învelit în tablă.

            În fine, efortul micuţului Ivan fu răsplătit. Obiectivul, cucerit. Micuţul Ivan pătrunse în Palatul Administrativ. Teafăr şi nevătămat.

            Ajuns în faţa acelui Moş Crăciun, micuţul Ivan îl privi cu ochii sticlindu-i de bucurie şi-i spuse: „Săru-mâna!”.

            Transpirat şi cu un ochi eclipsat de o vânătaie uriaşă, de aceeaşi culoare ca a cerului iernatic de deasupra cosmopolitului nostru oraş de provincie, Moş Crăciunul îi întinse una din pungile albe, fixându-l duşmănos pe sub sprâncene. Apoi, un gardian îl conduse pe micuţul Ivan afară printr-o uşă secretă, una din ieşirile de urgenţă ale Palatului Administrativ.

            Micuţul Ivan îşi spuse în gând: „Papa bun!”.

            Şi se linse pe bot, desfăcând punga.

            Înainte de-a fi condus afară, de a-şi spune în gând „papa bun!”, de-a se linge pe bot şi de-a desface punga, micuţul Ivan asistă la următoarea scenă: un părinte smulse din teacă bastonul unui gardian şi-l pocni peste figură pe Moş Crăciunul de serviciu al Primăriei, făcându-l să-şi piardă cunoştinţa.

4

            Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei, şi în lista preferinţelor gastronomice ale căruia ciorba de burtă ocupa un loc la fel de vital ca şi propăşirea „reeducării” în anii de glorie ai tinereţii, şi care era ovaţionat de toţi edilii justiţiarului nostru oraş de provincie, deoarece, în desaga abisalei lui filantropii, avea pusă deoparte câte o licitaţie publică pentru fiecare gură bătută de soartă din administraţia locală a cinstitului nostru oraş de provincie.

            Afară: şuierat tăios de iarnă brăileană.

            Afară: pungi albe rostogolindu-se în simfonia omătului.

            Afară: părinţi şi copii, văitându-se, râzând, plângând şi gustând din conţinutul pungilor albe.

            Micuţul Ivan se holba în interiorul pungii albe.

            Punga conţinea: două portocale, o napolitană şi trei covrigi.

            Inima micuţului Ivan bătea cu putere.

            Era fericit micuţul Ivan?

            Da, micuţul Ivan era fericit. Numai că, în momentul în care se pregăti să rupă poleiala napolitanei, din imensitatea acelei nopţi de decembrie micuţul Ivan auzi o şoaptă: „Nepoate, eu am ceva mai bun…”. Speriat de vocea care i se strecurase în ureche, micuţul Ivan îşi întoarse capul spre dreapta, unde un bătrân înalt şi bărbos, cu o glugă pe cap şi înveşmântat într-un palton negru şi răpciugos, îl studia cu atenţie pe micuţul Ivan. La prima vedere, puteai jura că bătrânul este un spectru sosit din ţările Nordului, însă nu era decât un om al străzii. Statura bătrânului îl făcu pe micuţul Ivan să încremenească. Nu de spaimă, ci de uimire. „Tata lui Moş Crăciun”, se gândi micuţul Ivan. „Dă mie punga aia şi eu am să-ţi dau ceva mai bun”, continuă bătrânul. Aflat sub aceeaşi vrajă a uimirii, micuţul Ivan nu ezită şi-i întinse punga. Bătrânul îi smulse punga, oferindu-i în schimb un aliment învelit în poleiala unui celebru baton de ciocolată american. „E caldă ciocolata şi bună rău. Iam-iam!”, îi mai zise bătrânul micuţului Ivan, ciupindu-l de unul dintre obrăjorii lui înroşiţi de frig. După care, făcu doi paşi în spate şi se pierdu în imensitatea acelei nopţi de decembrie.

            „Ivan, aici!”, îi făcu semn micuţului Ivan tatăl micuţului Ivan.

            Ţinând pe palme ca o perlă preţioasă misteriosul aliment oferit de bătrân, micuţul Ivan alergă într-un suflet spre tatăl lui.

