„Nu se poate trăi numai din scris”

Interviu cu Ioan GROŞAN,

realizat de Ana Dragu

 Cum era alintat când era cu adevărat mic prozatorul Ioan Groşan? Cât de lungă a fost viaţa în Satulung? Mai continuă ea şi astăzi?

 În copilărie eram alintat cu apelativul „Nelucu” de mama mea (al cărei favorit sunt şi astăzi) şi mai apoi de soră-mea, care nu s-a supărat niciodată că sunt preferatul mamei. Copilăria şi adolescenţa au coincis cu timpul petrecut în Satulung, vreme paradisiacă, precum în Creangă, cu toate că traversam fără să-mi dau seama – au avut grijă părinţii de asta – o parte din „obsedantul deceniu”. Abia mai târziu am aflat că bunicul din partea mamei săpase la Canal, ca naţional-ţărănist şi chiabur. Am avut şansa să copilăresc lângă un castel al grofului Teleki Laszlo, castel devenit Gostat, clădire fabuloasă, cu multe cotloane, pe care le exploram avizi cât era ziulica de lungă. Ceva din splendoarea încăperilor de altădată, tapetate fiecare în altă culoare, se mai păstra şi-n acele zile, chit că-n ele se aşternea, pe parchet, grâu pus la uscat sau sămânţă de iarbă adusă din Sudan. Acolo, în fosta imensă sală de bal, „se dădea” şi film, cu soldaţi sovietici care trăgeau frenetic – aşa aveam eu senzaţia – în candelabre şi lambriuri.

Care a fost prima carte (pentru adulţi) pe care ai ţinut-o în mână? Dar prima carte care te-a făcut să îţi doreşti să devii scriitor?

Locuiam împreună cu părinţii mei în clădirea Sfatului Popular al comunei, iar din sufrageria noastră o uşă care nu se închidea niciodată dădea direct în camera care adăpostea biblioteca sătească, unde mama era bibliotecară şi unde mă jucam printre cărţi. Aşa că aş putea zice că în mare parte am avut o copilărie „livrescă”. Prima carte care m-a tulburat a fost „Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran, pe care am şi încercat s-o parafrazez, neştiind evident ce-nseamnă a parafraza. Dar nu mi-a ieşit mare lucru.

Care a fost primul text scris de care ai fost mândru? Cui l-ai arătat prima dată? Cine este azi primul tău cititor?

„Insula”, din volumul „Caravana cinematografică”, text apărut încă în 1976 în revista „Amfiteatru”. Evident, am arătat revista părinţilor mei, cărora le-am şi dedicat prima carte. Iar primul cititor este... eu („Je” est un autre, n’est-ce pas?), fiindcă las textul să se „dospească” o vreme, apoi sar cu lectura pe el.

Ioan Grosan e un mare iubitor de poezie. Există însă vreun poem, mic, mic, cât de mic, semnat de tine? Chiar ascuns prin sertare...

 Cu o singură excepţie, n-am scris niciodată poezie, deoarece pentru mine actul poetic e un mister nedesluşit, ca şi actul compoziţiei muzicale majore: nu-mi pot da seama cum se face şi pace! Parodii – da, am scris, dar nu cu consecvenţa şi harul prietenului Lucian Perţa din Vişeul de Sus, cel mai bun parodist la ora actuală din literatura română. Să revin însă la excepţie: în clasa a XII-a la Liceul „Gh.Şincai” din Baia-Mare, pe vremea când se făceau acele tablouri de absolvire cu motto-uri poetice (în special din Labiş: „Trăim în miezul unui ev aprins...), colegele, ştiind că scriu, m-au rugat să fac eu un motto, să fim mai originali. Cum eram îndrăgostit de una din ele, m-a pus diavolul să comit următoarea tâmpenie, de care şi-acum mi-e ruşine: „Suntem pe calea visurilor noi/ Cu zestrea rânduielii şi-a dorinţei /Vom face-ncet să urce dintre noi /Speranţele în lumea biruinţei”. De-atunci m-am lecuit definitiv.

 Care sunt poeţii-prozatorii tăi preferaţi?

 Mulţi, mulţi... Eminescu (cel uluitor, din postume), Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Mariana Marin, Angela Marinescu... Iar dintre prozatori Faulkner, Breban (cel din „Bunavestire”), Nabokov şi marea pleiadă rusă. Şi aş adăuga unul mai puţin cunoscut, un ceh, Vaclav Rezac, al cărui roman, „Hotarul”, apărut în 1944 şi tradus la noi în 1964, este de o (post)modernitate copleşitoare.

