Cosmin Maşca

 

BOB

           

            în staţie şi îi era frig. Parcela de peisaj ce înconjura staţia urla de frig: frig frig frig fri fri fri fri fa fa fa fac fac fac fac fack fack fack fack fackyoufackyou fackyou fack you fack! YOU!! Dîrdîia cu acordeonul în braţe.

            pe jos, s-a ridicat şi i-a zis: Ce-ai bă? Ce? Ce-ai? Stai bă-n loc. Bă avea un metru nouăzeci şi vreo tonă de muşchi şi ceva burtă şi nu-i plăceau cerşetorii care vin şi se lipesc de tine ca lipitorile, aşa că i-a pus un pic de piedică, aşa numa’, de amuzament, ha, ha, ha. S-a ridicat şi i-a zis: Ce-ai bă? În pizda mă-tii bă, ptiu! Handicapatule, mînca-mi-ai pizda! Apoi a fugit urmărită de ameninţările venite de la un metru nouăzeci: te mai prind eu, etc. În timp ce afară era un ger de-ţi crăpau coaiele. De aici camera de filmat se ridică, străbate două blocuri de locuinţe, unitatea militară din marginea oraşului şi o vilă, se opreşte două minute asupra unui cîrd de ciori melancolic şi .......????????...... s-a terminat banda. Nu-i nimic: mai avem o casetă; o scoatem din rucsac si înlocuim caseta umplută, avînd mare grijă să lucrăm repede, pentru că frigul ăsta ar putea deteriora imaginea de ansamblu. Pac, gata..... Magazinul (ai grijă mă, filmează intrarea, să se vadă uşa, ai grijă la uşă, mare atenţie) în care a intrat avea uşa înţesată cu afişe cu “the doors”, iar vînzătorul lung lung cu perciuni crenguroşi şi părul făcut rasta ca bob marley se chiora la un televizor miniatural pus pe tejghea, într-un aer plin de gaze, călduţ, halucinogen. Avea două amante şi-o nevastă grasă dependentă de aspirină pe care o întreba o dată pe lună, cînd ajungea tîrziu acasă: “cum e, te mai doare capul?”, la care nevasta îi replica invariabil: “mă doare de simt că înnebunesc!”, apoi se aşezau pe canapea în faţa televizorului. Şi vînzătorul ăsta avea şi altceva: o necesitate stringentă, o chemare presantă, numărul unu, treaba mică, pipi, îl trecea pişarea mai să se scape pe el, dar nu putea lăsa televizorul: cursa era pe gata şi caii alergau strîns-strîns-strîns, iar presiunea creştea cu fiecare picătură de sudoare de pe fruntea jockeilor, cu fiecare picătură de urină, bob marley îşi ţinea uretra cu amîndouă mîinile, sărea pe loc, îşi bulbuca ochii, în urechi îi ţiuia un cui roşu aproape de creier, lîngă creier, viteza cursei urcă şi urcă şi ce ne facem stimaţi telespectatori vedeţi şi dumneavoastră că nici un călăreţ nu se detaşează în aceste ultime minute de foc intrăm în ultimul minut “hai hai hai hai haaaaaai te rog te rog te rog” ultimele secunde vor fi incendiare între concurenţi se dau bătălii aprige caii nu vor să facă pasul decisiv.

            În magazin intră doi bărbaţi încruntaţi. După ei, la cîteva secunde distanţă, intră o fată cu un acordeon. Prin ochelarul fumuriu al unuia dintre ei se distinge o încăpere neaerisită, înghesuită, cam întunecoasă şi alungită la extremităţi, încăpere unde domnul bob se abţine tot mai greu, iar cursa se apropie de finiş fără ca vreun cal să se distanţeze. "Un pachet de ţigări", zice unul dintre proaspeţii intraţi în magazin fără să fie băgat în seamă: rasta se holba de zor la televizor cu simţurile electrocutate, nici ochii nu mai vroiau să-l asculte, vedea printre lacrimi nişte pureci ce se înghesuiau într-o masă înfierbîntată, un monstru cu multe picioare se apropia frenetic de finiş. "Un pachet de ţigări", repetă ochelaristul şi rămîne şi de data asta cu buza la fel de umflată, dar acum parcă are şi un uşor tremur. Între timp o observă cu coada ochelarului pe acordeonistă şi se apropie tiptil de ea, o înşfacă de guler şi, cu o satisfacţie mamonică, îi şopteşte în timpan: "te-am prins".

            Da, aşa-i viaţa, tocmai de ce te fereşti nu scapi, iar dacă scapi înseamnă că nu te-ai ferit destul; astfel cerşetoarea ajunge în mîinile celui pe care l-a înjurat, la nici trei zile de la comiterea faptei. Fuck, zice bob cînd calul lui rămîne un pic în urmă, eşti prost eşti prost pe tine cine pizda mă-tii te-a mai băgat? etc. "Amigo, eşti surd? Vreau un pachet de ţigări", zice ochelaristul No. 2, cel fără cerşetoare. În sfîrşit, bob observă clientela şi o roagă să aştepte puţin, nu vede că meciul e pe terminate şi pe lîngă asta trebuie să fugă urgent pînă la toaletă, altfel o să fie nevoit să murdărească hainele clienţilor în timp ce îi serveşte, ceea ce n-ar fi prea igienic, nu? Clientul a rămas mut cîteva clipite după ce a ascultat vărsătura de cuvinte ieşite din gura aspră a lui bob. Parcă nu-i venea să creadă. Se uita la bob ca şi cînd bob făcuse o greşeală fatală, călcase strîmb în aşa fel încît acum îţi era milă să te mai uiţi la el. Ochelarii numero uno se ocupă de acordeon: "mai ştii cînd m-ai înjurat? în staţie la tramvai, nu te fă că nu-ţi aduci aminte; ce ţi-am zis atunci? hai zi! ce ţi-am zis?" Şi No. 2 îl înhaţă de piept pe bob, îl scuipă în ochi, îi pune cuţitul pe jugulară şi îi zice supărat: “igienic e căcatu' lu' mă-ta!”

            Cei doi ochelarişti sînt acum prinşi, fiecare în felul său, într-o situaţie. Vreau să zic într-o “situaţie”. Odată creată situaţia, restul decurge firesc; da, mai greu e pînă se ajunge la “situaţie”, restul.....

- E chiar aşa de greu să-mi dai un pachet de ţigări?

- Nu..... îţi dau, îţi dau......

- Trebuie să spun de o sută de ori pînă un gunoi cu o mătură-n cap vine să-mi dea un pachet de ţigări?

- Dacă nu-mi dai drumul o să fac pe mine!

- Aha, te trece tare?

- Nu mai pot ţine, te rog, ia-ţi un pachet de ţigări, ţi-l dau pe gratis!

- Auziţi? Un gunoi cu o mătură în cap vrea să-mi dea mie un pachet de ţigări pe gratis!

- Ce-ai zis atunci, înainte să fugi?

- Nimic, n-am zis nimic...

- Eu cred că ai zis ceva.

- N-am zis nimic, să moară mama.

- Să moară mă-ta.

- Să moară mama.

- Eu cred că ai zis ceva de mama.

- N-am zis domnu', n-am zis.

- Mă faci mincinos?

- Nu vă fac mincinos, da' n-am zis!

- Cum adică? Păi dacă eu zic că tu ai zis ceva şi tu zici că nu ai zis asta nu înseamnă că m-ai făcut mincinos?

- Nu v-am făcut mincinos.

      - Mă crezi fraier? Crezi că am apărut pe conducta de apă caldă? Mă faci mincinos? “Nu v-am făcut mincinos”. Taci, că-ţi bag acordeonul pe gît, mîzgoaso, ai tupeu, ia zi? “N-am tupeu”, n-ai pe dracu curvă nespălată, în genunchi! Cerşetoarea se pune repede în genunchi neliniştită. Ochelaristul îi trage o scatoalcă după ureche. "Te rog, te rog eu din suflet, fac ce vrei, dar lasă-mă să merg pînă la budă, te rog, ia banii, poţi să iei toţi banii şi să pleci pînă vin, n-o să zic la nimeni, jur!". "Acum mă rogi din suflet, da' cînd ţi-am cerut un pachet de ţigări nici nu te-ai uitat la mine". Aerul din magazin se respira tot mai lugubru. Ae eee e rul din magaaa az zin sere sspi ramatotmama i lugubbbbbrbrbrbrbrbrbru. Ccccerşetoarea presimţea duhoarea unui lucru rău ce avea să se întîmple, a mai trecut ea prin situaţii dintr-astea, îşi făcea un fel de plan cum să fugă cînd individul o scapă din vedere, cînd îşi întoarce puţin capul, să fugă fără să se întoarcă înapoi, să fugă înainte, în faţă, să se arunce cu capul în faţă fără să vadă nimic, dar să scape Isuse, Doamne, apără-mă şi voi merge la biserică şi mă voi ruga toată ziua, Dumnezeule din ceruri, arată-ţi puterea. Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se voia Ta..... bob se încorda cu ultimele rămăşiţe ale ultimelor puteri, era roşu violet spre brun cu pete albăstrui gălbui, iar cel care îl ţinea înşfăcat de guler vroia să îi dea o lecţie de bune maniere, să ţină minte data viitoare, cînd un client îi cere ceva să nu mai facă greşeli, ne-am înţeles? Da, am înţeles, data viitoare te voi servi imediat, jur, te rog, mă uitam la televizor şi de-aia nu te-am auzit, că altfel te serveam. Mă serveai, aha, acum mă serveai, da' înainte ţi-am zis de trei ori şi nici nu te-ai uitat la mine. Bob nu era o persoană fricoasă sau laşă, s-ar fi luptat vitejeşte pînă la capăt cu nemernicii dacă nu l-ar fi trecut în asemenea hal pipi, ştia că dacă va face o mişcare mai dezordonată o să facă pe el şi nu i s-a mai întîmplat lucrul ăsta de la trei ani, am ajuns la treizeci de ani, om în toată firea, să fac pe mine din cauza la nişte vagabonzi, futu-i în gură, nu scapă ei aşa uşor, şi şi-a adunat toată puterea şi l-a izbit pe ochelarist drept în meclă de i-au zburat mucii, însă n-a scăpat cuţitul şi cînd s-a ridicat i-a crestat un pic braţul lui bob, bob s-a prins de braţ şi atunci ochelaristul l-a imobilizat şi i-a şoptit în ureche: asta a fost ultima ta greşeală.

      Da, dragii mei, acum bob îşi privea rana şi nu ştia care durere e mai puternică: cea care provenea de la cuţit, cea de la urină sau cea de la mîna cuţitarului care îi apăsa sufocant gîtul. Era în perioada aceea a vieţii în care oamenii de obicei au trecut prin multe şi pot să facă faţă unei situaţii mai presante fără să se cace pe ei de frică, dar acum bob îşi zicea că dacă scapă şi din treaba asta înseamnă că e nemuritor ca în filmul ăla şi îşi amintea cum era cînd avea cîţiva anişori, curtea largă şi plină de jucării împrăştiate şi prietenul său din vecini pe care l-a tuns cînd amîndoi împlineau nouă ani şi mă-sa disperată şi-apoi toate prostiile pe care le-a făcut cît timp a fost la şcoală, beţiile, borălile, femeile, drogurile, muzica, muzica şi toate nopţile alea infernale în care şi-a distrus sănătatea, apoi marea iubire şi primele lui versuri (“debile” după părerea ei), care sunau cam aşa: sînt în al zecelea cer/ cînd miros tricoul cu pătrăţele şi cu un vapor pe spate/ ăla pe care mi l-ai dat tu/ şi n-am curajul/ să-l spăl/ nici dacă ar trebui să îmbrac cu el/ un înger, îi treceau lui bob prin creier toate scenele mai semnificative din existenţa lui, pentru că simţea că ăsta ar putea fi sfîrşitul şi toate astea se petreceau în fracţiuni de secundă, timpul trecea prin fiecare în mod diferit, ochelaristul vroia să simtă satisfacţia răzbunării cît mai mult posibil, iar bob, ce să zic, îşi vedea moartea cu ochii congestionat şi palid de frică, mai să facă pipi pe el, iar cerşetoarea încercase şi ea să fugă cît timp bob făcuse pe viteazul, dar fusese prinsă din două mişcări, pentru că nu se gîndise că acordeonul e mare şi se bălăngăne şi o incomodează sau poate se gîndise o clipă, dar n-a putut să renunţe la acordeon, din ce să trăiască, cum o să-şi mai cîştige banii? dacă nu cîntă, nimeni n-o să-i mai dea nimic, aşa că se zbătea acum în cleştii ochelaristului tot mai nervos care o tîra după el, promiţîndu-i o “lecţie” pe care să n-o uite în vecii vecilor.

      Negăsind altă poziţie mai calmantă în care să-şi reţină micţiunea, bob, strîns de nişte muşchi oţeliţi înfăşuraţi tare în jurul gîtului, şi-a ridicat un picior ah doamne şi şi-a adus genunchiul pînă la gură, ţinîndu-l strîns cu mîna sănătoasă şi muşcîndu-l pînă la sînge, în timp ce acordeonul suna ca o beşină dezacordată slobozită cu încetinitorul, agăţat de gîtul cerşetoarei tîrîită în magazin de un picior, ca o bucată de vacă. Mă piş pe mine dacă mă mai ţii aşa, serios omule, o să te murdăresc. Cerşetoarea nu mai zicea nimic. S-a împăcat cu “situaţia” şi aştepta ca lucrurile ce o să vină să se întîmple şi să le uite, să poată merge să cerşească din nou, să-şi poată continua viaţa. O trînteşte în mijlocul magazinului cu un sunet armonios, lîngă ceilalţi doi. Îl împunge pe bob cu un deget în burtă şi îi admiră schimonoseala provocată de durere. Cum te cheamă? ....bob!... Şi mai cum? .....marley!.... Vrei neapărat să mă superi? Sau poate mă crezi fraier? ....aşa mă cheamă, poţi să te uiţi în buletin, mi-am schimbat numele (îl împunge în burtă cu degetul) DACĂ-MI DĂ DRUMUL, ÎŢI ARĂT BULETINUL, E AICI ÎN BUZUNARUL DIN SPATE..... Bine, bob, mi s-a făcut milă de tine, uite cum facem: dacă-mi zici cît fac unu plus unu, o să te pişi. Doi!! Perfect, pişă-te. Aici? Nu vrei să te pişi? Ba vreau, dar nu pot aici: o să mă piş în cap la cerşetoare! Ce contează unde te pişi, bob, esenţialul e să te pişi, nu? Cerşetoarea privea tăcută, mutîndu-şi ochii de la unul la altul. Unul dintre ochelarişti, nu contează care, o întreabă ce ştie să cînte, iar cerşetoarea îi răspunde că ştie să cînte odabucuriei debeethoven şi, înainte ca ochelaristul să o oblige, începe să umfle şi să dezumfle burduful, însufleţind brusc aerul cu sunetul hîrşîit sacadat şi puternic al melodiei, iar bob, cu cuţitul la gît, se descheie şi se pişă în capul cîntăreţei, pe ritmul fastuos al acordeonului.