            „Ce-i ăsta? Ivan, unde-i punga?”, se răsti la micuţul Ivan tatăl micuţului Ivan.

            „Tati, e mai bun! Un nene mare mi l-a dat. I-am dat punga”, răspunse micuţul Ivan şi faţa lui era toată un zâmbet.

            Tatăl micuţului Ivan observă că poleiala enigmaticului aliment fusese deja desfăcută. Intrigat, tatăl micuţului Ivan vârâ două degete prin gura învelişului pentru a extrage conţinutul şi, deodată, figura lui se schimonosi într-un asemenea hal, încât chiloţeii micuţului Ivan deveniră brusc calzi şi umezi.

            Da, micuţul Ivan făcu pe el de frică.

5

            Era pe vremea mandatului unui fost primar ex-comunist, al cărui nume începea cu litera „L” şi care, din când în când, după golirea unui număr semnificativ de pahare cu ţuică, îşi mai „ciufulea” secretarele, pocnindu-le pe neaşteptate peste faţă cu dosul palmei, şi în lista preferinţelor gastronomice ale căruia ciorba de burtă ocupa un loc la fel de vital ca şi propăşirea „reeducării” în anii de glorie ai tinereţii, şi care era ovaţionat de toţi edilii justiţiarului nostru oraş de provincie, deoarece, în desaga abisalei lui filantropii, avea pusă deoparte câte o licitaţie publică pentru fiecare gură bătută de soartă din administraţia locală a cinstitului nostru oraş de provincie, şi care, în acea noapte, fiind într-o stare avansată de beţie, deschise fereastra biroului şi, urlând ca o fiară înjunghiată, aruncă portretul părintele lui spiritual, Nicolae Ceauşescu.

            „Rahat! Boule, ţi-a dat un rahat!”

            Noaptea se umplu de răcnetul de disperare al tatălui micuţului Ivan.

            Afară: coji de portocale în zăpadă.

            Afară: pete de sânge în zăpadă.

            Afară: urmele de cauciuc ale unei ambulanţe în zăpadă.

            În apartamentul cu două camere, decomandat, din blocul cu trei etaje, situat pe str. Soarelui nr.1: cu pielea încărcată de vânătăi, ascuns sub plapumă, micuţul Ivan îl visa pe Diavol.

            În rest, lumea aşa cum o ştim: barbară şi binecuvântată.

Şerban OPREA

poeme

vara oamenii se iubesc mai mult

pentru că iubirea lor se dilată de la căldură.

[....]

eu nu o să mă supăr. chiar deloc.

tot timpul mi-a plăcut să îţi fac cadou buzele mele

ai grijă totuşi să nu le spargi

sunt foarte foarte fragile

[....]

poftim , ia braţele mele

şi foloseşte-le cât mai bine.

ele se vor sinucide

la un moment dat

dar nu le acorda  atenţie.

adeseori încep să plângă

să se vaite

dar vor creşte imediat la loc.

braţele tale fascinante îţi vor alerga mai târziu

pe sub piele,

vei vedea

[....]

mă ridic cu luminile acoperindu-mi pieptul

îmi sprijin tâmpla de sufletul tău

care e un fel de înşirare a mâinilor

cu degetele arse mă ascund printre aripile lor palide

să nu dau ochi în ochi cu pleoapele tale.

ele sunt ciudate şi pline de remuşcări şi sfâşieri

[....]

mă bucur că aţi ajuns cu bine,

am auzit că e cam cald acolo sus.

nu, staţi liniştită nu vă descălţaţi

doar lăsaţi-vă aripile pe cuier la intrare vă rog.

tocmai am făcut curat prin casă

iar pisica mea e alergică la pene

[....]

în pantoful meu drept trăieşte de câtva timp un nor,

în buzunarele paltonului meu o haită de cai aleargă nestingherită

pălăria mea e adăpostul unor valuri care mi se izbesc de cap cu acel sunet specific.

o grămadă de săruturi de-ale tale s-au făcut comode între coastele mele

şi eu nu ştiu cum le voi explica asta vameşilor când voi trece graniţa dincolo

[....]

