Cristina Nemerovschi

Ani cu alcool și sex

(Herg Benet)

Ies în stradă, e cald și soare și supermișto. Îmi aduce aminte de diminețile mahmure din Vamă, nu cele de anul ăsta, ci alea de pe vremea când de abia intrasem la liceu, și încă nu erau bodegi, nu era multă lume, era mai puțină rockereală ca acum. Ieșeai din cort și soarele te lovea direct în cap, direct în ochi, așa că erai obligat să uiți de mahmureală, să uiți tot ce gândisei în timp ce te îmbătai. Să o iei de la capăt. Unde să mergi dimineața când te trezești, în Vamă, decât tot la o bere?

N-am chef să mă duc la mine, s-o văd pe panarama de mama și să mă ia la întrebări, cu ochiul și altele. De fiecare dată când ajung acasă, după o absență mai lungă, fie că e dimineață, prânz, seară sau noapte, stă în bucătărie și învârte într-o tigaie jegoasă niște cartofi prăjiți. De atâtea ori m-am abținut să apuc mânerul tigăii și să-i arunc conținutul fierbinte direct în față, să i se imprime cartofii pai, pe jumătate făcuți, în ridurile tot mai pronunțate de pe frunte și obraji... De atâtea ori m-am abținut, încât nu știu dacă o s-o mai pot face mult și de acum înainte. Așa că mă duc la A. Până la 3, când e căcatul de nuntă la biserică, radem și vreo 6 beri...

A. îmi deschide, se sperie de ochiul meu. Îi explic pe scurt: l-am bătut pe unu’. Faza e, îi zic, că dacă-l văd acu’ pe stradă, nici pomeneală să-l recunosc. Nașpa, zice A., poți să te aștepți de la oricine să vină să te bată, poate orice om pe care-l întâlnești să fie ăla, da, zic, dar n-o să fie așa bou să mai sară la bătaie, mi-a zis Elena că l-am băgat în spital. “Bine i-ai făcut”, zice A., „așa merita, căcănarul naibii. Da’, apropo, cine e, îl cunoșteai?”, întreabă el, dar îi fac semn că e prea complicat să-i explic.

Îi povestesc, tot pe scurt, faza cu nunta la care tre’ să merg cu Elavaca. Cu greu reușesc să-i explic că nu pot să-l iau și pe el.

„Bă, și ce-mi mai plac mie nunțile! Să mor io! Mă binedispun, atâta lume, dansuri, băutură, muzică... Când o bagă pe aia de la Phoenix, aia tematică, e supertare.”

„Mda”, îi zic eu, „dar nunta asta o să fie oricum de căcat. Nu cred să bage nimeni Phoenix.”

Îi cer ceva ok de îmbrăcat. M-aș duce și cu tricoul ăsta cu Rotting Christ, da’ faza e că a borât azi-noapte Elena pe el, și l-am și sfâșiat într-un cui, la bodega unde am fost înainte de petrecerea de la Elena...

„Stai că-ți dau eu ceva megabelea!”, mă avertizează A. „De fapt, hai cu mine, să-ți alegi din dulap.”

Dulapul lui A. nu-i chiar dulap. E o grămadă cu vârf de haine răsturnate în mijlocul camerei, printre care sunt azvârlite sticle și doze de bere doar pe jumătate golite.

„Hai că fac un joint”, zice A.

În timp ce-l aprinde și-l pasăm unul altuia, răscolesc printre tricourile lui A., în speranța că voi găsi ceva curat și decent. Mă rog, nu-mi bat capul prea mult, dar ceva de îmbrăcat tot îmi trebuie, că mă văd diseară cu aia mică în Fire.

„Ia aici, uite tricoul ăsta cu Moonsorrow... e belea!”, îmi zice A. și-mi întinde un tricou mărimea M. La mărimi ne potrivit ok, el e doar o idee mai solid decât mine.

Tricoul arată acceptabil pentru nuntă și Fire, doar că e așa, nu știu cum, lipicios. Îl întreb pe A. care-i faza.