 Cum se desfăşoară scrisul lui Ioan Groşan? Ce îl declanşează? Există o anumită rutină pe care o respecţi?

 La întrebarea asta zău că nu ştiu să răspund.

 Sunt mai trainice prieteniile literare decât cele pe care le-ai legat (dacă acest lucru s-a întâmplat) cu posesorii altor profesii?

 Da, prin natura preocupărilor şi fiindcă se comunică mai uşor, prieteniile literare sunt mai trainice, dar nu le refuz nici pe celelalte.

 Când mă gândesc la proza lui Ioan Grosan eu spun: "Trenul de noapte" forever. Tu ce spui? Şi te-aş ruga să îţi aminteşti povestea scrierii acestei cărţi, în aceeaşi măsură în care te-aş ruga să îţi aminteşti cum pufnea în râs cenzura citind ceea ce urma să devină "O sută de ani la porţile Orientului". În ce măsura a dăunat cenzura scrierilor tale?

 Istoria „Trenului de noapte” (a povestirii cu pricina) este simplă, am mai spus-o: m-a enervat teribil că într-o capodoperă a lui Rebreanu, „Proşti...”, ţăranii care se scoală cu noaptea-n cap s-ajungă la gară să ia un tren, nu mai pot, din diverse motive, perfect acumulate de scriitor, să se urce-n el. Mi se rupea sufletul de mila lor. Şi-atunci mi-am zis: „Ia să fac eu să urce în tren măcar unul din  ei!” Sigur, acolo s-au mai ivit şi alte motive (literare), dar impulsul iniţial ăsta a fost. Cu cenzura n-am avut o relaţie prea tensionată, pentru că pe timpul acela funcţiona foarte bine auto-cenzura, în sensul că ştiam „cam ce merge şi ce nu”. De pildă, textele „O sută de ani de zile la Porţile Orientului” şi „Planeta Mediocrilor” le-am publicat întâi în foileton, în revista „Viaţa studenţească” şi, respectiv, „Ştiinţă şi tehnică”. Negociam fiecare foileton cu redactorii şefi de atunci, la un coniac, în birourile lor. Eu ştiam unde vin în text poantele şi aşteptam reacţiile lor. Ei nu-şi îngăduiau să râdă pe faţă, în prezenţa mea, şi-atunci, când ajungeau la pasajele cu pricina, scoteau un  zgomot asemănător motorului unei motorete „Mobra” care nu vrea să pornească, un fel de hârâit din gât, ca la astmatici. Mai lăsam eu, se mai lăsau şi ei... Vreau însă neapărat să adaug că şi Stelian Moţiu, la „Viaţa studenţească”, şi Ioan Eremia Albescu, la „Ştiinţă şi tehnică”, erau oameni extrem de inteligenţi, cu care se putea discuta deschis (aproape) orice.

A fost "trăitul din scris" un scop pentru tine? Crezi că în România de azi se poate trăi exclusiv din literatură?

 Da, a fost şi este scopul major al vieţii mele. Dar în marea majoritate a cazurilor, la noi cel puţin, nu se poate trăi numai din scris.

Cum e să fii în patru manuale?

     Fiindcă manualele nu plătesc, e ca şi cum ai fi cu fundul în două luntri.

Interviu cu Harry Tavitian

realizat de Mihail Vakulovski

 

 

- Domnule Harry Tavitian, se pare că în acest an nu vom avea zăpadă de sărbătorile de iarnă. Cum vă amintiţi de Crăciun şi revelion din perioada copilăriei? Ce era musai să nu lipsească?