      Acum ploua cu urină stătută şi în semiobscuritatea încăperii şuvoiul scînteia şi împrăştia raze aurii pe pereţi ca într-o discotecă sinistră. Bob făcea grimase peste grimase, îşi întorcea ochii peste cap, sufla pe nas ca un dragon, iar ochelariştii priveau ţepeni scena, ca doi bodigarzi, pînă cînd unuia dintre ei îi sună ceva în buzunar. Cîteva clipe lumea a rămas nemişcată. Pişatul lui bob s-a oprit. Celălalt ochelarist s-a încruntat, a făcut un semn din cap. Numărul doi (căci de la el a venit sunetul) a înjurat şi şi-a dus repede mîna la buzunar. Aparatul a sunat din nou. Era o staţie de emisie-recepţie. Pe care numărul doi, după cîteva gesturi furibunde, a închis-o. “Aha, îşi zice bob, sînt poliţai!” şi în momentul ăla faţa i se destinde. Numărul unu observă şi strigă alarmat: Şi-a dat seama (îl arată pe bob cu degetul) ai văzut cum s-a uitat? Ce facem? Sîntem în căcat! Ce facem? Şi-a dat seama! Ce facem? etc! etc? etc. Poliţiştii s-au retras lîngă uşă să şuşotească, cel agitat încreţindu-şi tot mai nemulţumit fruntea, celălalt dezvoltînd supoziţii, scenarii, argumente. Ajung la un compromis şi, apropiindu-se, îl întreabă pe bob: “Bob, spune-ne nouă ce-ai auzit tu mai înainte?” “Nimic, răspunde prompt bob, n-am auzit nimic.” Cerşetoarea plîngea cu barba lipită de piept, udă; nu făcea nici o mişcare, doar plîngea încet, continuu, înfundat, ca la o înmormîntare ploioasă. Nemulţumit de tonul răspunsului, poliţistul îl înşfacă pe bob de păr şi rămîne cu părul în mînă: era o perucă. Mai mult: bob era chel. Şi mai mult: pe chelie avea tatuată o pizdă. Un vagin cu buze roşii roşii cu flocii alungiţi pînă la urechi. Parcă avea părul sub o folie de celofan din cauză că ţeasta îi strălucea de transpiraţie, iar pizda din creştetul capului era desenată cu atîta talent, încît parcă pe acolo se deschidea, într-adevăr, o gaură. Poliţiştii privesc muţi descoperirea. Lui bob i se pare că privirea lor aduce a stupefacţie şi încearcă o explicaţie: "Era o vreme cînd n-aveam linişte, toată lumea profita de mine, toată lumea se lega de mine, acasă, cu prietenii, probleme, certuri, eram futut la cap încontinuu... cam asta-i...", apoi, văzînd că lumea tace: “E după un artist mare.... tatuajul ăsta se numeşte Originea Lumii....”. Cerşetoarea, care de cîtva timp s-a oprit din bocit şi privea curioasă scena, se apucă să rîdă. Şi rîdea cu hohote monstruoase, de parcă era gîdilită de draci şi se pleznea peste acordeon şi rîsul ei era atît de sincer, atît de sănătos, încît poliţiştii s-au pornit şi ei să rîdă, la început mai mult pe nas, dar mai apoi, aţîţaţi de hohotele cerşetoarei, rîsul le-a explodat prin toţi porii, trăgîndu-l şi pe bob în teritoriul hilarităţii, încît obiectele din magazin au început să tremure, atacate de subita şi tunătoarea bună dispoziţie generală.

      Sînt bob, bob marley. Într-o situaţie incendiară. Sînt, cum să spun, talentat. Am talent. De cînd eram mic îmi plăcea să cînt. Am găsit prin casă o chitară murdară,cu două corzi. Părinţii o cumpăraseră pentru fratele meu mai mare. Lui nu i-a plăcut. A rupt cîteva corzi şi a aruncat-o. Cînd am văzut-o prima dată, nu ştiu, a fost ceva extraordinar. Mă aştepta. Stătea acolo în pod, printre celelalte lucruri, plină de praf, dar strălucea, era înconjurată de lumină. Am stat cîteva minute doar eu şi chitara, faţă în faţă. Şi atunci am ştiut că era pusă special pentru mine acolo. Am ştiut că viaţa mea de-abia acum începe. Din clipa cînd am văzut-o am ştiut că pe mine mă va chema bob marley.

 

      Mda, aveam paişpe ani atunci. M-am dus la cel mai bun prieten al meu şi i-am zis: Trebuie să facem o trupă! Omule, trebuie să cîntăm!.... Mă-sa se uita urît la mine. Mă-sa tot timpul se uita urît la mine. Din cauză că pe la nouă ani ne-a venit să ne tundem. Eu pe el şi el pe mine. El nu prea a avut curaj şi a tăiat puţin. Dar seara a venit mă-sa furioasă cu el de mînă şi i l-a arătat mamei. Îl tunsesem în zigzag şi cred că arăta oribil. Nu mai ţin minte, dar mi-a povestit mai tîrziu mama. Mi-a zis că arăta rău de tot şi că au trebuit să-l tundă chel. Dar ţin minte că au zbierat una la alta. Şi-au zis cuvinte grele în ziua aia şi de atunci au rămas supărate. Acum, cînd mă gîndesc, mi se pare absurd că au stat ele supărate atîţia ani din cauza la o tunsoare. Cred că era un bărbat la mijloc. Poate tata.

 

      Şi el a zis: Uau, super, exact la asta mă gîndeam şi eu, cum de te-ai gîndit? Dup’aia am luat lecţii de chitară. Şi el a luat lecţii de tobă. Ne întîlneam după-masă şi exersam pînă veneau să ne strige să ieşim din pivniţă. Nici nu mai vroiam să mîncăm. Muzica, asta era totul.

 

      Am cîntat pe la şcoală. Aveam note din ce în ce mai proaste, dar cîntam tot mai bine. Ne-au văzut nişte profesori şi ne-au invitat să cîntăm la un spectacol organizat de şcoală. Am cîntat şi a ieşit bine. După asta ne-au chemat şi alţii. Am devenit destul de cunoscuţi. Concerte, spectacole, radio, interviuri, am avut şi primul turneu. Tot timpul pe drumuri, de-abia dormeam cîteva ore în dubă printre instrumente. Eram obosiţi, dar era cea mai mişto oboseală pe care am simţit-o vreodată. Pentru că ştiam că a doua zi o să cîntăm. Şi cînd cîntam, ce să zic, trecea şi oboseala şi stresul.... toate treceau. Pluteam. Nu mai ştiam de nimeni şi de nimic.

     

      Pînă cînd am început cu alcoolul, cu femeile. Nu mai exersam. Cîntam în concert morţi de beţi (odată am borît pe scenă, în faţă, pe primii spectatori de acolo). Stăteam nopţile şi beam pînă nu mai puteam mişca nici un muşchi. Băgam în noi toate băuturile una după alta. Aduceam trei–patru femei şi le îmbătam şi umblam ca porcii în patru labe prin cameră. Am avut multe femei în perioada aia. Toate curve. N-aveam chef de femei care fac fiţe şi mai ştiu eu ce. Ne trezeam morţi de beţi după o lună-două şi mai dădeam cîte-un concert. Tot mai rar. După cîţiva ani (aveam douăşopt de ani atunci) m-am trezit într-un sanatoriu. Era după a douăzecea cură de dezalcoolizare.

 

După aceea am cunoscut-o pe nevastă-mea.

 

- Poţi să ne spui mai multe despre asta?

 

      Ce să zic, am ieşit din sanatoriu ca o plantă. O lună am stat în faţa televizorului fără să zic nimic. Stăteam la părinţi. Aveau o fată care le făcea curăţenie. Le spăla vasele, chestii dintr-astea. Ea îmi aducea de mîncare la prînz. Odată am prins-o de mînă şi am întrebat-o: Cum te cheamă? Mi-a zis: Eva. Eva Braun, nu-i aşa? i-am zis eu. După două zile ne-am căsătorit.

 

      A avut grijă de mine. Atunci chiar aveam nevoie de cineva care să aibă grijă de mine. Harnică, cuminte, frumuşică. Ne-am mutat într-o garsonieră. Am avut primul copil şi a trebuit să ne luăm un apartament. Eu dădeam lecţii de chitară şi mai cîntam prin baruri. Mai venea cîte unu şi-mi zicea: Tu eşti bob marley? A, super, îmi plăcea cum cînţi, serios, îmi dai un autograf?... Trupa noastră s-a desfiinţat înainte să intru în sanatoriu. Am făcut atunci nişte crize urîte. Ne-am certat definitiv. Nu se mai putea continua în felul ăla. După ce-a născut, nevastă-mea a început să se îngraşe. Nu ştiu, parcă cineva o umfla cu pompa. După al doilea copil s-a făcut ca o vacă. Aproape că nu mai încăpea pe uşă. După aceea a început să o doară capul. Nu mai putea face nimic. Nu mai făceam nici sex. A adus pe cineva să aibă grijă de copii şi ea sta toată ziua în faţa televizorului. S-a făcut atît de mare încît a trebuit să comand un closet special. Mînca tot timpul, de dimineaţa pînă seara. Iar noaptea se trezea tot la două ore şi dădea pe gît o cană cu lapte şi un baton de ciocolată.

 

      M-am angajat vînzător la un magazin. Nu ne ajungeau banii pe care îi cîştigam cu muzica. Lucram toată ziua la magazin. Era un magazin mic şi patronul nu vroia să mai angajeze un vînzător. M-a întrebat dacă-mi convine. I-am zis că-mi convine. Aşa că stăteam de dimineaţa de la opt pînă seara la şapte. Ajungeam acasă, dormeam şi atît. Mi-am dus un televizor. Mi-am dus chitara. Nu prea aveam clienţi. Erau zile cînd de-abia intrau doi oameni în magazin. Din care unul nu cumpăra nimic. Pînă la urmă mi-am dus un pat pliant şi mi-am făcut în spate, unde se depozitau mărfurile, un fel de cameră. Am pus nişte cartoane în jurul patului şi aveam o cameră. Dormeam acolo. Nu mai mergeam acasă decît o dată pe lună. O găseam pe nevastă-mea în faţa televizorului. Se plîngea că o doare capul. Îi lăsam nişte bani şi plecam.

 

      Aveam două amante. Una o aveam mai de mult, de cînd a început să o doară capul pe nevastă-mea. Cealaltă locuia chiar deasupra magazinului. Fusese prostituată, dar se retrăsese din cauză, zice ea, că s-a plictisit. Eu cred că nu mai vroia nimeni să dea bani pe ea. Avea ani buni, peste patruzeci, dar ştia meserie. De multe ori dormeam la ea. Nu puteam tot timpul, pentru că mai veneau şi alţi bărbaţi la ea. Îşi păstrase cîţiva din vechea clientelă. Vechea mea amantă mă vizita la sfîrşit de săptămînă. Era căsătorită şi îi spunea soţului că merge să-şi viziteze mătuşa internată într-un sanatoriu. Sanatoriul era în alt oraş, aşa că uneori rămînea pînă în ziua următoare. La mine.

 

Pe copii i-a dus pînă la urmă la părinţii mei. A zis că ea e bolnavă şi nu poate avea grijă de ei, eu sînt tot la serviciu, să-i ţină ei un timp. Nu ne mai permiteam o baby-sitter. Copiii s-au învăţat acolo. I-am văzut din ce în ce mai rar. Parcă nu mai eram tatăl lor. M-am obişnuit cu magazinul. E mult de lucru într-un magazin dacă eşti singur. Găseam aici tot de ce aveam nevoie. Mi-am făcut tot felul de obiceiuri. Am învăţat să pariez pe cai.

 

      Poliţiştii şi-au dat jos ochelarii fumurii şi îşi ştergeau faţa udă de rîs, cerşetoarea încă îşi pleznea acordeonul cu ochii înlăcrimaţi şi cu gura blocată pe cea mai înaltă tonalitate a hohotului, în timp ce bob pescuia atent indicii care să-l ajute cînd îi va denunţa pe nemernici, semisufocîndu-se într-un zîmbet exacerbat. Bob, bob, zice unul dintre poliţişti pe un ton cald familial, ce dracu' o fi în capul tău... te mai doare braţul? Ia să vedem. Îl prinde pe bob de mînă şi îi analizează crestătura din care sîngele picura şi murdărea pe jos şi pe cerşetoare, sfîşie batista cu care se ştersese de sudoare şi îl bandajează pe bob, iar cînd termină îl bate pe umăr şi-i spune, cu o mimică rudimentară: Ţi-am salvat viaţa.

