Mariana Marin

Tinerețe fără de artă

 

(din volumul Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999)

Când m-am apropiat de treizeci de ani

a început vârtejul.

În jur dezastrul devenea tot mai intens,

niciodată nu știam

dacă a doua zi voi mai fi în viață,

dacă nu se va rupe arcul,

dacă rotițele n-o vor lua dracului la vale.

Eram aidoma unei biserici amenințate cu demolarea

- fapt care exista și în realitate,

pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic

în orașul meu prăfuit.

Clopotele îmi băteau turbate sub piele,

în creier

și nu puteam să mă întreb pentru cine.

Știam.

De la un anotimp la altul,

ba poate mai des,

rămâneam tot mai puțini.

Una dintre fete spunea

că am devenit niște ciocli.

Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopții

prin care ne anunțam moartea prietenilor

și transa în care intram cu toții

la înmormântări.

Și din atâtea gâtleje ale minții

urletul mut: cine urmează?

Când tocmai am împlinit treizeci de ani

aveam în spate o zestre frumușică de morți

și între patru pereți mă împiedicam zilnic

de un geamantan cu prieteni plecați

- un fel de moarte și-aceasta

pentru cei care rămâneam în viață aici.

Acum sunt singură.

doar maimuțoiul ăsta dement agățat de funii,

lustruindu-le,

cu rânjetul satârului ca un stindard,

trage în continuare clopotele

privindu-mă oarecum curios

cu mila lui băloasă îmbrățișându-mă

peste atâta bătrânețe fără de moarte

și tinerețe fără de artă.

 

(selecţionerul lunii iunie 2014 la

TIUKpoemul săptămînii

e un cristian)