Tatuaje

Mihail Vakulovski

Povestea descendentului Adevăratului Mare Băiat de Cartier

„Marele băiat de cartier” e cel de-al doilea roman al lui Kiki Vasilescu, care a debutat cu „Romanul românesc pervers” (Polirom, 2005).

„Marele băiat de cartier” e un roman hedonist care pare să fie scris cu multă pasiune şi care se citeşte uşor şi cu plăcere. Acţiunea are loc în Bucureşti (sud), în zilele noastre, încît avem un aici şi acum de aici şi acum. Personajul principal, Matei Petrini (da, chiar fiul lui Petrini din „Cel mai iubit dintre pămînteni” de Marin Preda, procedeu folosit şi-n primul său roman), absolvent de filozofie, încearcă să facă un interviu cu un personaj misterios despre care toată lumea vorbeşte, dar nu se ştie aproape nimic concret despre el, chiar dacă s-au făcut cele mai sofisticate şi riscante încercări de a afla ceva despre el şi vila lui, construită după modelul Casei Poporului, în mărime naturală, unde înainte erau gunoaiele oraşului. Pe înregistrările din satelit acolo se vede… un lan de porumb, vila nu există nici în acte (nu se plătesc nici impozite, fireşte), chiar dacă la intrare scrie cu litere imense „Aici stă Marele Băiat de Cartier”.

Matei reuşeşte să facă două scurte înregistrări cu micro-reportofonul său digital ultimul răcnet, ascuns în pachetul de ţigări, monologuri care au fost depuse mai apoi în fonoteca de aur a Radiofuziunii Române, atît de valoroase sunt. Le puteţi citi la pp. 10 şi 21, merită din toate punctele de vedere (iat-o pe prima, mai scurtă: „Ţărane, aici s-adună băieţii dă băieţi. O să-mi fac pomană cu tine, să trăiască mă-ta şi am să te-nvăţ să fii şi tu adevărat ca mine, cel mai tare dîn cartieru tău – că dîn al meu n-ai cum, că io-s cel mai tare şi te fac fără discuţie. O să îţi spun ce maşină trebe s-ai, cu ce femei trebe să umbli, cum să te-mbraci şi ce ghiulane şi ce lanţuri să porţi. O să îţi mai spun cum vorbeşte un băiat adevărat, ce muzică-i beton şi cum tre’ să te porţi-n orce ‘mprejurare. Dacă n-o să-i mulţumeşti tu lu’ mandea după aia, să mă scuipi în ochi dacă greşesc”). Din aceste două înregistrări aflăm toată filozofia băieţilor de cartier, spusă chiar de cel mai tare dintre ei, un adevărat atlas de mitocănie urbană, despre maşini, gagici, muzică, ţoale, boarfe ş.a.m.d. Dar adevăratul scop al „ziaristului” nu e interviul, ci o investigaţie pe cont propriu despre băieţii de cartier, mai exact – „scopul meu era să aflu cum dispreţuiţii băieţi de cartier şi boarfele de boarfe, cum maneliştii şi mahalagioaicele reuşesc să se descurce atît de bine financiar, încît noi ăştilalţi ajungem să-i invidiem? Îi invidiem atît de tare, iar ei sunt atît de bogaţi, încît în spatele emisferelor creierului se naşte o asociere inconştientă şi nedorită; dat fiind că în adîncul sufletului îi dispreţuim profund pe băieţaşii şi fetițele de cartier, dar mai ales faptul că sunt de bine de rău singurii care plesnesc de bunăstare în România ultimilor 50 de ani, ei ajungînd pînă la urmă să se identifice cu succesul economic, persoanele de bun simţ sunt tentate să dispreţuiască deopotrivă şi banii, averea, succesul, opulenţa, putinţa de a-ţi satisface toate capriciile. Simţeam atunci că acest dispreţ pentru pecuniaritate este anormal, împotriva naturii şi nesănătos. Investigaţia mea avea toate motivele pentru a fi socotită importantă, iar orice risc părea a fi mic în comparaţie cu beneficiile aşteptate”, (…) „intenţia mea era să explic cum este posibil ca în România intelectualii să fie săraci, iar mujicii – bogaţi. Premisa de la care pornisem era că intelectualii, cel puţin din punct de vedere istoric, sunt înclinaţi în mod natural către bogăţie, bunăstarea fiind o condiţie esenţială pentru dezvoltarea capacităţilor ‘telectuale”. Toate cele întîmplate în Curtea şi Casa Marelui Băiat de Cartier sunt haioase (pentru cititori, nu pentru personaj…), Kiki Vasilescu fiind un pamfletist şi un stilist desăvîrşit, dar şi după ce „ziaristul” reuşeşte să iasă de acolo ne distrăm urmărind naraţiunea, pentru că personajul îşi aminteşte întîmplări din copilărie, apoi se întîlneşte cu soră-sa, pe care o consideră o scorpie şi jumătate, o balenă voluptoasă de 100 de kile. Într-un final şi personajul principal, şi cititorii înţeleg că „Marele băiat de cartier” e, de fapt, povestea descendentului Adevăratului Mare Băiat de Cartier. Cum adică? Aflaţi dacă o să citiţi cartea. Lectură plăcută!

Kiki Vasilescu, „Marele băiat de cartier”, ed. Herg Benet, 2013