      S-a creat un cîmp de tăcere după dezlănţuirea de dinainte şi în spaţiul acesta bob interceptează un mesaj, îşi încordează auzul, pune inconştient degetul la buze ca şi cînd le-ar spune prin gesturi celor de lîngă el să tacă, cu toate că ei tăceau, şi, după ce s-a convins că auzise bine, explodează într-un şir de cuvinte ce spuneau acelaşi lucru: că a cîştigat. Auzise cuvintele crainicului, meciul se sfîrşise şi calul său... Ce-ai cîştigat, bob? Uau, extraordinar, super, yes-yes-yes, uău, pfaiii, eram sigur, eram sigur că cîştigă, cu toate că pariul era de 20 la 1, înţelegi? Mi-am pus tot salariul pe meciul ăsta! Omule, înţelegi: sînt bogat! Sînt bogat, bogat, BOGAAAAAT!!! Şi în momentul ăla pizda lui bob a fost futută încă o dată, de data asta într-un mod concret – nu platonic ca pînă acum – de o bîtă de basse-ball, lăsată neglijent de bob la vedere, pe tejghea. Bob s-a prăbuşit în culmea succesului, cu faţa împietrită în formă de $, şi din vaginul său celebru a început să curgă, pentru prima dată, menstruaţia.

 

      Rîsul cerşetoarei a încetat subit. Acum situaţia era gravă. Pînă acum crezuse că e o glumă ceva, îşi fac un pic de cap şi dup’aia ne lasă în pace; i s-au mai întîmplat ei chestii din astea, da’ uite că acum bob zace aproape mort şi ăştia nici măcar nu se uită la el; stau lîngă uşă şi pun la cale ceva; sigur pun la cale ceva.... vor să mă omoare.

      Oarecum cerşetoarea are dreptate, cum să zic, dacă ne gîndim că e martora unor treburi necurate făcute de poliţişti, că îi poate recunoaşte şi denunţa, însă ea nu era conştientă, ci instinctul o ghida şoptindu-i că e în mare primejdie, să fugă cît o ţin picioarele şi, vorba aia, încotro vede cu ochii, pentru că pielea ei, cît ar fi ea de tăbăcită, o să fie spintecată îndată şi pusă pe băţ. De cum instinctul şi-a trimis avertismentul, restul fiinţei ei a intrat în alarmă automat, cerşetoarea e o fiinţă prin excelenţă instinctuală, şi-a trăit viaţa balansîndu-se de la un impuls necontrolabil la altul, şi-a aruncat trupul în toate hăurile deschise de fiecare specimen care a avut de-a face cu ea, s-a lăsat posedată oricît de grotescă a fost situaţia pînă cînd pentru ea a dispărut orice legătură cu ceilalţi oameni, în afară de cele pur rudimentare. A fost învăţată să cînte la acordeon ca singurul lucru pe care ar trebui să îl facă în viaţa asta ca să poată supravieţui; cineva, mentorul său spiritual: bătrînul şi inconştientul adunător de cartoane, fost iubitor de muzică şi chiar interpret la acordeon în zilele libere, cînd nu mergea la grădina botanică să îngrijească plante rare (slujba lui), devenit ultimul cerşetor în urma unei nefericite iubiri presărate cu, doamne-dumnezeule, cîte şi mai cîte, a învăţat-o “odabucurieidebetovăn” ca o piesă transmisă de multe generaţii şi cu succes imediat la public, iar cerşetoarea şi-a însuşit-o cînd a ajuns la cea mai matură gîndire a ei, cînd şi-a dat seama că nu mai poate supravieţui futîndu-se cu toţi rîioşii şi primind în schimb un gît de vodcă şi un şut în cur. Bătrînul, după ce a fost răsplătit regeşte cu o labă făcută de cerşetoarea care era cel puţin cu treizeci de ani mai tînără ca el, dar arătînd măcar de aceeaşi vîrstă, i-a înmînat unica s-a sursă de satisfacţii spirituale: acordeonul, spunîndu-i că el e prea bătrîn şi că ăştia tineri trebuie să-şi cîştige şi ei pîinea în vreun fel, arătîndu-i butoanele pe care trebuie să apese ca să-i pice banii. Ştia că răul abia acum începe, că încă n-a văzut totul pe lumea asta primejdioasă, că mai are cîteva minute de trăit, ştia că mai are cîteva minute de trăit, nu ştia de unde ştie, dar ştia şi-şi privea ucigaşii parcă de la înălţimea unei furnici: feţele lor depărtate şi întunecate, înălţimea lor himalaiană, rînjetul lor rău prevestitor şi o sclipire venită de la un dinte de aur aproape orbind-o; se gîndea că poate totuşi dracu' nu-i chiar atît de negru, cu toate că în afară de negru nu prea vedea nimic altceva pe chipurile lor şi-atunci, aşteptîndu-şi sfîrşitul cu gura deschisă, privind curioasă în sus spre ei, unul dintre poliţai i-a zis celuilalt: Ocupă-te tu de toată afacerea asta, eu merg să văd ce-i cu apelul ăla; nu vreau să avem complicaţii, mă-nţelegi? O să le spun că ai rămas să rezolvi o amendă sau ceva şi o să mă întorc cît de repede pot, bine?

      Cel mai solid pleacă, oprindu-se în dreptul uşii şi privind o clipă înapoi, indecis, apoi iese.

      S-a apropiat de cerşetoarea care tremura şi mirosea a pişoar.

- Cum te cheamă? o întreabă cel care a rămas, parcă schimbîndu-şi atitudinea, celălalt e rău, ăla te-ar fi omorît dintr-o mişcare, eu nu-s aşa, eu nu vreau decît să-mi fac meseria, nu-ţi fac nimic, dar nu trebuia să te pui cu el, e dement, are probleme, serios... cum te cheamă?

- Pamela.

- Pamela.... Semeni cu Pamela, serios... Te uiţi la televizor? Eşti leită ea (îi trece mîna prin părul jilav), eşti mai frumoasă ca aia, nu te ruşina, n-am de ce să te mint. Eu nu pot să-ţi spun numele, dar poţi să-mi spui Gabriel, bine?.... (Poliţistul continuă oarecum visător) cînd eram copil părinţii mă îmbrăcau în rochiţă, mi-au lăsat părul lung şi mi-au pus fundiţă, ziceau că sînt ca o păpuşă.... la grădiniţă copiii îmi spuneau Gabriela şi educatoarele ziceau că sînt atît de frumos că e imposibil să fiu băiat şi toată lumea mă prindea de obrăjori şi...... ştii de ce m-am făcut poliţist?..... (îşi scoate batista şi se şterge pe frunte de transpiraţie, apoi trage mult aer în piept) mă jucam cu cîteva fetiţe din vecini pe malul rîului; prin spatele casei noastre trecea un rîu mic şi uneori mergeam acolo să ne jucăm. Nu ne apropiam de rîu, dar uneori mergeam pînă la podul de cale ferată şi sub el ne făceam ca un fel de casă şi făceam mîncare şi chestii dintr-astea..... (bob îşi mişcă puţin capul şi cei doi îl privesc pînă cade din nou, inert, în inconştienţă)... ăsta vrea să îşi revină... Ne jucam acolo de cîte ori ştiam că nu vin părinţii să ne caute.....

      În faţa lor se deschide un ecran pe care se întîmplă cele povestite de poliţist. Cei doi îl privesc într-un duet ce se face din ce în ce mai fabulos, creşte.

Regia: artist necunoscut.

      podul era cucerit de un tren ca multe dreptunghiuri alăturate; asta dacă era privit de sus; sau de jos, ca şi cum ai fi sub apă şi l-ai privi de departe din adînc cum pluteşte sau trece deasupra ta.... Oricum mirosea a mucegai.

Acest film se bazează pe povestea adevărată spusă de o cerşetoare drogată, pe patul morţii.

        şi pîrîul era mai rece ca de obicei. fetele... (pardon, am uitat) poliţistul-fetiţă se.... ba nu! de fapt viitorul poliţist-fetiţă s..... de fapt fetiţa!-viitor-poliţist. sau nu? Tăceţi bă! Lăsaţi-mă să mă concentrez. Lasă-mă, nu-mi mai pune mîna în cap!! Nu vedeţi că am de scris aici o poveste? Ce dracu, sînteţi copii? În fine, să-i zicem Ursul Panda pînă una-alta; da, ştiu: “are deja un nume”, dar mie nu-mi prea place numele ăla, gabriel, şi-apoi “Panda” ce are? Cum spuneam: fetiţele se jucau.... de fapt viitorul pol... bine-bine, în fine, se jucau sub pod: locul lor preferat. Podul se cabra deasupra lor ca o mînă protectoare (v-a plăcut asta cu se cabra şi mînă protectoare? Sînt maestro, am dexteritate, ideile mele sînt camuflate într-un supersexo multicomplexo subliminalo-nexo, cuvintele mele fug mixate într-o supralume toxică, nediscriminate...). Vîntul fugea deschizîndu-şi drum printre picioarele lor (profesor absoluto flexo!). Farfuriile mici în care preparau mîncare din nisip erau clătinate de umbre puternice ce se măreau treptat odată cu venirea serii. Se aplecau accidental deasupra unei gropi în nisip, scobind în linişte. Una dintre ele era mai frumoasă ca toate, dar dacă ne-am coborî privirea pînă la chiloţeii ei şi am intra înăuntru, am descoperi că acolo se găseşte, dormind ca un bebe, o puţulică! Cine-i pervers, bă? Să-mi sugi pula. Lasă-mi scaunul în pace! Ia-ţi mîinile alea de căcat de pe scaunul meu, eşti o pulă futută! Mă supăr, serios, nu rîde, mai bine te-ai duce să-ţi faci laba! (drogaţi proşti şi stupizi şi sugători de pulă şi analfabeţi! Îi fut eu imediat....). Cerul se schimba aruncîndu-şi norii şi aducînd alţi angajaţi într-o muncă supercolorată din cauza vitezei. Treceau peşti contra apei, înotau dedesubt atingîndu-se unii de alţii sau ocoleau alge şi trunchiuri de copac înecate. Unii săreau şi surprindeau o clipă picioarele fetiţelor ce stăteau aplecate deasupra gropii privind într-un adînc stratificat, şoptindu-şi vorbe codificate, magice. Mici insecte se mişcau agile prin nisip în timp ce Pămîntul se învîrtea în fugă extremă în jurul său, ca un titirez demenţial.

Ora 13:00, undeva la marginea oraşului.

după ce a dat pe gît patru beri şi trei păhărele de vodcă, proaspătul eliberat din puşcărie mai cere o bere şi o vodcă, rîgîind porcin la fiecare patru secunde. lumea se deschide dinaintea lui ca o cutie a pandorei neexplorată, tentantă, aţîţătoare, ceva care îi face mereu cu ochiul, ademenindu-l şi înnebunindu-l, iar feţele din bar se modifică în ochii lui ca nişte animale lungite, supărătoare. mormăie şi-şi balansează capul unsuros, dă pe gît băuturile dintr-o sorbitură şi iese din bar clătinat, dar cu un traseu a cărui hartă arată o conştiinţă lucidă, preocupată de un singur lucru. intră într-un magazin şi molestează verbal o chelneriţă, hărţuind-o cu propuneri obscene, agresează două fete ce se întorceau de la liceu cu gesturi perverse, dîndu-şi jos pantalonii şi exhibîndu-şi organele genitale, înjură cîteva călugăriţe, ameninţîndu-le cu vorbe blasfematorii şi cu moartea, bate două prostituate care l-au refuzat din cauza stării insalubre în care se afla, rupîndu-le hainele şi scuipîndu-le, etc. pe la ora 18 intră într-o cabină şi dă un telefon. peste cîteva minute apare o maşină din care coboară, încruntaţi, un bărbat şi o femeie. bărbatul se opreşte la o oarecare distanţă şi femeia se apropie singură de fostul puşcăriaş, adresîndu-i vorbe injurioase. fostul puşcăriaş devine agresiv şi încearcă să o sugrume pe femeie, moment în care bărbatul intervine, îl bate pe fostul puşcăriaş cu lovituri puternice, pînă cînd acesta cade inconştient. îl trage de pe şosea în maşină şi îl transportă pînă la ieşirea din oraş, abandonîndu-l la marginea drumului. fostul puşcăriaş îşi revine repede şi porneşte printre şinele căii ferate aflate în apropiere. prin cap îi foşnesc rîsuri macabre. arta se alcătuieşte din suprapuneri de viziuni, relevate de situaţii sau informaţii trăite ca nişte experienţe total noi, profund regeneratoare. traversele îi fugeau printre picioare halucinant; bombănea pe un cer închis, dinaintea unei perspective marcate de şinele drepte şi sticloase. acele busolei sale fiziologice indică un anumit domeniu şi fostul puşcăriaş se opreşte şi se pişă între şine. privindu-şi atent pişatul aude un cîntecel cîntat sub el, care suna cam aşa: sun is my father, moon is my mother, and all the stars my sisters and brothers. priveşte în jur şi observă că e pe un pod. coboară şi de dinaintea lui fug un cîrd de fetiţe speriate de faţa lui unsuroasă şi nebărbierită, în afară de una care se zbate plîngînd, îngropată pînă la gît în nisip. el se apropie (au plecat nenorociţii; în sfîrşit singur! yyyyyyyyes-yes-yes-yes-yes-yes!!!) şi îşi înfige ghearele murdare în nisip, dezgropînd fetiţa. o linişteşte, fetiţa nu mai plînge, îşi curăţă hainele cu ochişorii trişti, preocupaţi să fie curată cînd ajunge acasă, să n-o certe părinţii, mai ales mama. el o duce la marginea rîului şi încearcă să o spele pe mînuţe şi pe picioruţe şi cînd ajunge la picioruţe simte cum îl îneacă un val de căldură, vede multe îngheţate de zmeură linse de nişte guri pofticioase şi începe să mîngîie picioruţele şi să le sărute; o carne neînchipuit de proaspătă, neatinsă, angelică, ceva care îi tulbură fulgerător minţile şi restul se întîmplă în dîre de lumini şi umbre, ce sugerează o iluzie subţire şi neclară de pedofilism. fetiţa e aproape înecată la marginea rîului cînd o găsesc părinţii ei ghidaţi de nişte fetiţe speriate şi foarte preocupate. dîrele reapar şi sugerează cum fostul puşcăriaş descoperă după un timp că fetiţa are puţulică şi îi trînteşte două palme noduroase înfuriat, trezindu-se instantaneu şi luînd-o la fugă.

