10 +
(antologie de proză Tiuk!)
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013
Alexandru Vakulovski – 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană
Constantin Cheianu – Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală
Iulian Ciocan – Mestecenii
Răzvan Petrescu – Într-o după amiază de vineri
Mihnea Blidariu – Playlist
Dumitru Crudu – Măcel în Georgia
George Mureşan – 50
Cristian Robu-Corcan – Cînd vine vremea gîştelor sălbatice
Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii!
O. Nimigean – Mortido
Mitoş Micleuşanu – Trepanoia
Cosmin Perţa – Păţanii absolut normale
Veronica D. Niculescu – Cu ochii legaţi
Baştovoi – Ciori
George Vasilievici – Viseptol
A.R. Deleanu – Sînul
Cătălin Codru – Alma mater sau lupii flămînzi
Ruxandra Cesereanu – Anda
Mihail Vakulovski – Tovarăşi de cameră
Mihnea BLIDARIU
All the Love (Ulver)
Eram o gaşcă de copii îmbătrîniţi prematur. Sau de maturi care se poartă copilăreşte, luaţi-o cum vreţi. Cu fiecare zi deveneam mai cinici, mai reci şi mai dependenţi de drogurile de orice fel. Înţepeneam în faţa biroului, cu monitorul în faţă, sau ne dizolvam în aerul irespirabil al cluburilor, tot aia. Ne mîndream cu greaţa noastră şi cu felul de a desfiinţa orice umanism picat, din întîmplare, în raza privirii noastre. Eram cruzi şi perfecţi, pentru că nu mai simţeam nimic.
Ne aflam toţi cinci în Bucureşti cînd s-a anunţat. Stăteam tolăniţi pe pernele mari din CopyCat, clubul în care gagica unuia dintre noi lucra şi vindea, în timpul liber, skunk de cea mai bună calitate. Tocmai spărseserăm vitrina reprezentanţei Porsche, numai de ciudă că rămăseserăm fără benzină pe Magheru. Dacă stau să mă gîndesc, imaginea maşinii părăsite în mijlocul bulevardului a fost o avanpremieră perfectă pentru ceea ce avea să urmeze. O maşină părăsită seamănă, în secolul nostru, foarte mult cu umanitatea în derivă: nu se găseşte nimeni să-i dea la cheie sau nu mai există nici cheia, pur şi simplu. În orice caz, carcasa omenirii arăta foarte rău în zilele acelea, ceea ce nu se putea spune şi despre cea a vehiculului lăsat singur în noapte. Orice s-ar zice, lucrurile strălucitoare o duceau mult mai bine decît masele gri de indivizi…
Fumaserăm mult şi ne părăsise orice voinţă. Lingeam berile ca pe acadele şi băteam cîmpii – unii cu graţie, alţii cu greaţă, sau chiar cu amîndouă. Semiîntunericul din club ne transformase în naufragiaţi, agăţaţi de plutele de pluş, cu un picior în podeaua care se scurgea de sub noi ca un rîu gros de ciocolată. Pe acest fundal absolut modern şi trendy, am început să distingem vocea prefăcut îngrijorată cu care prezentatorul din televizorul de pe bar anunţa sfîrşitul lumii. Filmul nostru a luat, atunci, o turnură comică şi am început să ne tăvălim pe jos de rîs. În cîteva minute, toată lumea compunea scenarii haioase despre apocalipsă (căreia, în treacăt, i-am găsit un nou nume, Napocalipsă, pentru că noi eram, toţi, din Cluj-Napoca…).
Mai întîi, ne-am imaginat că Gigi Becali şi-a cumpărat locul lui Dumnezeu şi s-a hotărît să distrugă omenirea pentru că, din şase miliarde, doar vreo nouă sute de mii ţineau cu Steaua. Apoi, ne-am gîndit că Bush e un extraterestru deghizat, care s-a plictisit să distrugă Pămîntul pas cu pas. Apoi, am elaborat un scenariu în care Andreea Marin a devenit amanta lui Ossama Bin Laden şi a vrut să-i facă o surpriză – o sută de focoase nucleare, iubitule… În fine, ne-am gîndit că aşa i-a venit chef lui Băsescu! Tot barul se trezise dintr-odată, lumea se raliase concursului nostru de scenarii cretine şi vreo cîteva ore am ţinut-o tot într-o ţicneală, pe care o alimentam din belşug cu cocktailuri şi iarbă… Pe la 6 dimineaţa ne-am cărat, fără a mai băga în seamă televizorul pe care aceeaşi ştire curgea încontinuu…
Cînd m-am trezit a doua zi, vecinul de deasupra se sinucisese deja. Poliţia era pe scară, unii locatari îşi făceau bagajele. În blocul de alături avuseseră loc cîteva spargeri şi mai multe maşini aveau geamurile făcute praf. Tipa în al cărei apartament dormisem nu mai era. Am făcut duş, am lăsat robinetele deschise (dacă-i haos, haos să fie!), am mîncat ce-am găsit prin frigider şi m-am cărat. Pe drum am asistat la o crimă, cîteva încăierări, devastări de magazine care făceau ca isprava noastră de cu o seară înainte să pară o glumă bună, incendieri şi chiar ceva împuşcături. Am ajuns la gară, unde tovarăşii mei de moarte (ce găselniţă idioată!) se distrau aruncînd cu hamburgeri şi meniuri McPuişor în cîinii comunitari. McDonald’s-ul arăta ca după război şi trenurile ca nişte autobuze la ora de vîrf. Era clar că nu aveam cum să plecăm spre Cluj de acolo.