- În anii copilăriei mele – pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut - viaţa comunitară era foarte intensă. La sărbătorile mari (mai ales de Surp Agop (Sfantul Iacob, ziua tatălui meu, care cădea la mijlocul lui decembrie) casa era plină cu rude şi prieteni, colegi ai tatălui – bijutieri, ceasornicari. Cu 2-3 zile înainte maică-mea începea să pregătească bucatele. Masa era plină cu pastramă armenească, sugiuc, salată de boeuf, sărmăluţe-n foi de viţă, cozonaci, tort. Bradul era nelipsit. În ajunul Crăciunului tata, care juca teatru în trupa de amatori a Clubului Armenesc de la Constanţa, se îmbrăca în Moş Crăciun şi venea cu sacul cu cadouri. De Crăciunul 1956 (aveam 4 ani şi jumătate), după vizita moşului, i-am spus mamei: „Moşul ăsta parcă avea vocea lui tata”. În anii următori, părinţii mei au avut dificultăţi serioase în organizarea sosirii lui Moş Crăciun. Dar de la începutul anilor ’60 pentru armenii din România a început un nou capitol: emigrarea în America. Asta a afectat hotărâtor viaţa noastră. Aveam 10-12 ani, când, rând pe rând, toate rudele noastre au început să plece. În acest timp, părinţii mei se încăpăţânau să nu facă acest pas, deşi eram din ce în ce mai singuri. Acest lucru s-a dovedit, în cele din urmă, vital pentru cariera mea. Mă îndoiesc că în America aş fi rezistat tentaţiilor şi presiunii sufocante a comercialului.

În ultimii ani sărbătorile de iarnă mi se par din ce în ce mai sărăcite spiritual. Acum nu mai este decât o stare interioară – pentru fiecare, cât şi cum o are. Până şi bucuria zăpezii a rămas o amintire.

 

- ...oare cînd aţi cîntat primul colind? Dar primul colind pe scenă?

- În copilărie în familiile armeneşti se pierduse tradiţia colindatului. În 1990 am început să-i întreb pe armenii bătrâni din Constanţa dacă pe vremea lor se colinda. Şi am descoperit un colind vechi care era cântat de cetele de bărbaţi, în seara de ajun a Crăciunului Armenesc. Colindul se numeşte „Avedis” – Vestea minunată a Naşterii Mântuitorului. Armenii sărbătoresc Crăciunul odată cu Botezul Domnului, pe 6 ianuarie, păstrând tradiţia primelor secole ale creştinismului. Aşadar, pe 5 ianuarie, după Slujba de Ajun de la Biserică, se mergea pe la casele armeneşti cu colindatul. Am reuşit să reconstitui melodia şi am făcut o ceată de colindători cu care am mers ani de-a rândul şi noi pe la armeni să vestim bucuria Naşterii lui Hristos. Nu vă pot spune cât de impresionant a fost în primul an când am mers cu colindul, când am văzut lacrimile din ochii multora – ne spuneau că nu credeau că vor mai auzi vreodată „Avedis”-ul. Anul trecut când m-am hotărât să scot CD-ul „Birth” cu suita „Christmas Cantata” în duo cu percuţionistul Cserey Csaba, am inclus şi acest colind armenesc. Prima prelucrare după colinde am făcut-o în decembrie 1983, când am fost invitat într-un turneu în Ungaria alături de septetul György Szabados. Tot în decembrie ’83 am cântat aceste colinde la Festivalul de jazz de la Braşov şi apoi la concertul de Crăciun de la Constanţa. Aşa cum am mai spus, au fost foarte multe lucruri pentru care eu nu am aşteptat o revoluţie ca sa le fac. Pot să spun că sunt un „veteran” al concertelor de Crăciun (am organizat la Constanţa ani de-a rândul asemenea concerte, primul iîn 1982). În iernile întunecate dinainte de ’89 încercam să aduc puţină bucurie în suflete cu aceste concerte. 

 

- Tradiţiile v-au ajutat ca muzician? Muzica populară v-a inspirat sau v-a enervat?

- Nu m-a enervat niciodată, dar deşi cochetam de la începuturile mele jazzistice cu folclorul (de pe la începutul anilor '70), conştiinţa valorii şi a profunzimii acestuia am avut-o mult mai târziu. Acum, la distanţă de vreo 40 de ani de atunci, pot să spun că fără tradiţie nu ai rădăcini.

 

- Care e relaţia dintre jazz şi muzica tradiţională?

- Jazzul însuşi este o formă de folclor. Spontaneitatea şi oralitatea sunt cele două trăsături de bază ale apariţiei, dezvoltării şi transmiterii jazzului. Muzica tradiţională şi jazzul sunt precum tatăl şi fiul. Dar care o fi unul şi care o fi celălalt?

 

- În jazz există tendinţe populiste?

- Există, dar când începi să devii populist nu se mai cheamă că eşti jazzman.

 

- Cu ce muzicieni se împacă mai bine cîntăreţii de jazz, de muzică populară, cu rockerii, raperii, ...maneliştii?