S f î r ş i t

Ecranul se răsuceşte ca un vîrtecuş şi intră în creierul poliţistului, care rămîne o secundă luminat, apoi:

- Am fost violat cînd aveam şase ani de o bestie.

      Prin capul cerşetoarei se perindă cîteva zeci de violuri suferite de ea de cînd avea vîrsta de patru ani şi pînă cînd n-a mai făcut nici o diferenţă între viol şi futaiul normal, asta pe la doişpe ani.

- Pamela, aşa ai zis că te cheamă, nu? Pamela.... ştiu că şi tu ai trecut prin situaţii urîte, se vede în ochii tăi, din cauza asta m-am făcut eu poliţist: să nu se mai întîmple lucruri urîte în lumea asta, să putem trăi fără să ne fie frică să ieşim din case, să ştim că nu aşteaptă nimeni după colţ să-ţi ia, fără nici o remuşcare, viaţa, să te plimbi printre oameni ştiind că tot timpul cineva are grijă de tine şi acel cineva e în stare în orice minut să-şi dea viaţa salvînd-o pe a ta.... (poliţaiul izbucneşte în lacrimi, în braţele cerşetoarei) căcat! Iartă-mă. (se şterge cu batista, apoi stă puţin pe gînduri, cu ochii adînciţi în ochii cerşetoarei) soţia mea. Propria mea soţie! Am întîlnit-o la un bal, retrasă într-un colţ, ascunzîndu-şi cu stîngăcie trupul aflat într-o rochie mult mult prea strîmtă, nepotrivită cu gustul ei pudic. Ne-am căsătorit după două săptămîni, departe de părinţii nemulţumiţi, jurîndu-ne că ne vom iubi pînă la sfîrşit ca în prima zi şi anii au trecut mîngîiaţi de frumuseţea ei ce mă aştepta nerăbdătoare să vin de la slujbă să mă sărute. Ne-am iubit mereu ca în prima zi.... cel puţin eu am iubit-o; şi-n tot timpul ăsta ea-mi spunea că mă iubeşte mai mult decît orice pe lumea asta, că nu trăieşte decît pentru mine, iar eu trăiam într-un fel de vrajă plăcută, fericit, bucurîndu-mă cînd mă trezeam dimineaţa şi-i simţeam respiraţia gîdilîndu-mi gîtul şi nimeni şi nimic nu putea distruge lumea aia decît dacă trecea peste cadavrul meu.... din ziua aia am ştiut că ceva nu e în regulă.... a devenit tot mai nemulţumită, lucrurile din jurul ei o supărau şi copiii mi se plîngeau mereu că mama zbiară la ei. Am crezut că trece printr-o perioadă proastă, că a obosit şi că îi va trece, că îşi va reveni şi că ne vom iubi ca la început... dar lucrurile mergeau din ce în ce mai rău şi am ajuns să o urmăresc, să văd cu cine se întîlneşte, cine îi bagă ei în cap tot felul de idei şi-mi strică mie căsnicia. Într-o dimineaţă văd din maşina parcată după colţ un bărbat ce se apropie de casa noastră. Da, aşa a fost: era dimineaţă şi ştiu că eram pe punctul să renunţ să o mai urmăresc, crezînd că totul nu e decît o indispoziţie şi că mie nu mi se poate întîmpla nimic, că totul nu e decît imaginaţia mea care a luat-o razna... ce fraier!.... atîţia ani în care am fost cu ea la psiholog şi i-am iertat toate ţipetele, punîndu-le pe seama lumii ăsteia rele şi nesigure; faţa i se întuneca de cîte ori o priveam şi am început să fiu agresiv... ce tîmpenie!... I-am bătut pe copiii ăia aproape fără motiv, vroiau să se distreze, aveau cîteva ţigări cu marijuana, atît, mi-am ieşit din minţi şi dacă nu mă oprea colegul îi nenoroceam în bătaie aşa turbat cum eram, ceva vroia să-mi distrugă viaţa şi nu ştiam ce e..... pînă în dimineaţa aia cînd cretinul ăla intră la mine în casă. Am aşteptat cîteva minute, multe, nu ştiam ce să cred. Văzînd că nu mai iese mă îndrept spre casă, gîndindu-mă pe drum la o scuză, am uitat ceva, sau pur şi simplu am trecut pe acasă pentru că eram prin zonă..... erau în bucătărie şi animalul o futea pe masa unde, cu cîteva ore mai devreme, mi-am luat micul dejun, acolo o futea, şi ea mugea dementă cum n-am auzit-o niciodată şi i-am privit un timp cum se futeau se futeau se futeau.......... Soţia mea vrea să mă părăsească, mă-nţelegi, Pamela? Are pe altcineva.... După zece ani de căsnicie şi-a dat seama că viaţa trece pe lîngă ea. Dar n-o pot lăsa să plece, o iubesc, Pamela, o iubesc mai mult decît am iubit-o vreodată şi nu-i pot face nimic rău, sînt futut! Nu mai am pentru ce să trăiesc (poliţistul intră într-o criză profundă; dintr-o dată pereţii lumii lui cad şi el rămîne suspendat într-un gol întunecat), nu mai pot continua aşa (îşi scoate pistolul). Pamela, vrei să mă ajuţi?..... Poţi să pleci să-ţi vezi de viaţa ta (poliţistul se caută prin buzunare şi scoate un portmoneu greu), ia banii ăştia, i-ai pe toţi! Tocmai i-am scos de la bancă, pentru că vroiam să fug, să las în urmă tot şi să mă pierd în lumea asta... dar nu pot, acum îmi dau seama că n-aş putea trăi fără ea, ia-i, dar înainte să pleci vreau să faci ceva pentru mine, bine? Vreau să iei pistolul ăsta, aşa, armează-l; lasă că îl armez eu.... cred că n-ai mai ţinut un pistol în mînă.... acum vreau să-mi tragi un glonţ, Pamela, vreau să-mi tragi un glonţ aici, în cap; eu nu pot, sînt prea slab, după asta poţi să pleci, te rog, Pam, pot să-ţi spun Pam, Pamela? Ţine-l bine, aşa, cu amîndouă mîinile, acum apasă. Apasă, te rog! A...

      Poliţistul se prăbuşeşte sub povara unei lovituri zdrobitoare.

      Bob, care se trezise de cîtva timp, s-a scurs tiptil pînă la bîta de baseball şi l-a fulgerat pe poliţaiul aflat cu spatele la el cu o lovitură în creştetul capului şi acum o privea pe cerşetoare cum ţinea încleştată un pistol îndreptat spre el, înconjurată de o droaie de bancnote răsturnate în jurul ei. Cu ochii închişi, cerşetoarea îşi chirceşte degetele pe trăgaci şi glonţul se duce ca o rachetă care îşi porneşte silenţios motoarele şi propulsează o bucată de metal ce se răsuceşte încet, greoi, străbate un tunel, alunecînd pe lîngă pereţii lui cu un sunet de submarin şi iese într-o atmosferă luminoasă, o atmosferă în care copiii se joacă şi rîd supravegheaţi de părinţi liniştiţi, în care trenurile circulă pe o rută sigură şi aruncă reflexii de lumină pe luciul glonţului, animale aleargă sau înoată, oamenii fac plajă sau stau cuminţi în birouri şi glonţul trece pe lîngă ei, stabilind un fel de conexiune între istoria fiecărei persoane cu istoria întregii lumi, mediocritatea şi ignoranţa se amestecă cu revoluţiile celor mai teribili intelectuali şi artişti şi glonţul trece printre cuvinte fundamentale şi printre formule ştiinţifice explozive şi printre imagini în care timpul aduce portrete din toate secolele pămîntului şi le împrăştie într-un întuneric luminat doar de soarele total al glonţului, plantele cresc şi descresc matematic, munţii se înalţă şi se tocesc, noapte-zi, noapte-zi noapte-zi, modificîndu-se şi modificîndu-se pînă totul rămîne înregistrat în structura glonţului care iese printre omoplaţii lui bob şi dispare, împrăştiindu-se ca nişte minerale sparte aruncate într-o zonă infinită.

- În pizda mă....

      Reuşeşte să spună bob înainte să intre în lumea celor drepţi şi pierduţi definitiv. Aerul se lasă apăsător la podea. Cerşetoarea respiră şi parcă nu-i intră în plămîni decît sînge, are ochii strînşi, iar cînd îi deschide, uau!, are un pistol! Şi toţi banii ăia pe care îi pipăie mama mia ce de bani, nu şi-a putut închipui că pot exista atîţia bani în lumea asta, Cristoase! Atîţia de zero ce se suprapun unii peste alţii... i... sînt toţi ai mei! Şi auzea “sînt toţi ai mei”, şi mai auzea o dată: “sînt toţi ai mei” şi încă o dată: “sînt toţi ai mei”, şi de data asta cumva mai lugubru monstruos, dar repede: “sînt toţi ai mei, ai mei, ai mei!!!” Era pe un derdeluş şi patina pe spate printre mii, zecidemii.... milioane de milioane de zeci şi de sute de catralioane de miliard de miliard de bancnote ce se ridicau şi dansau pe o muzică ultrasupermegatriumfală cîntată de îngeri din bancnote şi erau bancnote şi bancnote, tot felul de bancnote, mici, mari, mijlocii..... micuţe, măricele, erau şi bancnote pline de sînge, sau care erau un pic decolorate, de parcă ar fi fost date prin...... apă!..... erau bancnote care creşteau şi erau care se micşorau, şi-apoi era tot mărunţişul ăla care sclipea peste tot în aer ca nişte sîmburi de diamant ce umpleau în jur cu lumină; şi bancnotele se adunau şi se alipeau şi formau un singur trup ce creştea şi se întuneca şi din el ieşeau nişte crengi fioroase ce se înfigeau în carnea ei şi o smulgeau şi o sfîşiau cu dinţii pînă cerşetoarea e o grămadă de organe ce pulsează la o distanţă mai mare de trei metri unele de altele şi nişte bucăţi de sînge închegat ce tremură ca gelatina şi, văzîndu-se dezasamblată în modul ăsta urît, din gura ei iese un urlet ca şi cînd ar fi prinsă de cel mai diabolic diavol satanico-demoniac pe care şi l-ar putea închipui vreodată omul şi urletul ei declanşează o avalanşă de obiecte ce se aşează şi formează şosele, cărămizile cad construind case, cad autobuze, cad pachete de ţigări şi pălării pentru doamne, sîrme, cărţi, cad arme şi plăcinte cu ciocolată, cad oameni, cad forme abstracte, cad greieri, pînă lumea arată aşa cum e cunoscută de toată lumea: cu zgîrie-nori şi boli psihice, cu biciclişti şi piscine, cu bine şi rău, cu brazi, cu celule şi atomi, cu ultrasunete şi giganţi industriali, cu boabe de fasole şi de porumb şi din alea mici de piper şi cu toate celelalte. Cerşetoarea se ridică în picioare şi priveşte prin magazin. Obiectele tremură neliniştite... nemulţumite; geamul iese puţin din ramă şi se zbate aproape imperceptibil, pachetele cu cafea se învîrt în rafturi, frigiderul îşi explodează componentele în jur, cărămizile îşi ies din matcă vălurind întreaga cameră (trexo prexo supracomplexo! multi prodigioso lexo, cu un aer dubios neortodoxo plexo, etc, etc, etc...) şi cerşetoarea trece, pentru prima dată în viaţa ei, printr-o stare de greaţă sartreiană.

- O-ho-ho! (un sunet de vioară sinistră penetrează atmosfera, din fundal, cu lamentări lungi, tînguitoare) Ce dracu'? (o umbră de drac şterge podeaua) Cine pizda mamei lor îs toţi ăştia?.... Tu! Care-i numele tău? Hei, cu tine vorbesc! (îl împunge pe bob în obraz cu pistolul).... Dar pe tine? Pe tine cum te cheamă? Eşti poliţist?........ Ce dracu' aveţi??

      Cerşetoarea, întristîndu-se din cauza viorii din fundal, ţipă sufocant:

- CE PIZDA MEA SE-NTÎMPLĂ AICI???

      După un lung şi sfîşietor ecou, o tăcere ca cele venite de la morţi pune stăpînire peste tot. Pistolul cade; un poliţist îl recuperează, cu ochii şi armamentul aţintiţi asupra cerşetoarei. În jur se văd sirene şi o mulţime curioasă. În linişte, cerşetoarea este încătuşată şi dusă la maşină. Oamenii îşi deschid gurile furioase, o împung cu degetul, medicii fug încărcaţi cu două tărgi pline, cerşetoarea e împinsă în automobil şi uşa e închisă sunînd cutremurător.

      După zece ani este eliberată şi după alţi trei moare pe patul unui spital, după o supradoză de aurolac, în braţele unui poliţist.

Mihaela PERCIUN

 

Bunicuţa comunistă

            1

 

Imaginaţi-vă o clipă că sunteţi în pielea unui prim-secretar al comitetului raional de partid! Greu!? Dar imaginaţi-vă cât de greu îi vine unui prim-secretar să suporte fiţele unei puştoaice? Nici atât!

Prim-secretara noastră, căci despre ea vreau să vă povestesc, pe timpuri n-a suportat nici capriciile fiicei sale, iar pe ale sclifositei de nepoată-sa cu atât mai mult n-avea de gând!  Dacă-ar fi fost în funcţia de odinioară, imediat ar fi potolit-o şi pe asta, ar fi închis-o, ar fi izolat-o în vreo clinică supunând-o la tratamente forţate, ar fi scăpat de ea, precum a scăpat şi de fiică-sa. Dar nu mai este, şi se frământă în căutare de alte soluţii.

Ce a făcut cu fiică-sa? cine şi-o mai aminteşte, deşi nici nu cred că vecinii au uitat-o. Nu se uită uşor certurile finalizate cu bătăi şi încăierări spectaculoase pe timpul când prim-secretara noastă locuia în vechiul imobil cu cinci etaje.