„A, căcat”, zice, „cred că am spermat pe el. Lasă-l în pula mea, stai că-ți caut altul.” Găsește unul cu Nargaroth, îmi place mult. Îmi amintesc faza cu legenda care circulase, că tricourile fuseseră făcute în ediție limitată, și Kanwulf pretinsese că le stropise pe toate cu propria-i spermă. Dacă A. ar fi pătat tricoul ăsta de spermă, în locul ăluilalt, aș fi avut o scuză, aș fi mers îmbrăcat cu el la nuntă și le-aș fi spus tuturor povestea cu slobozul lui Kanwulf. Da’ așa, nu pot să mă plimb cu sperma lu A. pe mine, e gay.

Mă decid pentru tricoul cu Nargaroth și pentru o pereche de blugi negri, tăiați pe buci și în genunchi, care-mi vin satisfăcător. Bocancii rămân cei pe care-i port de 4 luni nonstop. Îi șterg doar puțin de noroi cu un capăt al covorului lui A., din sufragerie.

„Hai să bem până începe nunta”, îi zic.

„Pfoai”, face A. „Credeam că nu mai întrebi odată!”

Elavaca avea să susțină apoi că de vină pentru toată tărășenia a fost doar nesimțirea mea, misoginismul meu, precum și imaturitatea mea când vine vorba despre relații, totul culminând cu incapacitatea mea fizică și mentală de a mă dedica unei relații monogame. Eu zic că ăsta e bullshit. De vină pentru tot căcatul care s-a petrecut a fost căldura, zăpușeala asta nesuferită de mijloc de iulie.

N-am băut cu A. mai mult de 18 beri, și alea doar la halbă și, dacă nu mă fute memoria în momentul ăsta, cred că au fost și la 0,4. Dar căldura nenorocită ne-a moleșit de-a dreptul și, cum stăteam așa la umbră pe terasă, și A. se contrazicea cu mine în legătură cu starea naturală a lui Locke și cu contractul social al lui Rousseau – eram în primul an la Filosofie – am uitat să ne mai consultăm ceasul. Adevărul e că niciunul din noi nu avea unde să meargă – adică, undeva unde să fie nerăbdător să meargă. Abia când m-a sunat Elavaca să-și ceară scuze că a întârziat, fiindcă, zicea ea, la Starea Civilă și-a dat seama că pantofii erau foarte nepotriviți, o tipă avea la fel ca ai ei și, în plus, nașa a avertizat-o că nu se potriveau cu rochia, așa că a dat o fugă până acasă să și-i schimbe dar, acasă, după ce a băut o cafea, i s-a făcut rău, poate din cauză că în ultimele 6 zile ținuse o dietă compusă exclusiv din lichide, ca să nu fie balonată la nuntă și să pară că are picioarele umflate, dar, spune ea, “sunt într-un taxi și ajung în 5 minute, a început cumva?”, mi-am dat seama că uitasem de nuntă și că era 15.20 și eu eram încă la mama dracului, într-o bodegă de lângă blocul lui A. Am hotărât să mai beau doar o bere și să o întind.

Era 16.35 când am ajuns la biserică dar, culmea, nunta Elavacii încă nu intrase înăuntru. Ea stătea resemnată într-un colț, într-o rochie albă care o făcea să arate ca o gâscă, fumând o țigară slim. Cred că plânsese, fiindcă avea ceva negru întins pe la ochi, sau, poate, cine știe, încercase de dragul meu un look ușor gothic. În cap își făcuse un fel de cârnat uriaș care ținea, probabil, loc de coc. Când m-a văzut îmbrăcat cu tricoul cu Nargaroth s-a albit puțin la față, dar, mai mult ca sigur, trebuie să fi fost o reacție normală din pricina căldurii, sau a dietei pe bază de lichide care, dacă e să fiu sincer, nu părea să fi funcționat deloc, căci Elavaca arăta balonată și constipată.