"trupul tău trebuie renovat" mi-ai zis.

"e plin de hârtii şi de lucruri pe care nu le mai foloseşti!"

în consecinţă ai adus un zugrav să îmi readucă culoarea pielii

un electrician să îmi pună în funcţiune zâmbetul

un instalator care să îmi facă emoţiile din nou să curgă cum trebuie.

apoi , după ani de zile, ai deschis în mine nişte ferestre mari, ca să se mai aerisească.

ai dat fuga până la magazin şi mi-ai cumpărat nişte draperii frumoase cu flori

în timp ce eu îmi lustruiam podeaua interioară.

noaptea târziu în faţa mea a venit o maşină care ne-a adus nişte mobilă nou nouţă

pe care noi doi să o aranjăm în mine după bunul nostru plac.

în sfârşit puteai să adormi în mine liniştită şi graţioasă ca de obicei

[....]

te uiţi cu atenţie la mine

îmi examinezi sufletul pe toate părţile

şi mă doare cumplit de mult

cum îmi răsuceşti sufletul în carne

[....]

înfloreşte un ocean în mine,

coastele mele de nisip sunt pline de alge şi bărci părăsite.

înăuntrul meu poţi găsi epave, peşti şi comori nemaivăzute,

poţi să stai pe marginea unei vertebre de-ale mele

să privim împreună cerul ce se formează în pieptul meu

în fiecare dimineaţă.

poţi să pescuieşti în mine oricât,

ai grijă să nu-ţi agăţi cârligul undiţei

în pereţii oceanului meu.

s-ar putea să curgă puţin sânge şi să polueze apa

[....]

s-a ars un bec în tine , aşa că

te-am luat de mână şi am căutat din magazin în magazin unul pe masură.

am găsit unele becuri mici, din hârtie dar erau prea uşoare

altele din fier îţi îngreunau trupul

mai erau unele becuri din ceaţă dar ele dispăreau pur şi simplu.

am luat o bucată din soare şi am înlocuit-o , dar era prea mult pentru tine.

nici becul făcut din flori nu funcţiona cum trebuie,

nu prea avea apă şi petalele se împrăştiau peste tot

în sfârşit

mi-am desprins un bec din mine şi ţi l-am înşurubat cu emoţii.

lumina ţi se revărsa din nou

fericită printre zâmbete

[....]

un pescar orb îşi aruncă undiţa în sus

cârligul ei agaţă colţul unei stele

pescarul trage puternic de undiţă,

desprinde cerul din balamale.

apoi îl înfăşoară cu grijă,

îl îndeasă în buzunarul hainei

şi pleacă uitându-se precaut în jur.

pe cealaltă parte , un alt pescar râde mut.

[....]

îmblânzitoarea

în fiecare colţ al casei stătea ascuns un poem ,

gata să sară la gâtul celor care îmi călcau pragul.

de când cu tine, poemele mele au devenit tot mai frumoase,

au întinerit chiar,

unora le-au dispărut ridurile.

acum că le vorbeşti într-un mod atât de liniştit,

ies la iveală şi se aşează singure pe masă.

pentru că mi-ai îmblânzit poemele ,

cuvinte dificile tremură la atingerea ta,

le înţeleg perfect

doar eu ştiu cel mai bine

cum e să simţi degetele tale

plimbându-se nestingherite pe omoplatul meu drept

My3

Diana CORCAN - În rochia mea de hârtie

Gellu DORIAN – O zi ca toate celelalte

Ştefan BOLEA – Tribal

Şerban OPREA – Poeme

Liviu G. STAN - Acea noapte de iarnă a micuţului Ivan

Ştefan BOLEA

Tribal

sirene

 pentru Ormeny Francisc

ambulanţele vin la mine, pentru că i-am hăcuit cu maceta pe toţi din bloc

maşinile poliţiei vin la mine, pentru că scriu cu pixuri umplute cu dinamită

şi-mi transform cititorii în bombe artizanale

dar aştept

iar blocul meu e o pivniţă, în care am pus capcane gigantice pentru şobolani

şi mă strecor ca umbra lui macbeth la cozia, asasinând mascaţii cu paşi de balerin