Prea severă era. Iar unica fiică, în concepţia Reghinei Ivanovna, avea menirea să-i substituie întreaga şi numeroasa familie la care nu mai visa. De prea multă responsabilitate ce i-a pus-o maică-sa în spatele-i firav, fata a clacat. Ba şi din cauza că i se cerea să fie exemplară. Rebelă din fire, intenţionat i-a ignorat restricţiile şi cu gravitate i-a pretins să fie dusă la şcoală cu maşina. Cu Volga statului! 

Ce tupeu!

Comunistă convinsă, credincios slujitor al poporului, Reghina Ivanovna s-a schimbat la faţă când şi-a auzit progenitura debitând aceste prostii. Cum putea să accepte o astfel de condiţie? Ea, care le-a interzis subalternilor să folosească automobilele de serviciu în interese personale, tocmai ea să-şi plimbe fiica? Răspunsul a răsunat ca un verdict: niciodată!

Pe jos? Tocmai trei cartiere! De ce pe jos, când drumul spre comitetul raional de partid trece chiar prin faţa şcolii? Simplă şi lumească dorinţa fetei. Voia să fie văzută de elevi, voia demonstrativ să coboare din Volga prim-secretarei. Orgoliu infantil ce nu s-a lăsat estompat de impunătoarea forţă de convingere a mamei.  Bara! Orgoliul prim-secretarei fiind mai tare decât al fetei, cataliză o umilinţă ce o înverşună rău de tot. N-a mai mers la şcoală.

Ca să nu-şi pună în dificultate prim-secretara, profesorii cu bună-ştiinţă au evitat să-i şoptească despre faptul că fiică-sa nu prea frecventează. Întoarsă mai devreme dintr-o delegaţie, a luat-o ca din oală cu toată gaşca. Caz banal, delegaţia  pe mulţi i-a surprins într-un hal fără de hal.

Şi-au adus învinuiri reciproce, acuzaţii grele. Iar când s-a mai calmat, Reghina Ivanovna cu stupefacţie a realizat că fiică-sa minte. Nu i-a venit să creadă şi a pus iscoade pe urmele ei. Şi iar a prins-o în flagrant, de data asta şi cu stupefiante.

Poate oare un prim-secretar să suporte atâta înjosire? Ea, una dintre cele mai bine-văzute şi bine-privite comuniste din republică, viu exemplu pentru toţi cetăţenii, tocmai ea să aibă o asemenea fiică? Nici nu vă imaginaţi ce s-a stresat când a conştientizat că poate fi pedepsită pe linie de partid! Ea, unica femeie din republică ajunsă într-un asemenea post?!  O mai mare ruşine nici să-ţi imaginezi!

 

2

 

N-a prea avut bărbat la casă, aşa cum tinde să aibă marea majoritate a femeilor. Ochii migdalaţi aşezaţi tocmai pe pomeţii proeminenţi îi lăţeau faţa şi aşa destul de lăţită. Din copilărie a ştiut că nu-i frumoasă, dar nici urâtă nu s-a considerat şi nici nu s-a complexat. A înţeles că-i mai altfel, poate de asta nici n-a visat la măritiş. Adică a visat, undeva în adâncul ei, iar tema în timp devenise tabu. Ca reacţie adversă - şi-a dezvoltat un tupeu de invidiat.

Succesele în carieră. Ele dintotdeauna au interesat-o. Încă din şcoală a ştiut ce vrea şi unde trebuie să ajungă. I-a plăcut să fie în centrul atenţiei. La adunările comsomoliste înainta propuneri pe care tot ea cu entuziasm le executa, apoi raporta superiorilor culegându-şi laurii. A înţeles că partidul are nevoie de ea şi şi-a clădit cariera escaladând vertiginos de la un simplu secretar al organizaţiei comsomoliste din localitate până la postul de prim secretar la raion.

Alte posibilităţi, altă lume în anturajul ei! Alte capricii şi dorinţe fierbinţi! Spre finalul unui sleot de la Vadul lui Vodă, profitând de tămbălăul creat, abuză în aceeaşi seară de trei bărbaţi. Abuză? Da, fiindcă îi clocotea sângele tânăr şi cum avea să-l stingă dacă nu cu un jet sau cu un furtun comsomolist, spuneţi-i cum vreţi! Efectul a fost acelaşi! Spre dimineaţă, când s-a mai dezmeticit, la lumina zorilor şi-a refulat instinctele, s-a pus la ştaif. După acea noapte semiconştientă a simţit că va avea un copil. Mare treabă-i să faci unul! Şi l-a făcut, dorind să-l educe în acelaşi spirit comunist atât de apropiat ei. N-a ştiut de la cine-i. Nici n-a contat. Doar după ce a prins-o cu droguri s-a întrebat genele cărui degradat le-a procreat în noaptea ceea?

 

Partidul şi problemele organizaţiilor primare i-au captat toată atenţia încât nici n-a observat pista pe care lunecase fata. Îşi recunoştea în sine că nu s-a prea ocupat de educaţia ei, dar ştia cu fermitate că  întotdeauna şi-a dorit s-o facă. Avea motive bine argumentate, timpul i-l fura partidul, fiind responsabilă de un raion codaş. În schimb se mândrea cu reuşitele vădite. S-a apucat cu abnegaţie de întărirea rândurilor de partid, de curăţarea lor. A petrecut adunări în fiecare sat, în fiecare colectiv, le-a explicat accesibil rolul partidului şi a muncii entuziaste pentru binele noilor generaţii, pentru viitorul lor luminos!

În mintea ei disciplina se identifica cu frica. Mulţi aveau fibrilaţii şi ticuri nervoase doar la o simplă cătătură de a ei. O severă ameninţare cu excluderea din partid era suficientă pentru a-l pune pe jar chiar şi pe cel mai lăsător comunist. Se găseau şi dintre aceştia! Din păcate. Dacă nu s-ar fi găsit, nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns, îşi reproşa şi credea cu sinceritate în ceea ce spunea.

„Cum şi când s-au infiltrat aceşti carieriştii printre comuniştii adevăraţi? De ce partidul a devenit o trambulină pentru o carieră de succes, pentru deplasările peste hotare? chiar şi pentru eschivările de la responsabilităţi? Până unde poate ajunge obrăznicia profitorilor?!” Se indigna Reghina Ivanovna nu fără motive.

Şi-a dedicat viaţa luptei partinice fără să aştepte ori să-şi ceară răsplata. Că răsplata n-a întârziat să vină – e altă treabă. Mulţumiri pe linie de partid i-au fost aduse chiar de la tribuna congresului republican! A fost inclusă în lista celor mai de vază comunişti din republică. Apoi a fost propusă delegat la congresul al XXVII-lea al PCUS! Cum să nu se mândrească  cu o asemenea apreciere?!

 

„Toată ţara urmărea cu sufletul la gură lucrările congresului! Secretarul General în persoană mi-a citit numele de la înalta tribună! Interviul din Pravda cu fotografia mea pe prima pagină!? A?! La ce mai poţi visa după toate astea!? Tu contribui direct la educaţia ţării, a celei mai mari ţări din lume! Îţi mai arde, te mai gândeşti atunci la educaţia fiicei?

Contează aprecierea oportună. Aprecierea te mobilizează, te motivează la fapte şi mai grandioase! Erou al Muncii Socialiste! Câtă satisfacţie şi împlinire am simţit în prezenţa miilor de delegaţi la congres! În asemenea clipe sentimentele de mândrie se amplifică, tind să crească de să nu mai încapă în tine. Dar când mi-au înmânat ordinul?! N-am cuvinte! Am plâns de bucurie. Apoi de la înalta tribună am promis noi realizări. Fiindcă aveam forţe, capacităţi şi nici un impediment nu mă putea abate de la scopurile trasate la acel forum unional, unde am votat ridicând cu mândrie mandatul.

Vă imaginaţi? Eram un fel de Stahanov, unica femeie cu asemenea performanţe. La congresul republican mi-au fost citate articolele publicate în Tribuna. Eu le scriam doar pentru a-mi uşura discursurile în faţa brigăzilor de muncitori şi colhoznici, iar colegii au găsit că-s foarte utile şi le-au publicat în presa unională… Fără să vreau devenisem exemplu nu doar pentru o republică întreagă. Câtă responsabilitate!?...”

Vădit emoţionată continua să-şi depene şi retrăiască amintirile. Prea plină de sine, Reghina Ivanovna se lăsa uşor copleşită, măgulită şi animalic îşi urma instinctele. Victimă a laudelor, inconştient le vâna, transformându-le într-un izvor dătător de viaţă.

 

3

 

La ultimul congres n-a mai avut fericirea să participe. Era gata-gata să plece, avea rezervate biletele de avion şi cazarea la hotelul Rossia.  Indiscutabil, ar fi fost apreciată şi cine ştie ce ar mai fi fost dacă n-ar fi încurcat-o fiică-sa! Blestemata! Amintindu-şi, regretă cu amărăciune acea ratare. Că nici să închidă ochii la nebuniile ei. Cum să se împace cu teribilismul adolescentin? Cum să se lase dusă cu preşul de-o fâţă? Mereu a ţinut-o din scurt, poate prea din scurt. Până şi blugi, din principiu, a refuzat să-i cumpere, ca să nu se deosebească de ceilalţi copii… Şi uite cum s-a răzbunat! Dac-ar fi ştiut Reghina Ivanovna ce-i coace tărtăcuţa verde?  

De ce tocmai fiica prim-secretarei să se drogheze!? Oare există ceva mai degradant? A epatat, i-a plăcut să fie admirată? Intenţionat a comis acele  infracţiuni, ca s-o compromită pe maică-sa. Dozele i se furnizau tocmai de la Chişinău, de la hotelul Internaţional. Câtă conspiraţie!

Devenise un fel de expertă printre consumatori, avea preferinţe. Pretindea doar prafuri de calitate! O supradoză, probabil, i-ar fi fost  fatală!

 

Ce mai poate simţi un părinte, aflând că fiică-sa se droghează într-un bar cu reputaţie dubioasă? Două erau în tot oraşul şi a dispus să fie închise. Urgent! Trebuia cumva s-o izoleze. Barurile purtau toată vina.

„O arăta lumea cu degetul. Sufeream de parcă m-ar fi arătat pe mine. Mai bine m-ar fi arătat pe mine, căci eu… Oare mai am vreun drept moral să conduc raionul?” Tăcu surprinsă de întrebarea ce putea fi enunţată de oricine. Nu-i venea în cap nici un răspuns plauzibil, asta stresând-o şi mai rău. Cântărea. Cântărea şi ca de fiecare dată balanţa înclina spre carieră.

Cariera, laudele şi medaliile, până la urmă, au tras mai greu! Repede se împăcă cu acest adevăr şi nu fără temei începu s-o urască.

„Cum să n-o urăşti?” se lamenta, convinsă fiind că iarăşi are dreptate. Iar de undeva din interior îi răbufnea răutatea. Era rea cu sine, nu-şi putea ierta slăbiciunea din noaptea în care o făcuse atât de îndărătnică. Ce noapte furtunoasă! Furtuni obişnuite pentru finalurile întrunirilor activiştilor de partid. Totuşi cu cine anume?… Şi-i tot căuta asemănare printre subalterni, apoi îşi amintea de fiecare coleg de partid, fără rezultat însă, căci nu de puţine ori se trezea dimineaţa în pat cu un bărbat proaspăt cunoscut, adică un absolut necunoscut. După câteva pahare nu se putea stăvili, nu-şi controla instinctele, nu-şi dirija hormonii. O lua razna şi se agăţa de primul nimerit în cale. Despre nebuniile ei i-a povestit o bună prietenă pe care mai apoi a dat-o afară şi din partid. Nu avea nevoie de critici în interiorul celulei deja bine cimentate.

Subalternii nu-şi permiteau să glumească nici în gând, doar încercau să ghicească cine va fi următoarea jertfă. Reghina Ivanovna de fiecare dată cu discreţie îşi ruga jertfa să-i aducă un pahar cu coniac. Pahar, nu păhărel, ţin să fac această remarcă, fiindcă din tinereţe fusese şcolită de comsomol, apoi şi de partid, iar cei de la partid întotdeauna au fost şi vor fi tari. Accentua acest tari de te întrebai dacă cei de la partid chiar sunt cei mai tari?! Şi în ce sunt cei mai tari?

În timp ce jertfa alerga să-i umple paharul, se îndepărta. Intenţionat se adâncea în pădure, aruncând din când în când câte o privire în urmă… să se convingă că-i urmată. Tertip cunoscut. Tânărul nepriceput era încurajat s-o urmeze, să nu-şi rateze şansa vieţii dintr-o frică infantilă. Cel totdeauna gata de acte de vitejie deja se considera protejatul ei, nicidecum o jertfă ordinară! Cariera domina peste celelalte interese şi, ca urmare, Regina Ivanovna se trezea în mijlocul pădurii cu paharul de coniac în mâna, alături de tânărul cointeresat s-o cucerească într-un mod cât mai romantic. Ea se lăsa sedusă fără prea multă fandoseală. Cum să reziste ispitei tocmai în mijlocul naturii? La lumina lunii pline multe femei se doreau seduse de tinerii fierbinţi, dar nu toate aveau acest vino-încoace. Ea îl avea. Ea avea postul decisiv… şi era curtată şi admirată de toţi cei interesaţi.

Începea cu lamentări insignifiante despre tristeţea în care se afunda seară de seară în apartamentul ei frumos, apoi îl lua de mână rugându-l s-o cuprindă. El trecea peste, închidea ochii la faptul că nu era frumoasă, chiar antipatică în asemenea momente şi venea cu iniţiativa s-o compătimească, s-o jelească, chiar s-o sărute. O femeie care vrea să fie jelită… nu vrea doar să fie jelită, ci şi mângâiată. Dacă jertfa era mai rezervată în acţiuni, era încurajată, apoi îşi lua ceea de ce avea nevoie o femeie singura la vârsta procreării.

După cuplare, femelele unor specii de nevertebrate îşi ingerează masculii. Din instinctul conservării speciei. Aidoma lor proceda şi Reghina Ivanovna cu acea relaţie, dacă o simplă cuplare poate fi considerată relaţie. Una de-o seară!? Imediat ce-şi atingea scopul - îl respingea brutal. Că să nu fie abandonată, se grăbea cu datul papucilor. Unii masculi rămâneau stupefiaţi, alţii - cu numirea în postul mult visat.