- Cu oricare, cu condiţia să aibă talent şi dragoste pentru ceea ce face. Şi să aibă şi conştiinţa meseriei sale.

 

- Dacă nu ar fi existat muzica, ce artă aţi fi ales? Ce v-ar fi plăcut să faceţi?

- în locul vâslei creştea un apendice

  cinci apendici de vâslă

  nici clopotul nu mai bătea 37 cu două linii

  herghelia paşte minusculă pe un câmp de beton armat

 (HT - Constanţa, 1984; nepublicată)

 

- Ce profesie în afara muzicii v-ar plăcea?

- Mecanic de locomotiva.

 

- Ştiu că mai scrieţi şi poezie, cînd muzica nu vă poate ajuta şi folosiţi poezia, e nevoie de-o stare specială sau e un fel de alt fel de antrenament?

- Este o stare continuă de poezie. Mai dură sau mai delicată, tot poezie se cheamă. 

 

(decembrie 2009)

DIALOGURI Tiuk!

Harry TAVITIAN (m. vklvsk)

Liviu ANTONESEI (m. vklvsk)

Ion BARBU (m. vklvsk)

Helmut DUCKADAM (m. vklvsk)

Vasile ERNU (p. păduraru, o. greacenco)

Stoian G. BOGDAN (ana dragu)

Zahar Prilepin, Al. Ivanov, M. Kotomin (c. rogozanu)

Nicolae BREBAN (c. rogozanu)

Ioan GROŞAN (ana dragu)

Toma/MAUSER (m.vklvsk)

Flavius HOSU (m. vklvsk)

ADDICTION (c.-r. corcan)

Interviu cu Liviu ANTONESEI,

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

- Domnule Liviu ANTONESEI, dvs. sînteţi unul dintre scriitorii prieteni şi cu teoria literară, şi cu critica literară, şi cu analiza social-politică. Cum se explică faptul că unii scriitorii nu au habar de teoria literaturii, iar alţii încearcă mereu să(-şi) explice despre ce este vorba în literatură?

 

- Nu ştiu exact, probabil este o chestiune ce ţine de structura fiecăruia. Cred că unor scriitori le este suficient să dea drumul talentului nativ, să-l pună la lucru, iar acesta se manifestă cum poate el mai bine, în vreme ce alţii vor mereu să afle ce se petrece – în textul lor, dar şi în ei înşişi, cu ei înşişi – atunci cînd scriu. Să nu ne lăsăm induşi în eroare, să nu ne imaginăm cumva că scriitorii din cea de-a doua categorie şi-ar premedita complet scrisul, că ar planifica rezultatele, asta este o iluzie. Ştim cu toţii că teoria lui Poe din Filosofia compoziţiei e o impostură – invers decît a susţinut el în micul şi superbul eseu, mai întîi a scris admirabilul poem Corbul şi apoi „teoria compoziţiei” ca atare. Deci, eseul este un fel de reconstituire, nu proba vreunei premeditări. Eu fac parte, cred, din cea de-a doua categorie de autori, simt adică nevoia să(-mi) explic post festum ce anume am făcut – de obicei, fac asta în prefeţe, mai lungi sau mai scurte, alteori în eseuri autonome. E de la sine înţeles că distincţia mea este una pur tipologică, fără vreo conotaţie evaluativă, axiologică. Nu cred, prin urmare, că din pricina acestei împrejurări structurale aş fi automat un autor mai bun decît un talent nativ care procedează spontan, după cum îi dictează logica acelui talent.

 

- Sînteţi foarte des prezent în reviste cu texte de analiză, sociale, teoretice, literare, faceţi o revistă de cultură de foarte mult timp – „Timpul”. Credeţi că „gazetăria” face casă bună cu literatura sau... din contra?

 

- Cred că sînt activităţi cumva autonome, dar cu unele zone de intersecţie. Nu-mi dau seama cum stau lucrurile cu alţi autori, dar la mine publicistica de toate felurile, cercetarea ştiinţifică şi literatura par, mai degrabă, să se împace, uneori chiar să se mai şi contamineze – am mai scris eseuri jucăuşe cu aparat de note bogat, ca şi cum ar fi fost studii ştiinţifice, am mai lăsat imaginile şi metaforele să mai zburde prin textele publicistice. A, da, jurnalistica, mai ales cea cu număr fix de semne, m-a ajutat să ajung la un fel de artă a conciziei, vizibilă şi în unele din textele mele literare. Deci, dacă am un stil, nu-mi este teamă că mi-l voi strica scriind articole de ziar. Pînă la urmă, cred că trăim o epocă destul de „barocă”, în care pînă şi distincţiile radicale între genurile ca atare sînt mai greu de făcut decît în cele caracterizate printr-un oarecare clasicism.

