Boris Vian

Dacă poeţii nu erau aşa de proşti

 

Dacă poeţii nu erau aşa de proşti

Şi dacă aşa de leneşi nu erau

Lumea întreagă fericită o făceau

Pentru a putea să-şi vadă-n pace

De suferinţele lor literare

Îşi făceau nişte case galbene

Cu mari grădini în faţă

Şi arbori plini de păzărime

Şi flautriluri şi-apeline

Minciuni şi verzincendii

Şoimuşte, sfrânciocănitoare

Şi corbi micuţi cu totul roşiatici

Neîntrecuţi în profeţii

Ar fi avut acolo jocuri mari de ape

Iluminate dinăuntru

Ar fi avut şi peşti, vreo două sute

De la scorţescu pân’ la rămurescu

De la satiră pân’ la măgăritură

De la zărgan până la rara curulă

Şi de la cupânze până la cărnăraie

Ar fi avut un aer cu totul nou

Împarfumat de-al frunzelor miros

S-ar fi mâncat după dorinţă

S-ar fi muncit pe îndelete

La construirea unor scări

Cu forme nemaipomenite

Din scânduri fin vârstate-n mov

Şi netede sub degete

Poeții-s însă-aşa de proşti

Că scriu să debuteze mai degrabă

Decât să pună umărul la treabă

De-aceea doar de remuşcări au parte

Şi-apoi rămân cu ele pân’la moarte

Preafericiţi c-au suferit atât

Cu mari discursuri sunt omagiaţi

Şi dup-o zi uitării-s daţi

De n-ar fi însă aşa de leneşi

În două zile ar fi uitaţi.

Boris Vian, în Je voudrais pas crever / N-aş prea vrea ca s-o mierlesc, ed. Paralela 45, 2002

Traducere de Linda-Maria Baros

 

(selecţionerul lunii noiembrie 2014 la

TIUKpoemul săptămînii

e Luciat, terorista de cititoare)