 

4

 

Se poate oare ca fiica Prim-secretarei să nu urmeze o facultate? Una din cele prestigioase?! Căci absolvise câine-câineşte şcoala. Pentru asemenea progenituri viitorul era cu porţile deschise, porţi sigilate pentru atâţia alţii. Avea Reghina Ivanovna posibilităţi nelimitate, dar fiică-sa tot nu s-a lăsat înduplecată. Analizând la rece situaţia, veni cu un alt verdict. S-o înscrie la o scoală de profil. Nici atât! Degeaba!

Ca să scape definitiv de ea, decise s-o căsătorească. Măritată - va fi în drept să facă orice! Libertate după măritiş i-a promis, doar s-o astâmpere, să nu-i mai răsune numele pe la miliţie. Decizie imbatabilă! Poate cea mai bună la acea oră! Copleşită de grijile familiei va uita de pahar şi marijuana. Reghina Ivanovna întotdeauna a stat pe poziţii ferme. Alta-i că n-a prea avut de unde-i alege un mascul care s-o suporte. Dar ceea ce conta era s-o mărite urgent. „I s-ar potrivi un mojic tăcut”, conchise ea, selectându-i unul de la o casă de copii. „Pare să fie chiar prea bun, căci şi eu…” Era şi ea de la orfelinat.

 

Câţiva ani s-a chinuit acel bărbat făcându-i, unul după altul, doi copii. Ambii la cererea mamei-soacră. Apoi n-a mai rezistat, a plecat în lumea mare, lăsând-o cu un băiat de doi ani şi cu o fetiţă de două luni. Că a fugit sau i-a abandonat - nu se ştie, fapt că niciodată n-a mai revenit, nici la soţie, nici la copii. Şi n-au ştiut nimic despre el până acum o lună, când o scrisoare trimisă pe numele nepoatei o anunţa despre o moştenire. Vestea despre moştenire o primise tot Reghina Ivanovna şi o ţinea în mare taină, nu cumva să înnebunească nepoată-sa de prea multă bucurie picată din senin pe capul ei beat, căci suma era frumoasă, comparabilă cu toate pensiile prim-secretarei.

 

„De ce n-a abandonat-o după primul copil? A? Aş fi fost acum cea mai fericită bunică! Ce minciuni o fi ajuns la urechile lui înainte de moarte? De ce şi-a perfectat testamentul atât de inechitabil? S-o fi culpabilizat pentru abandonul fiicei? Păi, la fel a procedat şi cu fiul-său!”  analiza în sinea ei Reghina Ivanovna, urând-o şi mai mult pe nepoată-sa.

Se chinuia cu demonstraţii şi căutări de dreptate. Nu le găsea, nu vedea nici o logică de care s-ar fi condus fostul ei ginere în alcătuirea testamentului fraudulos pentru nepot.

„Şi ce nepot! Ce băiat! Pâine caldă! Student la medicină, străduitor şi săritor la nevoie! Oricine s-ar mândri cu un asemenea copil frumos şi bun! L-am crescut şi educat, sprijin la bătrâneţe să-mi fie, speranţa mea... Păcat că n-are şi el parte de moştenire. Dar trebuie, trebuie să întreprind ceva, că nici să-l las fără… El merită mult mai mult decât păcătoasa asta!

Unde-i puterea şi influenţa mea de odinioară!? Pe timpuri aş fi apelat la procuror, aş fi organizat un flagrant cum i-am organizat şi fiicei… Pe timpuri uşor le puneam la punct pe toate!...

Regret că vremurile s-au schimbat prea brusc, că nu mai am acces la putere, că-s departe de judecători şi procurori, de toate celelalte instanţe… Mă  simt atât de marginalizată, că-mi vine să nu mai ies din casă. Mi se face rău până la leşin de neputinţa în care exist. Eu, femeia din fruntea partidului, am ajuns să fiu un om de rând, un nimeni?!

După atâţia ani de muncă asiduă am fost trimisă la pensie cu un adaos de cincizeci de lei, echivalentul a cincizeci de ruble ruseşti pentru medalia oferită de fosta uresese. Măcar de-ar fi calculat corect raportul rublă-leu! Mai am acces şi la clinica Cancelariei de Stat, doar că vizitele nu mai sunt la fel de gratuite ca pe timpuri. Şi atât!

Eu, cu toate meritele mele, imaginează-ţi, am ajuns să fiu de rând cu toţi ceilalţi! Nici o deosebire! Bine că m-au lăsat la acelaşi medic de la lecisanupr!  Că ar fi putut să mă excludă şi din listă… dar mai urc lună de lună scările lor ce se  ruinează tot mai mult. De ce partidul este atât de nerecunoscător? Poate un om atât de important precum am fost eu să suporte atâta înjosire şi nedreptate?…”

 

5

 

Când fiică-sa a rămas cu doi copii minori, în loc s-o susţină moral, a chemat poliţia şi a denunţat-o pentru consum şi realizare de stupefiante. A minţit cu bună-ştiinţă, a făcut-o de dragul nepoţilor, căci, la drept vorbind, fiică-sa consuma şi nu realiza droguri! De prea multă iubire pentru nepoţi i-a izolat de mama lor pentru a le da o educaţie aleasă. Acum asta o acuză de mărturii false! De unde a mai aflat-o şi pe asta? Şi chiar dacă-i aşa, păi a fost atât de demult!... Şi n-a minţit, deşi i-a plasat dozele. Despre ele a uitat, a vrut să uite şi a uitat. Iar asta o mai tachinează cu întrebarea de ce n-a scos-o de sub acuzaţie, căci ar fi putut?!

Ar fi putut! Dar nu! A băgat-o în închisoare! Şi-a dorit s-o bage, fiindcă-i o mamă cu convingeri comuniste ferme!

„M-am înţeles şi cu procurorul, şi cu judecătorul! Puteam, eram în exerciţiul funcţiunii! Credeţi că această înţelegere nu m-a costat? Mi-am pătat obrazul cerându-le s-o pedepsească fără a ţine cont de postul meu, s-o pedepsească sever, să le fie tuturor de învăţătură! În toată republică a răsunat acel proces. Fiecare să-şi plătească greşelile! O fiică de comunistă – în primul rând!”

 

Şi a urât-o pentru totdeauna. A detestat-o pentru toate câte le-a ratat şi pentru toate câte le-a tras din cauza ei! Vroia să se spele de ruşine, să uite şi a cerut să fie mutată în capitală. Iar ruşinea s-a consumat imediat ce a primit un nou apartament într-un nou cartier. Şi s-ar fi instalat liniştea mult dorită dacă între timp progenitura de nepoată-sa n-ar fi pornit pe cărările bătătorite de maică-sa.

 

6

 

De ani de zile – nici o veste de la fiică-sa, ea nici nu le mai aştepta. Dar uite surpriza -  asta primi o scrisoare din închisoare. Cum? Dacă s-a rugat personal de şefa secţiei poştale să-i fie adusă în mână toată corespondenţa? Cum? Credea, spera că fiică-sa nu mai trăieşte. Când au ridicat-o, cu cătuşele la mâini, din sala de judecată, şi-a dorit să n-o mai vadă, s-o înghită puşcăria pentru totdeauna!

Cât de mult a greşit aducând-o pe lume! La ce bun s-a mai străduit să-i creeze condiţii? A dat-o la cea mai bună şcoală. I-a adus bucata de pâine albă cu unt şi cu salam, iar de fiecare An Nou – portocale, daruri de la Moş Gerilă, la care mulţi dintre colegii ei visau. De ce?

„Eram la putere şi aveam posibilităţi nelimitate! Un singur capriciu i-am refuzat! Din principiu. Nu i-am dat maşina la scară! Şi uite cum s-a răzbunat! Chiar şi fără blestemata de maşină, avea destule privilegii. Şi nici o gratitudine! Nu s-a mulţumit cu puţinul, care deloc nu era puţin – să plătească cu răcoarea! Să plătească, dacă n-a ştiut să-şi preţuiască mama!

„Cine pe cine n-a ştiut să preţuiască?” se întrebă accidental Reghina Ivanovna fără a mai căuta răspunsul. Îl cunoştea şi se înfuria de fiecare dată când şi-l amintea. De unde atâtea pretenţii faţă de mamă-sa? Ei şi ce dacă-i prim-secretară?!

„Anume un prim-secretar nu trebuie să se deosebească de ceilalţi. Această frază am auzit-o din gura unui înveterat comunist şi am ţinut-o minte toată viaţa. Poate dacă i-aş fi satisfăcut poftele, acum la bătrâneţe aş fi avut-o alături…

 Iubiţelul de nepotu-meu îmi toarnă verzi şi uscate de nu mă văd, din cele mai dulci şi le înghit, chiar îmi place să-l ascult. Mă fac că nu pricep, mă las dusă de nas! Repetă ce zic eu, face ce vrea el, apoi îşi cere scuze! Sincere scuze! Cum să nu-l iert, cum să nu-i intru în voie, cum să nu-i fac pe plac, când mi se linguşeşte ca unul mic?

 Iar asta-i leit mă-sa! Mai rea chiar! Din ce în ce mai rea! Nu mă mai pot abţine, o urăsc deschis! Nebuna n-a uitat şi nu vrea să mă ierte pentru că odată, în copilărie, i-am spălat mâinile până la sânge cu un burete aspru. Ranchiunoasa! De ce a pus mâna pe pisică? Şi de ce-i spun că-i rea ca şi mă-sa!? Ba-i mai rea decât mă-sa! Doamne, Dumnezeule! Cu ce am greşit!?”

 

Ca să vezi! Fiind o ateistă convinsă, niciodată n-a pronunţat cuvântul Dumnezeu decât în bătaie de joc, mai ales faţă de nepoţi. Rău a ajuns-o cuţitul la os dacă-l strigă pe Dumnezeu în ajutor!

 „Of, pipernicita! Că seamănă cu tată-său! Unul mai răsărit nici nu s-ar fi însurat cu… Şi acela a făcut-o doar pentru că i-am promis bani şi carieră! Am râs mult în sinea mea - nu i-am dat nimic. Totul trebuie câştigat prin muncă, nu prin căsătorii convenabile şi cointeresabile! Aşa i-a trebuit! S-a lăcomit! Şi pentru a se asigura i-a făcut tocmai doi copii! N-a înţeles din prima că n-are cu cine face borş, tâmpitul!

Apoi a fugit! Oare aşa face un bărbat când nu-şi mai poate stăpâni consoarta? Iar eu? Eu de ce trebuie să sufăr de pe urma laşităţii lui?! A lor! Şi încă ceva: de ce i-a lăsat beţivei toată averea?! De ce n-a împărţit egal? Măcar un sfert să-i fi lăsat şi băiatului… Unde-i logica?”

 

7

 

Prin pereţii apartamentului răzbăteau injuriile răcnite de o voce piţigăiată ce persevera în lecţii de comportament civilizat, apoi alta baritonală, fumată, nu se lăsa mai prejos. Reghina Ivanovna, care dădea sfaturi înţelepte în stânga şi în dreapta nu mai avea nicio influenţă asupra nepoatei. Ura grea se vărsa între ele. Cu răutate se priveau de fiecare dată când se întâlneau accidental. S-o facă intenţionat, nu risca niciuna nici alta. Ambele se temeau de o naivă scânteie capabilă să declanşeze o luptă corp la corp. Se temeau, se urau şi, pe cât posibil, se evitau.

Ceea ce ajungea la urechile vecinilor nici pe departe nu reflecta adevărata lor relaţie. Deloc dificil să-ţi imaginezi ură mocnindă, pe care nici nu încercau s-o mascheze. Parte din care rămânea pentru a doua zi, când totul se relua. Şi tot aşa. O perpetuă cruzime neînvinsă, impenetrabilă pentru raţiune. Raţiunea se consumase, lipsea cu desăvârşire. Domnea instinctul de supravieţuire şi gândul că undeva  asta  are mulţi bani pe care nu-i merită, iar cel care-i merită - e gol-pistol.

Din dorinţa de a face dreptate, bunica blama şi mai vehement desfrânarea nepoatei. „Cât oare mai am de îndurat?” Întrebarea răsuna destul de des în mintea ei, revigorându-i esenţele comuniste de a nu tolera încălcarea regulilor de comportament în spaţiile publice. Zicea că nu mai poate, dar nu avea de ales şi le suporta în continuare cu stoicismul şi încăpăţânarea tinereţii.

„Am reuşit să ridic un raion codaş, atâtea am izbutit şi nu mă pot isprăvi cu o… ca  asta!” mereu iritată se întreba Reghina Ivanovna.

Gata, are o idee! Ştie ce! Ştie cum să acţioneze ca să nu-şi lase auraşul fără nimic. Băiatul merită mai mult decât beţiva naibii!

 

8

 

Ieşi la balcon intenţionat, tocmai când nepoată-sa fuma, scuturând scrumul direct peste rufele scoase la uscat în exterior la etajele de mai jos. Fata tresări. Nu se aştepta să fie surprinsă într-un asemenea moment intim de savurare a plăcerilor lumeşti. Tresări, se simţi ameninţată, iar instinctul de apărare o făcu să ţipe. 

- Nu răcni, nebuno! Idioato! strigă din toţi bojocii bunica, turbând de furie că fata iar ridică hărmălaie fără vreun motiv.

Ruşinea faţă de vecini o învăluia doar când deschidea uşa să iasă afară.

- Tu eşti nebună, tu nu urla! urma răspunsul prompt al nepoatei în fraze ţipate şi mai tare.

-  Nu răcni, debilo! Te aud vecinii!

Bunica de fiecare dată avea mare grijă să nu deranjeze, se mai îngrijea şi de faima ei de comunistă, regretând că acceptase să locuiască într-un asemenea imobil elitar.

