Mihail VAKULOVSKI

Ochiul care se uită la Big Ben

21 – 25 aprilie, Londra

deşi ne-am luat bilete la avionul spre Londra cu juma de an înainte, natura – prin vulcanul islandez – ne-a mai demonstrat o dată că omul e mic-mic-mic, pitic, aşa cum se vede din avion, şi cenuşa vulcanică a paralizat transportul aerian. exact pînă pe 21 n-a zburat nimic spre Londra, toată noaptea de 20 aprilie am ars-o pe net şi am tot citit cum vine în Europa al doilea nor de cenuşă, exact prin Marea Britanie, şi am tot sunat la aeroport, de unde nu răspundea nimeni-nimenea, - deşi ziua ne-au spus să sunăm după 23,00, - ba a răspuns cineva de la „medic veterinar” şi a închis imediat.

Dumitru CRUDU

Videovagonul pradă vâlvătăilor

 Filmul ”Definitively Unfinished” de Pavel Brăila premiat la festivalul de la Oberhausen

Festivalul din Oberhausen este unul dintre cele mai vechi și importante festivaluri din lume la care este foarte greu să ajungi, dar cu atît mai prestigios e să cîștigi. În acest an, filmul lui Pavel Brăila de scurt metraj Definitively Unfinished a concurat cu 145 de filme. Cu acest film tulburător, Pavel Brăila a fost declarat unul dintre învingătorii ediției din acest an a festivalului filmelor documentare de scurt metraj din Oberhausen și a fost recompensat cu premiul Prize of The Jury of the Minister President of North Rhine-Westphalia în valoare de 5000 de euro. Ca urmare a acestei victorii, filmul a fost invitat să participe la festivaluri de film din India, Brazilia sau Canada. și ăsta e doar începutul.

În 2007, o echipă de șaptezeci de cineaști, în frunte cu regizorul Pavel Brăila, au descins în gara din Chișinău pentru a începe munca la o coproducție cinematografică extrem de ambițioasă, întitulată Videovagonul. Ei au închiriat un vagon dintr-un tren care circula pe ruta Chișinău –Ocnița, dar cînd filmările erau în toi, s-a declanșat un pojar devastator, care a mistuit vehiculul și tehnica de filmat și le-a luat apa de la moară cineaștilor care au amînat încheierea filmărilor. Ei bine, documentarul lui Pavel Brăila premiat la Oberhausen narează tocmai această experiență tragică.

Pavel Brăila: „ E povestea cum nu am făcut celălalt film, cum nu am făcut Videovagonul. Filmul e pe două ecrane și pe partea dreaptă a ecranului se derulează titrele de parcă filmul s-ar fi terminat, adică toată istoria e povestită în generic de final. Eu special am utilizat acest procedeu pentru că e vorba despre un film neterminat” .

Pavel Brăila reface cu sînge rece și cu umor drama pe care a trăit-o în urmă cu trei ani, cînd nu a putut să-și ducă la bun sfîrșit filmul și mult timp după aceea nu a mai putut lua camera de filmat în mînă. Totodată, filmul arată și cum Pavel Brăila a putut depăși năpasta și a continuat să filmeze.

Pavel Brăila: „Eu am folosit sunetul în fim numai în ultima scenă cînd eroul interpretat de Ioan Bechet desprinde vagonul care arde de trenul care pleacă. Adică au fost două duble și pe două ecrane apar două vagoane care se desprind și pentru mine asta ar însemna că unul e eroul pe care l-am inventat și al doilea sînt eu care am trecut practic prin aceeași istorie”

Existențial și experimental în același timp, filmul vorbește despre riscurile meseriei de cineast, dar și despre modul în care regizorii de film reușesc să transforme unele dintre cele mai dramatice momente din viață în niște scene splendide de film.

Mihail VAKULOVSKI

Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Poiana Narciselor

 Pentru francezi Constantin Brâncuşi e unul dintre cei mai mari sculptori din toate timpurile, „Constantin Brancusi, artist francez de origine română”. I-au făcut un muzeu-atelier exact sub Pompidou, cel mai important centru cultural de artă modernă din Franţa, unde găseşti operele celor mai faini pictori şi sculptori. Un super muzeu cu care se mîndresc parisienii, doar că cele mai importante opere ale lui Brâncuşi sunt la Tîrgu Jiu şi pot fi admirate – absolut gratuit – de oricine, pentru că-s în aer liber. E vorba de Ansamblul Sculptural Constantin Brâncuşi din Tîrgu Jiu, ridicat de Brâncuşi ca un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial. Ansamblul Brâncuşi se întinde pe o axă est-vest care traversează oraşul pe Calea Eroilor, de la rîul Jiu, foarte lat la Tîrgu Jiu, la Parcul Coloanei, în celălalt capăt al orăşelului.