mă preling subtil ca argintul viu dar sunt la atingere ca acidul sulfuric

vreau să fiu asediat până la capăt

vreau trupele anti-tero

vreau să negociez direct cu obama

vreau un mandat în parlamentul european al nihiliştilor

dar până atunci aştept

şi fiecare roboţel care îmi încalcă teritoriul va fi carbonizat

pentru că sunt la fel de pur precum curentul electric

atinge-mă doar şi o să-ţi iasă flăcări pe nări

blocul meu este un labirint unde fac experimente pe cobai creaţi după chipul şi asemănarea ta

sunt un cyborg de factură specială

nu pot să mor decât dacă sunt torturat, călcat în picioare şi răstignit

stai în dreapta mea şi vom cina împreună în iad

trebuie să mor ca să înceapă sfârşitul lumii

hell, here and now

în tramvai faţa mi se des-com-pu-ne

şi un şarpe de foc îmi iese de sub pleoape

călătorii se stropesc cu petrol ca şi cum şi-ar turna eau de cologne

şi, excitaţi, se îmbulzesc să mă încalece

unii, pentru a obţine mântuirea

alţii, pentru a-şi urgenta concediul în casa fricii

ofer garanţia unei flăcări de gheaţă

care limpezeşte şi purifică sufletul

vom aboli împreună moartea

păstrând intactă insuportabila durere de a fi

 tribal

negrii sunt fiinţe nocturne, doar dimineaţa pot să-i înfrunt

pentru ca sunt storşi, lipsiţi de umbra care patrulează deasupra lor

dar când se lasă seara, revin superb la viaţă

căutându-ţi privirea, te hipnotizează cu descântecele tribale

satul meu a fost ras din temelii pentru că aici s-a descoperit petrol

pe mormântul bunicului s-a ridicat o fabrică de prelucrat uraniul

africa e împânzită de combinate, sugeţi aur şi scuipaţi gunoi

negrii iţi cântă despre rădăcinile smulse şi despre teribila dorinţa de răzbunare

la saturnalii, fiecare alb va fi spânzurat de tălpi, până când i se scurge toată ura şi frica din priviri

 arbeid og søvn

rubiconul meu e marea nordului

norvegia haos de emigranţi

auzi toate limbile pământului, mai puţin norvegiana

no melting pot, crucible though – hangar sublim, capăt de linie, până unde te duce metroul iad-capitalism

negrul – job predilect: vânzător de iarbă, skill: vorbeşte cu tine în engleză şi-ţi dă pe datorie

indianul – job predilect: vânzător de kebab, skill: îţi pune sos cât vrei, nu e zgârcit

asiatica – job predilect: menajeră, skill: e foarte politicoasă şi nu-ţi fură din camera de hotel nici dacă laşi banii pe masă

iranianul – job predilect: patron la o firmă de telefonie, skill: pe un euro, poţi să dai un telefon de 30 de secunde acasă, mai ales când acasă înseamnă iran

pakistanezul – job predilect: şofer de autobus, skill: este drăguţ şi aşteaptă până găseşti mărunt să-l plăteşti

ţiganul român – job predilect: fără job, skill: cerşeşte agresiv până când trezeşte sentimente de scârbă în inimile localnicilor, skill secundar: te înjură molcom în dulcea limbă română

ce caută totuşi aici? poţi muri de foame şi în românia, nu trebuie să schimbi fusul orar, să treci marea nordului şi să-ţi înscrii numele în cartea morţilor vii din odiseea vikingă

we need new blood from africa, let’s repopulate the entire universe with weed merchants, let’s turn the whole planet into a huge amsterdam

cause we don’t want to think, we’d like to work and sleep work and sleep sleep sleep

arbeid og søvn

tranquilize our anger, make us dream