Ioana Şerban


Măsurat eram şi calculat

 

***


Măsurat eram şi calculat

şi adecvat lumii prin care cu pași mari şi alerți

mă mișcam pe orbitele

satisfacției de-a fi eu: şi de-a avea frica mea –

dar de pe-atunci

știam că mai e cineva – uneori distingeam

un semiton bruiat în saltul nopții spre zi

sau

o culoare ţiuită în ochii trecătorilor

care mă salutau rece (cu acea răceală deprinsă

când un om e un rând al imaginilor sale către

monumentul său)

dar îmi ziceam – Doar un semiton şi doar o culoare

şi vestigii de mercur secau în gura mea

cum mă mișcam cu pași mari şi alerți

eu făptașul învârtirii istoriei mele de frică

şi numai din întâmplare am ajuns

şi-am intrat prin ferestrele încremenite

de la casa crimelor

acolo unde în camera elipsoidală

am pășit în primul ei focar

când din celălalt

o voce slabă mi-a zis că sunt nepotrivit dar că eu sunt acela

acela ce este ea

cumplita voce mi-a zis şi mi-ar mai fi zis

dar

pentru a nu-mi trăda frica (doar era a mea!) eu

deja pășisem în afara focarului

nu mai auzeam

iarăși o tuse de liniște

inunda orbitele cu ani solari de vină.

 

 

***


Numai într-un fel şi numai într-un anumit sens

eu ședeam ca mine pe muchia de ritm cu care armatele

se retrag în cochilii

şi așa stăteam ani în şir

ghemuit dar cu spatele drept (căpătasem chiar pe spinare

o crustă fosforescentă uneori se incendia eram strigat

altfel mână pântec vitreg frate dulce eram strigat după

obișnuințele salamandrelor) şi în jurul meu

o! dacă ați ști ce se întâmpla

dacă n-aş ști ce se întâmpla

o floare ar răsări din colţul rânjetului de

primejdie aninat în birouri.

Dar dacă aş ști ce se întâmpla – şi de fapt știam:

pe umerii mei falsificasem epoleții în ochi

şi ei cloceau acea zeamă cu care sunt însemnate

pietrele şi ușorii ușilor ca şi cel ce trece noaptea

prin oraș – cel ce trece pentru a ucide idolii locuitorilor –

să-mi cruțe insomnia de-a mă vedea într-un fel sau altul

într-un sens sau altul

mereu în alt fel şi mereu în alt sens

dar mereu în acel ritm (sacadat)

în care toți știu tot şi în care rânjetul de

primejdie ne e ştampilat pe ceafă.

 


***


Pe când lemnul se retrăgea în pat

ființa multiplicându-se în dioptrii

cu mai multe cuțite pătrundeam plasma becului

se decojea albastru

până în prăsele îi înfigeam sângele meu

şi în filament homunculul ţârâia:

lumina de frate

(nici o molie nu lăsam să se apropie

de el!) îl înfiletasem în gâtul meu să vorbească

era ventriloc şi la fel şi eu vorbeam amândoi

din același pântec ne aminteam algele

un vrej de regret se încolăcea pe foșnetul mâinilor

mâinile tăceau tot mai încet – nimeni nu știa

dar dintr-odată

în vertijul gâtului meu mărul lui Adam îl absorbi

în el şi lumina se pierdu

pielea-i incandescentă şi mângâierile de alge

destrămate de aer

m-a tras după el

o fisură trează şi lucrurile văzute se cățărau

înapoi

în mărul lui Adam

ca într-un acvariu

fratele meu şi cu mine ne jucam implodând ecoul lumii.