 Drumul de la Braşov la Tîrgu Jiu e superb pe oriunde ai alege să mergi. Ne-am dus pe la Bran-Rucăr, pe lîngă Mausoleul de lîngă Cîmpulung, apoi pe Valea Oltului şi ne-am întors prin defileul Jiului, care mi-a amintit de Muntenegru. Am prins şi ploaie, şi soare, şi curcubeu, şi ceaţă, şi negură, şi frig, şi alt curcubeu. Seara ne-am oprit la Sibiu să vedem finala Cupei Campionilor, iar a doua zi ne-am oprit pe la Poiana Narciselor, lîngă Făgăraş, într-o pădure de la poalele munţilor. Şi Poiana Narciselor e o minune, de data asta una naturală, pădurea adăpostind poieniţe pline de narcise, narcise-narcise-narcise-narcise-narcise pe sub stejarii bătrîni şi mestecenii mai înalţi decît de  obicei… narcise care miros exact ca-n copilărie!

Iulia VILĂU

Labirintul duty-free

Acesta nu este un aeroport.

Încă de la transfer desk simţi că nu miroase ca alte aeroporturi prin care-ai mai fost. Mergi pe culoare aşteptând să ajungi la o sală mai largă, la ceva care să semene cât de cât cu un aeroport. Te învârteşti de câteva ori până îţi dai seama că nu, e doar un labirint spiralat printre magazine. Ameţeşti. Aeroportul din Moscova este un mall, în care pasagerii avioanelor sunt doar toleraţi. Se lăbărţează obscene magazinele sclipicioase defirma şi denefirmă. Noi, călătorii, umblăm ca nişte şoareci năuci într-un labirint de prăvălii de parfumuri-ţigări-băuturi şi alte chestii şoriceşti. Prăvăliile agresiv lucioase ocupă mai mult spaţiu decât au pasagerii pentru circulat şi aşteptat. Se lăfăie indecent pe spaţii generoase, în timp ce umblaţii şi nedormiţii stau pe scări, dacă mai găsesc loc şi acolo, deşi nu e un aeroport aglomerat ca altele. Sunt, în schimb, mai multe cafenele şi restaurante. În tot terminalul ăsta sunt mai puţine scaune decât la o singură poartă a aeroportului din Shanghai. Vezi multe scaune libere dincolo de peretele de sticlă, dar ca să poţi merge acolo trebuie să fii scanat mai întâi, iar asta nu se face decât cu puţin înainte de îmbarcare. Deci, da, sunt ceva scaune, dar aeroportul a fost astfel de-construit încât le vezi, dar nu poţi ajunge la ele. Aici e ca la piaţă, aici sunt tarabele cu duty-free, trebuie să cumperi, nu să te odihneşti sau să citeşti. Neavând unde să stai, unde să te uiţi, te eliberezi într-o prăvălie de firmă. DE FIRMĂ. E un labirint de prins şoarecii în cursa free. Că tocmai când credeai că ţii drumul drept, te trezeşti într-un shop. Shoc. Îţi ies în cale, te trag de mână.

La un moment dat labirintul se lărgeşte, îţi dă speranţe că se continuă cu ceva mai larg. Oamenii cred că în sfârşit au găsit aeroportul. Călătorii zburători înaintează, unii aşteptând noi duty-free-uri, alţii doar nişte scaune sau nişte scări pe care să-şi pună fundul. Dar se termină acolo brusc, ca un ciot, şi niciun semn nu indică asta. Oamenii se întorc să-şi continuie pelerinajul prin lăcaşurile de shopping, pentru o mântuire temporară. Mă uit în sus la tavanul care pare neobişnuit de înalt pentru spaţiul acesta strâmt, să văd dacă nu cumva ne analizează cineva, poate fac teste, să vadă cum reacţionează oamenii-şoareci.

Proba cea mai grea în labirint este să treci de securitate. Încăperile de security check se ivesc timide, înghesuite între magazine, ca nişte anexe improvizate. Cozile se întind pe culoarul îngust, printre intrările shopurilor. Când dai de prima, nu înţelegi că e o coadă, crezi că e doar trafic aglomerat în labirint, te opreşti. Apoi înţelegi că acolo se aşteaptă, stai şi tu cuminte la rând, mai ales că de unde eşti nu se vede că s-ar continua culoarul. Durează ceva până te prinzi pentru ce se aşteaptă, aaah, nu e aşteptarea ta, pleci mai departe, dacă ai pe unde să te strecori. La fiecare cotitură mai dai peste una la fel, te opreşti aşa dintr-o coadă în alta, dar te obişnuieşti cu starea de perplexitate când vezi că şi alţi oameni sunt la fel de dezorientaţi. Totul e strâmt, aglomerat, nu te poţi uita decât în sus, la tavanul înalt. Acolo încă n-au pus magazine.