 

- Dacă aţi face un Top 10 poezii proprii, ce ar intra aici obligatoriu? (sper că nu uitaţi de „Mitologie. Eu şi Valeriu Gherghel salvînd pescăruşul pentru Andreea Ioana”...)

 

- Părinţii sînt mereu legaţi de cei mai recenţi copii! Aşa că, după Mitologie..., voi pune cele şapte poeme scrise în Creta, după vreo zece ani de pauză, apoi voi adăuga Cvartetul... din volumul Căutarea căutării. Dacă socotesc că cele patru texte fac o singură poezie, ies cu una în minus la numărătoare. Dacă socotesc că sînt patru poezii diferite, autonome, integrate post festum într-un fel de întreg, de sistem, ies cu două în plus. Propun să lăsăm aşa, să scăpăm de dificultăţile socotitului!

 

- Puteţi face un Top 10 poezii ale generaţiei dvs., aşa, din memorie, în viteză?

 

- Poemul de iarnă de Ion Mureşan, poezia care începe cu parafraza după un celebru citat din Bernard-Henry Levi de Mariana Marin, aproape oricare poem de Marta Petreu, ciclul de Georgice de Mircea Cărtărescu (dacă mi-am făcut mie o favoare, îi pot face şi lui!), Poetul cel Mare de Dan Giosu, Măceşul din magazie cu lemne (care dă şi titlul unui volum) de Mariana Codruţ, Budila Expres  de Alexandru Muşina şi, deşi n-am titluri acum în cap, cîte un poem de Florin Iaru, Nichita Danilov şi Ion Stratan. Stai, iar încalc regula, deşi au renunţat la poezie, aş mai pune Dragoste cu doamna profesoară de Dorin Spineanu (care, de altfel, şi-a ars toate poeziile la începutul anului 1990!) şi poemul acela cu „cetăţeanul ţeavă de refulare” de Doru Mareş, mai ales că pe ambele le-am publicat „subversiv” (deci pitite, într-un fel, comentarii critice) în revista Opinia studenţească, pe la începutul anilor optzeci! Nu e chiar un top, pentru că mi-ar veni greu să ierarhizez ceea ce am numit, e mai degrabă o colecţie, poate chiar o colecţie de bijuterii.

 

- Domnule Liviu Antonesei, deşi mulţi dintre cititorii dvs. se vor mira acum, am să vă întreb, totuşi, cum vă simţiţi ca bunic al Americii?:) Cum e cu teoriile despre sentimentele faţă de nepoţi, în comparaţie cu stările legate de copii?

 

- Dintr-un fel de scrupul de precizie, ţin să precizeze că, pe 26 mai, am devenit deja a doua oară bunicul Americii, prin venirea pe lume a lui Nicolas Arthur. Nepotul mai mare, Philip Andrew, a împlinit deja 5 ani pe 26 iulie şi merge la şcoală, că aşa e capitalismul ăsta american, te bagă în sistem foarte repede şi-ţi dă drumul abia la pensie! Nu mai ţin minte dacă şi cît am fost de mîndru cînd am devenit tată, dar ca bunic mă simt straşnic. Prima dată cînd mi s-a întîmplat, m-am dus în baie, m-am uitat în oglindă şi m-a pufnit rîsul! Mi se părea o condiţie cu totul exotică, imaginea mea despre bunici fiind deformată de experienţa şcolară primară, deci mi-i imaginam cu lungi bărbi albe, de care nepoţii, căţăraţi pe genunchi, trăgeau cu mult spor. Nu păream deloc aşa, nici acum nu prea par, cred că multă lume are dificultăţi să mă ia în serios în calitate de bunic, deşi eu sînt nespus de mîndru de această postură. Într-un fel, fiica mea şi ginerele meu au noroc că ne despart un Ocean şi nişte mii de kilometri tereştri – dacă am trăi laolaltă, mă tem că aş avea tendinţa să-mi răsfăţ excesiv nepoţii, ceea ce, cică, face rău la educaţie! Ce chestie! Cine s-ar fi gîndit acum exact 20 de ani că voi ajunge bunicul Americii!

