Ioana Şerban
Măsurat eram şi calculat
***
Măsurat eram şi calculat
şi adecvat lumii prin care cu pași mari şi alerți
mă mișcam pe orbitele
satisfacției de-a fi eu: şi de-a avea frica mea –
dar de pe-atunci
știam că mai e cineva – uneori distingeam
un semiton bruiat în saltul nopții spre zi
sau
o culoare ţiuită în ochii trecătorilor
care mă salutau rece (cu acea răceală deprinsă
când un om e un rând al imaginilor sale către
monumentul său)
dar îmi ziceam – Doar un semiton şi doar o culoare
şi vestigii de mercur secau în gura mea
cum mă mișcam cu pași mari şi alerți
eu făptașul învârtirii istoriei mele de frică
şi numai din întâmplare am ajuns
şi-am intrat prin ferestrele încremenite
de la casa crimelor
acolo unde în camera elipsoidală
am pășit în primul ei focar
când din celălalt
o voce slabă mi-a zis că sunt nepotrivit dar că eu sunt acela
acela ce este ea
cumplita voce mi-a zis şi mi-ar mai fi zis
dar
pentru a nu-mi trăda frica (doar era a mea!) eu
deja pășisem în afara focarului
nu mai auzeam
iarăși o tuse de liniște
inunda orbitele cu ani solari de vină.
***
Numai într-un fel şi numai într-un anumit sens
eu ședeam ca mine pe muchia de ritm cu care armatele
se retrag în cochilii
şi așa stăteam ani în şir
ghemuit dar cu spatele drept (căpătasem chiar pe spinare
o crustă fosforescentă uneori se incendia eram strigat
altfel mână pântec vitreg frate dulce eram strigat după
obișnuințele salamandrelor) şi în jurul meu
o! dacă ați ști ce se întâmpla
dacă n-aş ști ce se întâmpla
o floare ar răsări din colţul rânjetului de
primejdie aninat în birouri.
Dar dacă aş ști ce se întâmpla – şi de fapt știam:
pe umerii mei falsificasem epoleții în ochi
şi ei cloceau acea zeamă cu care sunt însemnate
pietrele şi ușorii ușilor ca şi cel ce trece noaptea
prin oraș – cel ce trece pentru a ucide idolii locuitorilor –
să-mi cruțe insomnia de-a mă vedea într-un fel sau altul
într-un sens sau altul
mereu în alt fel şi mereu în alt sens
dar mereu în acel ritm (sacadat)
în care toți știu tot şi în care rânjetul de
primejdie ne e ştampilat pe ceafă.
***
Pe când lemnul se retrăgea în pat
ființa multiplicându-se în dioptrii
cu mai multe cuțite pătrundeam plasma becului
se decojea albastru
până în prăsele îi înfigeam sângele meu
şi în filament homunculul ţârâia:
lumina de frate
(nici o molie nu lăsam să se apropie
de el!) îl înfiletasem în gâtul meu să vorbească
era ventriloc şi la fel şi eu vorbeam amândoi
din același pântec ne aminteam algele
un vrej de regret se încolăcea pe foșnetul mâinilor
mâinile tăceau tot mai încet – nimeni nu știa
dar dintr-odată
în vertijul gâtului meu mărul lui Adam îl absorbi
în el şi lumina se pierdu
pielea-i incandescentă şi mângâierile de alge
destrămate de aer
m-a tras după el
o fisură trează şi lucrurile văzute se cățărau
înapoi
în mărul lui Adam
ca într-un acvariu
fratele meu şi cu mine ne jucam implodând ecoul lumii.