            Epuizase toate metodele de educaţie care niciodată nu-i aduceau rezultatele scontate. La ţipete şi lovituri, fata răspundea cu aceeaşi monedă, ba şi mai mult. Bunica se văzu nevoită să-i tempereze acţiunile. Pe o clipă.

O comunistă poate fi învinsă? Deci? Nu va ceda! Va lupta! Până la capăt! Va lupta fiindcă-i o luptătoare. Unde-i mâna de fier cu care pe timpuri s-a impus în faţa unui raion întreg?! Întrebările îi veneau aşa, pentru încurajare.

„Chiar să nu mă izbăvesc de-o beţivă? Dintotdeauna am combătut vehement viciile. Adevărată comunistă în suflet!”

Argumentul veni pentru a-i induce putere. Înaintă spre inamic, înfruntându-i tacit rafala de înjurături. Nu le auzea, ele parcă îi ocoleau timpanul. Cu stânga îi astupă gura. O apucă de un crac şi o împinse peste balustrada balconului. Ca s-o sperie. Fata nu se lăsă. Atunci o împinse cu tot restul puterilor. Fata, plutind o clipă în aerul din balcon, simţi cum se scurge în afară. Bunica n-o mai ţinea…

Uită să ţipe. Încerca să înţeleagă ce se întâmplă. Nimic. Doar se prăbuşea în gol.

Respiraţia adâncă, una de uşurare, trădă efortul bunicii. Ştergându-şi fruntea de broboanele mari de transpiraţie se piti în balcon, se furişă să nu fie văzută de vecinii de vizavi. Apoi alergă la clinica unde, din timp, îşi programase o vizită la medicul dentist. Ce alibi veridic!

Bine că balconul dădea în curtea din spatele casei, altfel ar fi fost impusă să păşească peste cadavrul nepoatei.   

George MUREŞAN

 

Întocmai ca numeroase genii romantice chinuite, scriitorul Mrazov nu putea fi inspirat şi plin de talent decît dacă era nefericit. Avea nevoie de ceva, de o durere în tălpi, de o suspiciune, de vremea proastă de afară, în fine, de un lucru anume care să meargă prost - altminteri, nu era bun de nimic. Cele mai mari capodopere le-a scris atunci cînd din prostia medicilor s-a crezut că e bolnav de cancer, respectiv, după ce îl prinseseră derbedeii pe stradă şi îl snopiseră în bătaie. În schimb, după căsătoria cu frumosul manechin Hilda, nu mai produsese nimic, şi cititorii şi editorii începeau să-şi piardă răbdarea.

Niciodată n-am fost mai fericit decît acum, că sunt alături de tine, îşi încheie mărturisirea micuţul Mrazov, cuibărit la sînul frumoasei lui soţii, în braţele ei de femeie falnică, de 1m85. Şi iată, dacă sunt fericit, nu pot scrie! Nu e vina mea, sper să mă iubeşti şi aşa.

Bineînţeles că, deocamdată, Hilda putea să-l iubească şi aşa. Dar fără să fie un geniu, îi încolţi în minte o idee. În seara următoare, soţul se întoarse de la catedră bombănind. Trebuise să ţină o conferinţă, şi în mod inexplicabil, i se rupseseră bretelele chiar cînd intra în aulă. Ulterior, constatase că o mînă criminală i le secţionase aproape pe de-a-ntregul. Astfel, a trebuit să-şi ţină conferinţa cu o mînă în buzunar. La întoarcere spre casă, a fost controlat în autobuz, şi cînd să scoată abonamentul, ia-l de unde nu-i! Cineva i-l furase. Se pare că am duşmani şi eu nu ştiu, a zis Mrazov, şi Hilda l-a strîns în braţele ei, ca să-l căineze. În acea seară, Mrazov a început primul capitol dintr-un nou roman. Suna bine, şi inspiraţia îi creştea odată cu furia. Auzi dumneata, să-i taie bretelele.

În ziua următoare, după ce şi-a sărutat soţia, scriitorul Mrazov a dat să coboare pe scări, şi... bzambranzkpambonktronk!

O mînă criminală lăsase pe prima treaptă o piele de banană. Două etaje de-a dura, şi o lună cu piciorul în gips. De pe patul de spital, Mrazov i-a cerut soţiei să aibă mare grijă de ea. Cineva le voia răul. I-a mai zis şi să-i aducă la spital portabilul. Avea o inspiraţie nebună.

Peste o lună, romanul ajungea la jumătate. Primele fragmente trimise la editură fuseseră extrem de bine primite. Producătorul lui îşi freca mîinile. Nici nu se ştia cîte pagini o să aibă şi cum o să se termine, şi Gallimard şi Magrana ceruseră deja drepturile pentru traducere.

Peste cîteva zile soţia îl conducea grijulie la ieşirea din spital, ţinîndu-l de umărul drept. Un individ mătăhălos, de culoare, îl apucă de cotul stîng...

- Uşurel...

- Dumneata cine mai eşti? vru să ştie Hilda.

- Ţi-l prezint pe Jake, noul meu înger păzitor. Avînd în vedere că cineva vrea după toate aparenţele să atenteze la integritatea mea fizică şi morală, mi-am zis că pînă duc la bun sfîrşit romanul, e mai bine să fiu păzit. Jake mă va însoţi pretutindeni. Ştie să fie foarte discret, crede-mă. Are un curriculum impresionant. Va dormi pe canapeaua din salon.

În seara aceea, Mrazov fericit regăsea uzul mersului, confortul spaţiosului apartament, securitatea (sub oblăduirea lui Jake, care făcuse deja trei sute de flotări pe covorul din salon) şi căldura patului conjugal, alături de nevestică. În acea seară şi în următoarea, Mrazov nu a mai fost capabil să scrie un singur rînd.

În dimineaţa următoare, Hilda se înfăţişa la uşa lui Popov, un prieten de familie. Venise machiată, cu părul ei de aur revărsat pe umeri, şi purtînd un manşon de blană, deşi să fi fost 25°.

- Trebuie să mă ajuţi. Altminteri, kanieţ roman. Ajungem pe drumuri, nu că eu n-aş avea destui bani, dar mai avem rate la iaht, şi pe deasupra... îl iubesc. Nu-l pot lăsa aşa. Ştii... ca să scrie, îi trebuie inspiraţie. Ca să vină inspiraţia, trebuie să fie nefericit. Şi ca să fie nefericit, nu prea avem multe variante, dat fiind că Mister Pachet de Muşchi vede tot, aude tot, nici musca nu trece de el.

- Şi eu cu ce te pot ajuta?

- Trebuie să te culci cu mine.

- ...

- Ştiu. Uite, crede-mă, nici mie nu îmi face nici o plăcere. La drept vorbind... Eşti mic, urît, şi pe deasupra crăcănat. Cine l-ar vrea pe unul ca tine? Să nu mi-o iei în nume de rău, dar în ruptul capului nu ţi-aş fi acceptat avansurile, dacă mi-ai fi făcut. Dar e vorba despre el. Despre Mrazov. Amîndoi ţinem la el, nu?

- Aa... înţeleg. Ştii ceva, nici mie nu-mi placi, nu mi-ai plăcut niciodată. Eşti o prăjină care parcă merge pe catalige, o vacă de muls trasă printr-un inel, cu silicoanele şi liposucţiunea ta. Au!! Hilda, de ce m-ai pălmuit? Am fost la fel de sincer ca şi tine.

- Ţi-am spus să fii sincer. Nu să exagerezi. Bădăranule! În fine... cel puţin, un lucru e clar. N-o facem din plăcere. Mai ales eu.

Au instalat webcam-ul şi s-au pus pe treabă. A doua zi, Mrazov primea o expediţie anonimă, unde pe un disc se puteau urmări în format .mpeg cele trei ore de fantezii sexuale extreme ale soţiei sale cu Popov, prietenul de familie. Hilda dispăruse în dimineaţa respectivă, plecată cu ocazia unui defileu de modă la Barcelona.

Mrazov la început nu putea să creadă. Cu ochii la ecran, făcînd mereu Play... Back... Play... Back mai trăgea cîte-o duşcă din sticla de vodcă, întrebînd, iar şi iar: "Nu-i aşa că nu se poate...? Jake, la naiba! Spune-mi că nu se poate! Tu te pricepi la calculatoare, nu-i aşa? Spune-mi că e o mînărie digitală! Că aşa ceva poate fi făcut pe calculator! Au ajuns ai naibii de buni, nu? Star Wars, Matrix, Harry Potter... Orice se poate falsifica... E suficient să digitalizezi imaginea cuiva, şi..." "Boss, boss" făcu Jake, hotărînd înduioşat să-şi depăşească îndatoririle de serviciu. "Toate femeile sunt nişte boarfe - afară doar, bine înţeles, de mama mea - şi a dumneavoastră. Şi vreo soră, dacă aveţi". Apoi îi spuse că, sincer, singura modalitate realistă de a o aduce înapoi sau a se răzbuna e să recurgă la vodoo.

Orbit de durere din pricina trădării nevestei (care timp de trei ore, suspinase ca o vioară în mîinile butucănoase ale bondocului de Popov) după ce vaporii de vodcă se împrăştiară, Mrazov se năpusti la calculator. Scrise toată noaptea. La nouă dimineaţa, bodyguardul îl acoperi afectuos cu un şal, şi reuşi să strecoare o pernă între cap şi tastatură.

Hilda nu se întoarse, nici a doua şi nici a treia zi. În schimb, romanul avansa. Peste două săptămîni era gata - cu o lună înainte de termenul contractual.

A fost un succes răsunător, un adevărat eveniment în lumea literelor, însoţit de o publicitate corespunzătoare, astfel încît Mrazov a putut să-şi lichideze dintr-un foc ratele la iaht, iar ecranizarea făcută un an mai tîrziu de Spielberg după roman a cules trei oscaruri. În definitiv, Nobelul pentru literatură nu era aşa departe...

Între timp, Mrazov primise o lungă scrisoare de la soţie, care de cînd cu fatidica expediţie anonimă nu mai dăduse nici un semn de viaţă:

"Dragul meu, sunt mîndră de tine. Te iubesc şi te-am iubit întotdeauna mai mult decît orice. Crede-mă că nu mi-a fost uşor să fac ce-am făcut. Dar dacă am fost nevoită s-o fac, a fost numai pentru tine..."

Mrazov mototoli scrisoarea, plîngînd. Dădu un pahar de vodcă peste cap, apoi puse mîna pe stilou şi aşternu:

"Las în seama avocaţilor detaliile divorţului.

Curvă."

În seara primirii răspunsului, Hilda a plîns la rîndul ei, în neştire. A spart unul după altul toate bibelourile din vitrină, a băut la rîndul ei o sticlă de Bailey's, a dat cu vaza în oglinda cea mare din salon, făcînd-o ţăndări...

Apoi încă sughiţînd, cu ochii roşii de plîns, s-a apropiat de calculator şi a început să scrie.

Iulian CIOCAN

 

Tuşa Frosea

 

          Din cauza sacoşelor grele, bucşite cu dovlecei şi cartofi, pasul alergător al tuşei Frosea amintea de mersul legănat al pinguinilor. Femeia se grăbea, gîfîia, iar sudoarea îi brobonea fruntea încreţită. Trebuia să ajungă cît mai curînd acasă. Fiecare minut era de aur. O vecină i-o luă înainte, aruncîndu-i din mers: “Mai răpidi, Frosea, mai răpidi, că începe imediat…” O trecură fiorii: dacă va întîrzia? Se opri cîteva clipe pentru

a-şi trage răsuflarea sub un panou de afişaj pe care scria ПЕРЕСТРОЙКА! ГЛАСНОСТЬ! ДЕМОКРАТИЗАЦИЯ!, apoi îşi continuă cursa istovitoare. Un bărbat, cu o sticlă de coniac la subsuoară, ţîşni dintr-o alimentară, urcă într-o maşină care porni în trombă. O mamă îşi trăgea după sine fetiţa plîngăreaţă, încăpăţînată, somînd-o să se mişte mai repede. O gospodină electrizată îi strigă de la balcon soţului – care bătea covoarele în curte – să lase totul baltă fiindcă “stă sî înceapî”. Toţi trecătorii alergau spre casele lor. Străzile redeveneau cu repeziciune pustii ca în toiul nopţii. Ceva extraordinar plutea în aer. Oraşul obosit de aşteptarea chinuitoare jinduia clipa izbăvitoare.

     Cînd, în sfîrşit, tuşa Frosea ajunse lîngă blocul în care locuia, afară nu mai era ţipenie de om. Liniştea era aproape deplină. Se auzea numai scîrţîitul unui scrînciob din care sărise un minut înainte o fată mînată de o dorinţă arzătoare. Pătrunsă de un presentiment rău, tuşa Frosea urcă scările cu ochii boldiţi. Sacoşele pline, imense, îi tăiau palmele bătătorite. Împinse, cu umărul, uşa apartamentului şi se prăvăli – lac de sudoare – în antreul obscur în care se îngrămădeau pantofi, sandale şi cizme din diferite vremuri. Tolănit într-un fotoliu, soţul se holba la ecranul televizorului. Auzind zgomotul din antreu, bărbatul strigă nemulţumit: “Şi ti mocoşeşti atîta, fa?! O-nşeput Isaura!” Tuşei Frosea i se strînse inima: ratase secvenţe preţioase din drama nesfîrşită a sclavei Isaura! Şi simţi dintr-odată o ciudă pe care nu o mai cunoscuse în lunga ei căsnicie. Îl privi pe soţ cu o ură surdă. De ce, îşi zise, trebuia numai ea să facă piaţa? De ce numai ea trebuia să care sacoşele grele? Şi, întrînd în cameră, se răsti prima oară la soţul care rămase tablou: “Dar tu, măi Vova, di şi nu vrei să mă ajuţ? Sau numai eu trebuie sî cumpăr mîncare?!”