 

- În ultima vreme aţi publicat mai multă proză; mai scrieţi poezie? Vîrsta are vreo importanţă pentru genurile şi speciile literare? De ce majoritatea poeţilor buni la un moment dat trec la proză? Dvs. cum aţi făcut această trecere de la poezie la proză?

 

- Nu, nu am asemenea prejudecăţi, nu cred că genurile au vreo legătură cu vîrsta, sexul, religia, profesia de bază, filosofia sau ideologiile politice. Cred că au legătură doar cu prezenţa – sau absenţa! – talentului în privinţa unui gen literar sau a altuia. În acelaşi timp, aş evita să mă dau pe mine drept exemplu. Eu sînt doar un poet ocazional, am scris poezie doar atunci cînd mi-a venit să scriu, nu mi-am propus să scriu poezii, cicluri sau volume. Acum, în Creta, am scris vreo 15 poezii în două săptămîni, deşi nu mai scrisesem de peste zece ani. Sigur, altădată pauzele au fost mai scurte, doar de patru-cinci ani, de data asta chiar ajunsesem să cred că s-a închis robinetul, dar nu se închisese de tot, aştepta doar mîna care să-l răsucească. Iar primele proze le-am scris în şcoala primară, nişte „romane” naive cu cow boys şi partizani, sub influenţa filmelor epocii, deci pot spune că „am debutat” cu proză! Poezie am început să scriu mai tîrziu, în liceu, dacă îmi amintesc bine – şi n-am cum uita asta! –, cînd m-am îndrăgostit serios prima oară... Apoi, am reînceput să scriu proză prin 1976 – 1977, cînd scriam şi poezie destul de mult. Repet însă, sînt un poet ocazional – ca şi Goethe, doar că acesta a avut infinit mai multe ocazii decît mine!

 

- Pentru dvs. literatura are limite? Ce nu se poate în literatură?

 

- Ca şi viaţa, ca şi lumea, literatura este nesfîrşită, cred că nu are nici un fel de limite. Mai cred că, în literatură, nu poţi să te prostituezi, ca şi în viaţă, ca şi în dragoste, mai precis! De fapt, se poate şi asta, unii o şi fac, se prostituează, dar nu mai este vorba despre literatură, aşa cum, în prostituţia propriu-zisă, nu mai e nici urmă de dragoste.

 

 

- Vi s-au reproşat chestii pornind de la textele dvs. literare? De obicei scriitorii au la început astfel de probleme cu părinţii, prietenii, omul iubit, mai ales dacă aceştia nu-s din domeniu şi nu înţeleg că literatura nu este chiar egală cu viaţă... Aţi schimbat multe în textele dvs. literare din cauza acestor reproşuri?

 

- Nu, n-am avut asemenea probleme, părinţii mei păreau chiar bucuroşi că dădeam semne să ajung scriitor, nu ştiu de ce, dar ei credeau că este ceva important. Poate pentru că ei citeau mult, deşi amestecat, după cum îmi amintesc că arăta biblioteca din casă, din casele copilăriei mele. Nici cu alţii n-am avut probleme. Doar la volumul de povestiri Check Point Charlie, unde folosesc, dar motivat compoziţional în opinia mea, un limbaj ceva mai frust în cîteva locuri, am făcut nişte mici eforturi să-mi conving nişte prieteni, nescriitori, că literatura poate folosi şi cuvinte pe care DEX-ul le evită cu pudoare excesivă... Sau le evita, că nu m-am uitat în ediţiile mai recente ale dicţionarului...

 

- Aţi scris recent un ciclu de poezii în Creta, după multă vreme de... proză şi eseu. Locurile au vreun rol pentru omul care scrie? Dacă n-aţi locui în Iaşi credeţi că aţi scrie altfel?

