Oana Uiorean

Nimic nu e ireversibil

O durere ca un țiuit în ureche. Știi că n-a fost mereu cu tine, și ca urmare nu o bagi în seamă. Apoi, într-o zi, nu mai știi, te întrebi dacă nu cumva ai simțit-o mereu. Care ești tu, care e ea?

Mergi la doctori, după o vreme. Nu știu nici ei ce e, la început. Le bănuiești gândurile după cum se uită drept la tine fără să-ți caute ochii. Așa fată tânără. Atâția ani de meserie și încă tot nu s-au obișnuit cu moartea înainte de vreme. Îi înțeleg, și eu cred că există o vreme pentru moarte. În familia noastră, femeile mor în ziua a 253-a din al 89-lea an de viață, mi-a zis mama, parcă în glumă, când am sunat-o să-i spun.

- Nu-i vremea ta încă, fată.

Apoi a tăcut. A plâns, a zis că vine. A zis că-și face bagajul și se urcă pe avion.

Când mă va înmormânta, au s-o doară toate fețele tinere ce se vor aduna să mă plângă. O să le îndemne să-și amintească de mine cu voioșie. Dar o s-o chinuie viața din ele, și n-are să le-o ierte.

Când eram copii, pe un băiat din blocul vecin l-a lovit mașina, a murit. Toți eram la joacă după același colț, dar numai pe el l-a nimerit. Mașina a mers mai departe, de capul ei, s-a oprit cu botul sub un camion parcat în josul străzii. Șoferul, un băiat mai mare, scăpat în ziua aceea la volan, s-a ales cu viața și cu un picior lipsă. (De-a lungul anilor și-a tot spus, și lui și nouă, că uite c-a plătit). Noi, ceilalți copii, ne-am adunat în jurul băiatului mort și am privit, fără spaimă, grozava lui nemișcare. Atât a rămas moartea pentru mine. O mare nemișcare. Poate și pentru că n-a mai murit nimeni de-atunci.

- Mă duc până la Dana, spunea mama, în fiecare vineri seara, și mergea la mama băiatului mort. Veneau și alte mame de prin bloc, doar dintre cele care au avut copii la joacă, după colț, în ziua aceea. Mergeau să o consoleze pe Dana. Mergeau să o vadă plângând. Să se asigure că nu pe ele le-a lovit nenorocirea. Își petreceau timpul îmbrățișând-o și mângâind-o pe mama cea pățită. Mama se întorcea acasă oftând, și scânteind din când în când, a ușurare.

Uite, mamă, că ți-a venit rândul ție acuma. Au să vină femeile și pe la tine să te vadă plângând, femei cu fete tinere, nemăritate, plecate în orașe străine.

Dar mama mea n-o să plângă. O să se așeze într-un fotoliu și o să dea drumul la televizor. O să se uite ore în șir la documentare cu animale și va găsi în ele dovada că va fi totul bine. Că nimic nu e ireversibil. Credința asta a fost salvarea ei. Doar odată ce s-a pus stăpână peste ea a reușit să trăiască. O viață legată de documentarele cu animale, dar totuși o viață. Eu sunt ca ea. Și credințele mele depind de lucruri exterioare. Lucruri ca magazinul de cărți rare, vechi, ținut de un bătrân după colț de casa mea din orașul acesta străin. E un spațiu mic, cu vitrine uriașe, doar câțiva metri pătrați răsocupați cu rânduri de rafturi cu cărți în ele. Mii.

Trecând pe lângă magazin spre treburile mele, văd mereu înăuntru vreo doi, trei oameni, poate că niciodată aceiași, dar întotdeauna palizi și tăcuți. Se opresc asupra fiecărei cărți în parte, inspectează detaliile coperții, fără să o deschidă, trec mai departe. Poate că unii găsesc ce caută, uneori, dacă într-adevăr caută ceva. Nu cred că li se întâmpla des. Fețele lor nu par să existe în afara nemișcării care le ține trăsăturile laolaltă. La o masă din spatele încăperii șede bătrânul. Sigur pe el, stăpân pe locul lui în lume, rătăcit doar în realitatea mea, sau inventat pentru mine, cu pipa lui arcuită într-un fel ce se vrea singurul posibil.