 

                                                    * * *

 

     Cînd, într-o seară ploioasă din toamna anului 1988, tuşa Frosea îi remarcă pe sticlă pe eroii primei telenovele latinoamericane difuzate de televiziunea sovietică, o încerca o durere acută de măsea. Însă anecdota  filmului fu într-atît de palpitantă, încît, spre sfîrşitul episodului, îi luă durerea cu mîna, cum nici un anestezic n-ar fi făcut-o. În viaţa ei nu mai văzuse tuşa Frosea ceva mai fascinant. Niciodată nu mai simţise atîta nelinişte lăuntrică după vizionarea unui film. Era mişcată de parcă un fascicul de lumină îi străbătuse întreaga fiinţă. Filmele sovietice nu mai contau. Rămîneau, fireşte, acelea indiene – o pasiune mai veche a ei –, dar în telenovela latinoamericană totul era altminteri:  muzica mai exuberantă, vegetaţia mai luxuriantă, atmosfera mai dramatică, întîmplările mai autentice iar relaţiile dintre personaje mai complicate. Ulterior, la aceste trăsături distinctive se vor adăuga suspansul mai lung şi finalul mereu amînat şi mai imprevizibil. O durea sufletul de mila sclavei Isaura – o fată frumoasă şi cuminte, asuprită de un latifundiar cîinos cu numele de Leoncio. Stăpînul nu numai că o exploata abuziv, nu doar o înjosea, ci şi îi făcea apropouri supărătoare. Însă Isaura avea tărie de caracter şi nu accepta să se culce cu asupritorul, fiindcă îl iubea pe un om liber – Tobias –, căruia gelosul şi tiranicul Leoncio îi purta pică. După fiecare episod vizionat, tuşa Frosea simţea nevoia să le împărtăşească prietenelor sentimentele care o covîrşeau. Participarea emotivă la frămîntarea eroilor o împingea spre dezbatere. Se întîlnea, în curtea blocului, cu Viorica Ionovna şi Olga Leonovna pentru a vorbi ceasuri întregi despre drama Isaurei. Se întindeau cu vorba acolo şi alte gospodine ale tranziţiei. Tuşa Frosea era mereu oripilată de suferinţa sclavei braziliene.

    “Săraca Isaura, cum poati trăi ea în robie? Cum poati suporta cruzimea banditului Leoncio?” îngîna, ştergîndu-şi lacrimile, tuşa Frosea.

    “Ai dreptate, Frosea. Vai şî amar de pielea ei…” ofta din greu Viorica Ionovna, ţinîndu-i isonul.

    În schimb Olgăi Leonovna îi plăcea să-şi zădăre prietenele: “N-o mai jeliţi atîta! Că n-o duce chiar foarte rău… O ţineţi întruna cu robia. Dar ce folos că eu sînt liberă, dacă n-am fost niciodată mai departe de Koblevo? Am bani să plec acum în Brazilia? Nu am. Şi dacă i-aş avea,  mi-ar permite autorităţile?”

    Pe chipul tuşei Frosea se aşternea un aer perplex: “Şi tot spui, Oliga? Îţi dai sama ce înseamnă să fii rob? Îi adevărat că nu trăim ca în sînul lui Avram, dar măcar sîntem liberi. Iar acum, cu perestroika asta, poţi vorbi şi vrei… ”

   Aici intervenea implacabil o veterană de război care avea convingerea că Gorbaciov e un agent provocator şi un lingău al americanilor.

    “Cu perestroika asta o să ajungem la sapă de lemn! O să ajungem să-i invidiem pe robii lui Leonsio! O să vedeţi, nu mai e mult pînă acolo!” le avertiza veterana de război şi discuţia ajungea într-un punct mort.

     Cel mai zguduitor episod fu al paisprezecelea. Leoncio cel crud îi întinse o cursă lui Tobias. Iubitul Isaurei se lăsă ademenit şi fu mistuit de flăcări într-o clădire dezafectată. Moartea lui Tobias era o nedreptate strigătoare la cer! Cum putuse fi atît de credul? De ce trebuia să moară? De ce ea trebuia să se despartă de un personaj îndrăgit? Urmau alte episoade şi tuşa Frosea nu-şi imagina cum poate continua povestea fără Tobias. În noaptea aceea, tuşa Frosea n-a mai putut aţipi. S-a zvîrcolit în pat pînă-n zori, stîrnind mînia soţului. Acesta trebuia să plece dis-de-dimineaţă la uzină şi-l înjură în sinea sa pe nesocotitul erou al telenovelei. După ce soţul, cu ochii roşii de nesomn, ieşi din casă, trîntind uşa, Frosea sări din pat şi o sună pe Viorica Ionovna.  

    “Ce-o să facă oare acum Isaura? Crezi că va mai putea trăi fără Tobias?”

    Viorica Ionovna fusese şi ea profund bulversată de moartea intempestivă a iubitului Isaurei: “Of, Frosea, e o adevărată catastrofă. Sărmănica de ea era distrusă. Ai văzut ce faţă avea? Şi ştii… mă tem că poate fi şi mai rău…”

     “Ce vrei să spui?”

     Viorica Ionovna tăcu preţ de cîteva secunde, oftă, apoi spuse cu voce înăbuşită: “Mă tem, Frosea, mă tem că Isaura va ceda în faţa lui Leoncio…”

     Tuşa Frosea simţi că i se taie răsuflarea. Gîndul că Isaura ar putea să se tăvălească cu ucigaşul lui Tobias era de-a dreptul insuportabil.

     Dar şi mai mult o speriară pe tuşa Frosea  reflecţiile Olgăi Leonovna. Acesteia nu numai că i se păru plauzibilă supoziţia sinistră a Vioricăi Ionovna, ci şi i se înrădăcinase convingerea că Isaura trebuie negreşit s-o lase mai moale: “Păcat că Tobias a murit. Dar haide să fim sincere, Frosea, şi s-o spunem pe şleau că el era cam pricăjit şi mititel pe lîngă Leoncio. Nu pricep cum a putut Isaura să-l iubească. Poate că o să te superi, dar eu cred că Isaura asta va fi proastă dacă nici acum nu-l va dori pe Leoncio. E înalt, afurisitul, şi are ochi frumoşi…”

     “Dar… înţăleji cî el vre numai sî se culce cu ea? Înţăleji că nu o va lua de soţie?” bîigui tuşa Frosea.

     Olga Leonovna înţelegea, dar nici nu întrezărea o alternativă mai îmbietoare.

     Toată ziulica tuşei Frosea îi stătuse gîndul la alegerea pe care urma s-o facă Isaura. Încercînd să ghicească intenţiile nefericitei sclave, uitase să pregătească mîncarea pentru cină. Apoi, după ce îşi aminti şi trebălui o vreme în bucătărie, uitase de antricoate şi le-a ars. Flămînd şi obosit, soţul se întoarse cu puţin timp înainte să înceapă episodul 15, care promitea să fie lămuritor în multe privinţe. Se duse iute în bucătărie, văzu carnea scrumită din tigaie şi înjură de mama focului: “Undi, blea, îi mîncarea?” Tuşa Frosea se catapultă din fotoliul în care aştepta febril începutul episodului. Se simţea vinovată, îi spuse că îi prăjeşte imediat nişte ouă şi încercă să-i explice că de vină e moartea lui Tobias. Nenea Vova bolovăni ochii, apoi răcni: “Băi, muiere proastă şi eşti, cum, blea, sî mănînc eu ouă după şi am lucrat ca un cal tătî zîua? Şî cum, blea, să nu înţăleji că actoru n-o murit? O murit gheroiu, fa!”

    Tuşa Frosea îşi plecă capul. Ea nu putea şi nici nu voia să distingă actorul de personajul interpretat de actor.

 

                                                * * *                  

 

    Tuşa Frosea, nenea Vova şi fiul lor Valeriu locuiau de-o viaţă într-un apartament comandat de 42 metri pătraţi. Blocul de locuinţe fusese dat în folosinţă în 1953, anul morţii lui Stalin, şi împlinea – în toamna în care tuşa Frosea descoperea America Latină iar Valeriu se întorcea din armată – 35 de ani! Ca oricare altă stalinkă, îmbătrînise înainte de vreme, dar tuşa Frosea era mulţumită: să ai un apartament, fie şi comandat, în Chişinău, să fii orăşean nu era puţin! Necazurile Isaurei îi întăriseră această convingere. În comparaţie cu suferinţele sclavei braziliene, problemele ei erau floare la ureche. Da, soţul ei devenise cam irascibil de la o vreme încoace, ba chiar se îmbăta clei uneori şi-i striga să se ducă în pizda mă-sii, dar parcă puteai să compari aceste mici excese cu ferocitatea diabolicului Leonsio. Tuşa Frosea ştia că bărbatul ei era în esenţă un om bun şi milos. Da, apartamentul lor comandat devenise parcă mai strîmt după ce, în anii ’90, Valeriu le aduse nora borţoasă pe cuptor şi mai ales după naşterea nepotului, pe care tuşa Frosea îl luă în primire pentru a nu periclita studiile tinerilor părinţi. Dar Isaura nu avea nici măcar un şopron al ei! Da, după ce strigase zile în şir “Unire, moldoveni!” împreună cu Olga Leonovna, împreună cu miile de oameni adunaţi în piaţa din centrul oraşului, tuşa Frosea se simţi înşelată de “românizatorii” care lăsaseră uitării economia. Uneori nu mai aveau bani de coşniţă iar tuşa Frosea, o jumătate de an, a vîndut în stradă conserve de peşte pe care le cumpăra la un preţ mai scăzut dintr-un magazin de la celălalt capăt al urbei. Căratul conservelor s-a terminat brusc într-o zi ploioasă de toamnă în care tuşa Frosea, chircită de durere, se prăbuşi, cu sacoşele pline, într-o băltoacă imensă. Medicii Salvării, care au dus-o la spital, îi identificară o banală hernie de disc. Dar parcă robii loviţi cu biciul pe plantaţii o duceau mai bine? Adevărat că uzina nu-i mai dădea salarii la timp lui nenea Vova şi chiar l-a concediat în cele din urmă, deşi omul nu ieşise încă la pensie. Însă robii lui Leoncio nici nu visau să aibă vreodată salarii şi pensii!

    Şi tuşa Frosea era mulţumită. Gîndindu-se la viaţa Isaurei, Mariei, Leticiei, la viaţa altor eroine ale telenovelelor latinoamericane, tuşa Frosea se pătrundea de adevărul că avea o soartă aurită. Exista, ce-i drept, o mică dramă: telenovelele se sfîrşeau cînd păreau să nu mai aibă un sfîrşit şi cîteva zile femeia se simţea debusolată. Dar începea neapărat un nou serial şi tuşa Frosea îşi recăpăta prezenţa de spirit şi optimismul. Totul era bine! Ar fi fost de-a dreptul feeric ca şi Isaura - Maria -  Leticia  să învingă greutăţile sorţii, dar asta, nu se ştie de ce, era imposibil. Şi tuşa Frosea le compătimea.

   Într-una din zile, i se furişă totuşi în suflet o îndoială. Îşi aminti de prietena Isaurei – bucătăreasa Januaria, negresa care gătea mîncare din zori şi pînă-n noapte şi care o alina pe Isaura. În mod ciudat, deşi era sclavă, deşi muncea pe brînci, Januaria era senină şi smerită. Ea îl ura pe Leonsio, dar nici nu încerca să i se opună. Îi spunea Isaurei să fie răbdătoare, căci cîndva va fi bine. Ciudată sfătuitoare! Inexplicabilă resemnare! Tuşa Frosea era nedumerită. Cum putea fi această negresă împăcată cu soarta? Păi, era la îndemîna ei să-i pună nişte otravă în mîncare latifundiarului şi să scape de asupritorul crud! Dar Januaria nu făcea nimic. Era culmea absurdităţii. Se temea de consecinţe? Sau poate… îi plăcea viaţa de sclavă? Asta chiar ar fi fost de rîsul curcilor! Altceva era la mijloc, fireşte, numai că tuşa Frosea nu înţelegea ce anume…

 

                                                * * *

 

    Ieşind într-o seară la balcon pentru a căuta un lighenaş printre vechiturile îngrămădite acolo, tuşa Frosea aruncă o privire în curte. Era frig şi mîzgă. Oamenii se aciuaseră prin casele lor. Un bomj bărbos scotocea în gunoiul din pubelă. O cioară croncăni trist într-un copac golaş. Blocul de locuinţe de vizavi părea o cazarmă adormită. Totul era cenuşiu, şters.

     Dintr-odată tuşa Frosea avu o revelaţie. Înţelese de ce o apucau de ochi peisajele sud-americane: ele nu conţineau cenuşiul. Culorile Lumii Noi erau vii, frapante! Universul Isaurei, cu oceanul lui azuriu, cu fructele exotice şi palmierii umbroşi, cu papagalii zurlii şi plajele scăldate în lumina orbitoare a soarelui, era fermecător! Nu, nu putea Moldova, cu iernile ei lungi, friguroase, să facă faţă Lumii Noi. Apoi, aproape imediat, tuşa Frosea fu încolţită de stupoare: dar cum putea exista sclavia în acel univers paradiziac? Cum putea să apară exploatarea omului în mijlocul acelei frumuseţi? Era o nepotrivire flagrantă pe care tuşa Frosea n-o pricepea nici în ruptul capului. Îi plăcea clima Braziliei, dar o îngrozea sclavagismul. Brusc tuşa Frosea se lumină: păi, Isaura şi toţi ceilalţi robi aparţineau unei lumi apuse, acum în Brazilia nu mai exista sclavie! Or ea, cîţiva ani buni, trăise cu sentimentul că Isaura îi era contemporană, că suferinţele sclavei ţineau de viaţa prezentă. Mai mult, şi dramele noilor latinoamericani, ale eroilor epocii actuale, tuşa Frosea le văzuse prin prisma suferinţelor Isaurei. În mod inexplicabil, toţi eroii nedreptăţiţi ai telenovelelor fuseseră pentru tuşa Frosea nişte “sclavi”. Această nouă revelaţie o buimăci. “Evadarea” Isaurei într-un alt plan temporal o neliniştea. Tuşa Frosea voia cu toată fiinţa ca  ea şi Isaura să aparţină aceluiaşi Timp, aceleiaşi clipe…

 

Text inclus în antologia BEST EUROPEAN FICTION 2011

(Editura Dalkey Archive Press, SUA).