Am avut noroc că microbuzul pe care l-am furat avea plinul făcut – n-am putut intra în nici o benzinărie, unele ardeau, altele erau un cîmp de luptă. Ziua era frumoasă, începuse acea parte a primăverii în care vremea se încălzeşte deodată. Din cauza distrugerii stratului de ozon, se trecea de la zero grade direct la 25-30. Însă tot mai erau cîteva zile în care timpul era potrivit pentru ceea ce încă se numea – nu ştiu de ce – primăvară. Da, asta era una din acele zile… Am oprit într-un sat, trei au rămas să păzească maşina şi ceilalţi doi au dat o spargere mică la magazinul local. Bine, e un fel de-a spune, era spart deja şi n-am mai găsit mare lucru pe rafturi. Din fericire, ţăranii nu le au cu chipsurile şi nici cu bake-rollsurile. Şi nici măcar cu apa plată… După tejghea era uitată o bîtă groasă şi pe un raft am găsit un ciocan. Bune şi astea, nu se ştie niciodată… Într-un cîmp, unde ne-am oprit să ne pişăm şi să fumăm ceva, am găsit un pui de cîine şi l-am luat cu noi. Era un gest inutil, însă ne-am gîndit că suntem în armonie cu omenirea – cîte milioane de gesturi inutile se săvîrşeau chiar atunci în lume? Am ascultat radioul şi ne-am prins că totul era pe bune. Bruce Willis, eşti degeaba! Schwarzenegger, la fel! Bineînţeles că nici Iisus, Buddha sau Mahomed nu mai erau de vreun ajutor. Pentru o clipă, cinismul nostru s-a simţit împlinit – cît ne mai distraserăm, încă de mici, pe seama bunicilor şi părinţilor care ne ziceau să ne rugăm seara, şi cît alcool turnaserăm peste sărbătorile creştine, transformîndu-le în chefuri monstruoase. Acum, cînd Iisus a anunţat că va învia de Paşti pentru ultima dată pe plajă la Mamaia, ştiu că ne-am înşelat. Însă atunci, pentru cinci sute de kilometri, ne-am simţit mîndri de ateismul nostru care nu era, de altfel, decît o derivare a neîncrederii cu care îi priveam pe semenii noştri, în general…
Cînd coboram dealul spre Cluj, am văzut focuri mari şi stelele pline de sînge. În centru, Funar strînsese o armată de români „verzi“ şi împărţea sarcini pentru vînătoarea de unguri ce avea să urmeze. Avram Iancu îl privea sec, de sus. În cealaltă piaţă, Matiaş Rex veghea la planurile maghiarilor, la fel de nervoşi. Aveau să se întîlnească unii cu alţii în curînd. Ne-am gîndit să asistăm la poceală, dar eram prea obosiţi. Am dat o tură prin magazinele devastate şi am făcut provizii, apoi ne-am încuiat în vila pe care unul dintre noi o avea sus, în Gruia – senzori la poartă, uşi metalice, cîine-lup: aici nu se putea intra atît de uşor…
De atunci a trecut o lună. După prima săptămînă, oamenii s-au săturat de crime, jafuri şi violuri şi au trecut în extrema cealaltă – s-a instaurat o pace mondială desăvîrşită. Vecinul de la vila din dreapta ne-a dăruit maşina şi numărul contului din bancă, vecinul de la vila din stînga ni le-a dăruit pe nevastă-sa şi pe fiică-sa de şaptesprezece ani. Nu ne stătea în fire să refuzăm un gangbang, aşa că ne-am servit fără scrupule. Apoi, am ieşit din casă să ne hrănim cinismul proaspăt recondiţionat. Adevărul era că nu ne venea să credem că fuseseră chiar toţi pocniţi de o asemenea viziune creştină asupra situaţiei şi căutam răul din ei, acel rău care înseamnă normalitatea secolului în care trăim. Aiurea, nimic! Puteai să le dai în cap, că tot te-ar fi pupat. Cinismul nostru s-a topit şi a lăsat loc disperării. Ne-am dat seama că oamenii se întorseseră cu totul spre speranţă şi chiar credeau că un asemenea comportament, abordat la scară planetară, avea să le aducă salvarea. Or, noi nu eram făcuţi să trăim – chiar şi pentru ultima lună din istoria lumii – într-un asemenea climat. Noi aveam nevoie de mizeria umană, de răni şi dezamăgiri, ca să ne justificăm tovărăşia de moarte şi indiferenţa cu care tratam totul. Cînd şi-a mai anunţat şi Iisus ultima înviere, am căzut cu totul în depresie…
Nu am rămas ultimul pentru că am fost curajos, ci dimpotrivă, pentru că am fost cel mai laş. Ceilalţi s-au sinucis pe ascuns – i-am găsit pe rînd, cu venele tăiate în cadă, atîrnînd de grinda din pod, înecaţi în propria vomă sau plutind în piscina din curte. Îmi pare rău pentru ei. Îmi pare rău că nu au mai apucat aceste ultime două zile, în care ar fi văzut că avuseseră, totuşi, dreptate, în sensul că nici oamenii nu avuseseră dreptate. E adevărat, lumea nu s-a întors la crime, însă, încet-încet, a încremenit în disperare. Nimic nu mai mişcă, pentru că nimic nu mai are sens să mişte, şi nu m-aş mira să aflu că Pămîntul însuşi şi-a oprit rotaţiile. Şi mai e adevărat că cinismul meu nu s-a întors. Însă am descoperit ura – ura curată, fără scop, fără obiect. Şi, odată cu ea, iubirea – la fel de curată, la fel de lipsită de direcţie. Ura mă face să mă încordez şi să-mi ascut simţurile, ca un animal care simte pericolul ce se apropie. Iar iubirea mă face să-mi pară rău după lumea asta pe care am dispreţuit-o atît de mult. Iubirea, singurul lucru care ne face oameni… să scriu asta înainte de culcare.