Magazinul se numește Le Prologue. Încerc să-mi fac drum în fiecare zi pe lângă el. N-am intrat niciodată înăuntru, vreau doar să văd, prin vitrină, bătrânul, câinele lui cărunt și știrb, și oamenii palizi, poate că totuși întotdeauna aceiași. Ei, cu nume de preludiu și înclinații de epilog, mi-au întărit credința ce m-a adus până aici, ca și pe mama documentarele ei, că timpul meu nu e ca al celorlalți. Că timpul meu încă nici n-a început. De aceea timpul meu nu se grăbește, din noiembrie în alt noiembrie, dimpotrivă, se târăște, așteptând. O să se grăbească și el cândva, dar, până atunci, viața mea, ca și cea a bătrânului și a oamenilor lui, e doar un preludiu. Nemișcat, un prolog. Cu ochii lărgiți, cu corpul încordat la limita perceptibilului, cu vocea tremurând ca o cochetărie, cu un mic zâmbet ce nu mă părăsește nici acum, am așteptat viitorul. Prologul nu-l trăiești. Îți iei din el câte ceva, ce ți-ar putea servi în viitor. De aceea s-a târât timpul meu până acum. Dar că o să se și termine, asta nu credeam.

E singurul lucru de care îmi pare rău. Nu că se termină. Că n-am avut dreptate. Că viața mea n-a fost, de fapt, un preludiu.

Mama n-a venit încă. Se încarcă de documentare. Vrea, cu ele, să înlăture din nou realitatea. Să se uite la ea și să dea din umeri, cum dai din umeri în fața unui lucru fără relevanță. Să știe ea mai bine.

De data asta n-are să-ți iasă, mamă. N-are să fie ca în documentarul tău preferat, cel pe care m-ai rugat să ți-l găsesc înregistrat, ca să poți să te uiți la el oricând vrei. Ți l-am găsit numai în olandeză, dar nu te-a deranjat. Te lupți cu subtitrarea în tot felul de limbi pe care de-abia le știi. L-ai văzut o dată tradus în română și-ți mai amintești câte ceva. Restul îți îngădui să ți-l închipui. De ce nu vii, mamă? Stai și te uiți la câmpia aceea din mijlocul Olandei, pe care au dezgropat-o acum vreo cincizeci de ani de sub apă și pe care vor să o transforme într-un ecosistem care să mimeze pleistocenul. Au adus animale care seamănă cu cele de atunci, și altele au venit de bună voie. Le tot încrucișează, ca să le facă tot mai mari, tot mai apropiate de fosilele știute. Te uiți o dată, te uiți de două ori, ai ajuns să te uiți tot timpul. Zilele tale sunt de-acum împărțite în bucățele de câte 89 de minute. Ai uitat să-ți faci bagajul, ai uitat să te urci pe avion. Privești la nesfârșit televizorul și buzele tale au învățat să mimeze cuvintele pe care le rostesc oamenii arși de vânt ce apar pe ecran. Nu știi ce înseamnă cuvintele acelea pentru ei, așa că le-ai dat tu înțelesurile tale. Îți plac zilele lor perfect albastre. O să te uiți la documentarul acela până când o să fii sigură. O să arăți înspre el și o să zâmbești, fără să te supere vreo îndoială, același zâmbet mic ca și al meu. Dacă au recreat pleistocenul, o să îți spui, în sfârșit, nimic nu e ireversibil. Nimic nu e nemișcat. Atunci de-abia o să-ți faci bagajul și o să te urci în avion.

Dar eu azi mor, mamă.