În aeroportul din Moscova, unde vezi prea mulţi oameni-bagaje-agenţi, acolo se verifică securitatea, locul cel mai nesigur pentru mine, cu momentul descălţarea, în care mă blochez. Dar de data asta m-am deblocat mai repede, cu botoşeii de celofan de unică folosinţă. Pentru liniştea şosetelor mele. Aşa că în Moscova n-am umblat în ciorapi, am umblat în pungi albastre. Te descalţi şi îţi pui pentru câteva minute aceste încălţări efemere. Lipa-lipa, oamenii sunt mai frumoşi, sunt mai veseli cu picioarele în pungi albastre decât în şosete. Mi-am păstrat o pereche de botoşi-efemeri-de-celofan-albastru, pentru fericirea şosetelor mele şi în alte aeroporturi. Abia aici, la poartă, şi numai cu vreo oră înainte de plecarea avionului, sunt destule scaune, chiar prea multe. Ai scăpat de magazine, dar nu mai ai acces la toalete.

Avionul mic de la Moscova la Bucureşti. Prea mic, prea gol. Senzaţia aceea când îi urci scările mici, când te bate vântul de aeroport, ca-n filme. Înăuntru atmosferă strâmtă, informală, provincială. Stewardul bătrân, cu cearcăne şi ochi obosiţi. Prezentarea măsurilor de siguranţă în avion, o face poate de zeci de ani. Într-un avion mare, vezi toate astea pe ecran, e un film cu actori sau de animaţie. Complet, profesionist şi fără nicio implicare. În avioanele mici, oameni adevăraţi trebuie să o facă, de-adevăratelea, e ca o scurtă piesă de teatru. Sunt acolo, în faţa ta, şi nu poţi să-i ignori cum faci cu filmele, trebuie să-i priveşti în ochi. În uşa strâmtă, stewardul-actor a jucat prezentarea pentruacineştiecâtaoară. Scurtat, redus la informaţiile esenţiale, ca pe o rutină plictisitoare, dar şi cu un fel de mâhnire. În avionul mai mult gol, în care nimeni nu părea să-i acorde atenţie.

La întorcere, nouă ore în labirintul strâmtorând şi diform. Mare uimire şi bucurie când văd Transfer Lounge. Mă plimb încoace şi încolo, nu găsesc nicio intrare. Mă uit pe geam, jaluzele trase, întuneric. Să întreb totuşi, doar scrie clar şi mare. Doesn’t exist, mi-o taie scurt şi rece rusoaica. Mă mai uit o dată la Transfer Lounge, e singurul indicator mare şi clar în tot aeroportul, în care numai firmele magazinelor se văd bine, şi tocmai ăsta nu există. „Dar avem cafenele şi restaurante“, mi s-a părut că-mi spune privirea ei. Am fost norocoasă să găsesc un scaun pe un culoar îngust. Stau cu faţa la un zid înalt, cu zugrăveală-stropi, cu spatele la piste, avioane şi cer. Mi se pare că peretele se apropie câte puţin. Şi dacă tot n-au pe ce să se aşeze când trec pe culoarul ăsta improvizat, oamenii se opresc în faţa stativului cu pliante şi reviste gratis, alimentat conştiincios de baieţii de prăvălie. Le citesc, le închiriează mintea lor ca să-şi depoziteze acolo reclamele, în schimbul unor articole „gratis“. Se simt informaţi şi distraţi. Cum să dorm cu trei bagaje după mine? Să dorm pe ele... Cum să fac să nu-mi fure din bagaje, să nu-mi fure din mine? Să am aşa un pic de intimitate şi să dorm. Să-mi strâng bagajele pe lângă mine şi să-i pun să mă înfăşoare în folie cu tot cu ele, cum îşi înfăşoară unii valizele la aeroport, înainte de îmbarcare (ca sa aibă şi ele intimitate, ca să nu interacţioneze cu alte valize). Să mă pun pe aparatul ăla cu tot cu bagaje şi să mă rotesc aşa în jurul axului propriu până se învârteşte şi folia complet în jurul meu. O intimitate nu mai mult decât suprafaţa corpului meu. Transparentă. Neapărat să închid ochii înainte, altfel se lipeşte folia peste ochii mei deschişi şi adio, intimitate, adio, somn. Să mă fac o mumie temporară. Înfăşurată în folia somnului, ca o pradă de păianjen uriaş. Aici, pe culoarele mall-duty-free-aeroportului, pe scaunul pe lângă care trec călători, tocuri şi bagaje, lovindu-se de picioarele mele. Sau să mă învelesc cu pungi de cumpărături de la magazinele aeroportului-labirint. Să mă ambalez înăuntru. S-ar opri oamenii să privească reclamele de pe panoul ambulant şi adormit. M-ar întoarce pe toate părţile, să mă citească bine. Ar vrea să cumpere. Înapoi la Shanghai. Pu Dong. Acesta este un aeroport. Şi nici nu te pun să te descalţi. Este un aeroport cu duty-free-uri, nu un mall cu aeroport. Aici labirintul e destul de mare şi de măgulitor încât să nu te prinzi că e un labirint.