 

- Nu ştiu dacă locuind în altă parte aş scrie altfel, ştiu însă că mi-ar plăcea la nebunie să locuiesc în Creta, care a ajuns să se bată, în mintea mea, cu Cracovia, în această privinţă. Am mai fost acum doi ani în Creta, dar n-am scris nimic, acum am scris. La Cracovia, uneori scriu, alteori doar citesc şi mă plimb. Dar nu-mi dau seama dacă textele mele de aici diferă prin ceva de cele scrise în alte locuri. Sigur, poeziile din Creta evocă lumea mediteraneană, istoria de acolo, relieful, dar am mai scris poezii „greceşti” şi în anii `80, cînd habar nu aveam şi, oricum, nu speram să ajung vreodată pe acolo. Prima mea Grecie e, clar, una livrescă, culturală – mă bucur enorm că Grecia reală nu m-a dezamăgit în vreun fel. Pînă acum vreo zece ani, bîntuia ptin Iasşi un personaj, Eugen Andoni, care scrisese mai multe zeci de mii de pagini. Pe oricine întîlnea prima oară, pe mulţi şi a doua sau a treia oară, în întreba foarte hotărît: „Un Proust se poate naşte şi pe malurile Bahluiului sau neapărat trebuie să fie malurile Senei?”. Eu cred că tocmai din pricina timpului irosit cu găsirea răspunsului la această întrebare fundamentală, autorul acelor zeci de mii de pagini n-a mai apucat să-şi finalizeze mai nimic... Aşa că am învăţat să nu-mi mai pun asemenea întrebări şi să scriu atunci cînd îmi vine să scriu, să lucrez pe text pînă reuşesc să-l fac măcar acceptabil, de parcă aş locui în centrul lumii.

 

- Cum vă pare literatura scrisă de tineri? După valul scriitorilor tineri din Iaşi, care au editat şi o antologie foarte bună atunci, Acosmei-Sociu-Nimigean-Andriescu-Teodorovici-Lăzărescu..., a mai apărut vreo mişcare literară, lupi tineri singuratici, lupoaice?

 

- Senzaţia mea este că, cel puţin deocamdată, valul cel mai recent, e alcătuit mai degrabă din critici şi istorici literari, eseişti, deci de autori care practică, de altfel cu har, ceea ce se numea pe vremuri, literatură secundă. Mă refer la Dorin Mironescu, Andreea Grinea, Nicoleta Dabija, Ana Maria Pascal, Mircea Păduraru, Antonio Patraş, Bogdan Creţu. Un excelent jurnalist cultural e tînărul redactor şef al Suplimentului de cultură, George Onofrei, iar Şerban Axinte, care e puţin mai mare, nu e doar un critic şi istoric literar interesant, ci şi, cu prilejul celui de-al treilea volum, un poet foarte bun. Nu mă îndoiesc că fierbe ceva şi la nivelul literaturii propriu-zise, dar încă n-am ajuns eu la zăcămînt – sau n-a ajuns zăcămîntul la mine! Sper că nu mi s-au tocit de tot antenele, care erau destul de bune într-o vreme!

 

- În afară de literatură, ce hobby-uri mai aveţi? Ce vă place să faceţi în timpul liber?

 

- În primul rînd, să citesc. În al doilea rînd, de cîte ori am ocazia, să fac plajă şi, mai ales, să înot. În al treilea, de cîţiva ani, m-am transformat în japonez, în sensul că fotografiez peste tot pe unde merg – nu sînt artist fotograf, desigur, e mai degrabă un fel de jurnal în imagini, care-mi va servi cîndva, fie cînd voi ajunge să-mi scriu memoriile, fie chiar pentru a da senzaţie de verosimilitate vreunor povestiri. În al patrulea rînd, ascult mereu muzică – şi cînd citesc, şi cînd scriu, şi cînd stau degeaba. În sfîrşit, îmi fac, cred că destul de bine, trecerea de la statutul de proprietar de caniche la cel de proprietar de motan. Marco Polo al meu, un fel de Van, deci de angora turcesc, mai precis kurd, dar destul de relaxat în ce priveşte puritatea rasei, mă solicită foarte mult, dar şi foarte plăcut! Îl ştii, că ţi-am trimis poze, ca să mă laud cu el. Oricum, e singura rasă pisicească avînd pasiunea înotului şi asta ne uneşte. Poate din acest motiv l-am recuperat pe Marco, pe cînd avea doar cîteva săptămîni, de pe malurile bazinului de înot de la ştrandul din cartierul meu. E de la sine înţeles că numărătoarea mea este pur didactică, nu e vorba despre vreo ierarhizare în aceste pasiuni ale mele. Şi, peste toate, iubesc dragostea, dar nu ştiu dacă o pot trece în rîndul hobby-urilor! Parcă nu prea se cuvine să fac aşa ceva.

 

(septembrie 2009)