„Sorry c-am întârziat”, i-am spus. „Am avut numai belele, pe maică-mea a inundat-o o vecină, a trebuit să car cu ea vreo 60 de găleți cu apă.”

„Nu-i nimic”, mi-a zis, cu dinții ceva mai strânși ca de obicei. „Ai băut și o bere cu vecina, în timp ce cărai gălețile?”, mi-a spus ea, după ce să apropiase să mă pupomiroasă.

„Nu, e mirosul ăleia de ieri”, am lămurit-o eu. „Văd că încă n-a început.”

„Mda, n-a început. Dacă ai ști ce nervi pot să am... Hai cu mine acolo pe bancă, să-ți povestesc ce am pățit. Am ajuns ca vai de capul meu, alergată și transpirată, numai ca să constat că încă nu începuse. Nici pomeneală să mă înștiințeze și pe mine careva... E drept, în afară de George, șeful meu, care e mirele, nu cunosc pe nimeni, dar oricum... Și să vezi, când ajung aici, după ce-mi cursese machiajul, mă ia nașa deoparte să-mi spună că sunt o neobrăzată că port rochie albă. Cum?!, am întrebat-o gândindu-mă că n-am auzit bine. Zicea că e indecent să fii doar o invitată banală și să porți alb, ca mireasa. S-a rățoit când a văzut și florile mele prinse în coc... că așa ceva nu poartă decât mireasa. Jumate de oră am plâns!”, îmi spune Elavaca, luându-mă tandru în brațe. Profit de situație și îmi șterg palmele transpirate pe rochia ei. Da, are dreptate, cam proastă ideea cu alb... ia uite, i-am lăsat dungi gălbui. Și, când îmi spune cât a costat-o cocul la coaforul central, de fițe, 800.000, mă gândesc că poate și eu aș fi plâns în locul ei.

Observ că nunta intră în biserică, a fost chemată de popă. Îi spun Elavacii că mai rămân să fumez o țigară, și vin pe urmă.

Elavaca intră resemnată, cu rochia ei albă, balonată, constipată și cu rimelul întins pe obraji.

Aștept, fumez 4 țigări, ăia tot în biserică. Zic, hai să intru și eu, poate e fun.

Cum intru, vreo 16 ochi de babe se întorc spre mine, și vreo 10 degetele se duc la buze, în semn de Șttt. Observă tricoul meu și blugii găuriți și încep să șușotească între ele. Mă apropii, înaintez pe culoar, și fac și eu, la rândul meu, în ton cu gestul babelor - Șttt. În față, o imagine bestială: popa se ține de mână cu mirele, mireasa, nașii, și au făcut o horă. Se rotesc într-un ritm lent și par să ducă dorul unei manele, care să anime puțin spiritele. Ce horă leșinată, îmi zic, după care mă uit după Elavaca. Stă țeapănă într-un colț, cu bărbia scoasă înainte. Văd că nu e nimic amuzant pe aici, așa că ies din nou și hotărăsc să-i aștept afară.

După vreo 10 minute, Elavaca iese și se uită după mine cu un aer disperat.

„M., iubi! Hai repede! Trebuie să mergem și noi să-i felicităm, să le urăm casă de piatră!”

„Păi mergi singură, și te aștept aici.”

„Nu se poate!!! Ce naiba... vrei să creadă George că am venit singură?! I-am vorbit oricum despre tine, abia așteaptă să te cunoască.”

Intru în urma balonatei, regretând țigara din care nu fumasem decât jumate. Mai mult de atât, regretând berile pe care acum le-aș mai fi putut bea cu A. la terasa aia răcoroasă, fără babe îmbrăcate ca la cimitir, cu dresuri groase și oribile în sandale care erau la modă pe vremea WW2, care șâșâie fiindcă intri cu tricou de satanist în biserică și se așteaptă automat să faci scandal.

Ajung, târât de Elavaca, în fața celor 2 miri.

„Casă de piatră! Să fiți fericiți și să aveți o mulțime de copii frumoși, să crească mari și sănătoși și să vă bucurați de ei!”, le zice Elavaca, și se întinde să pupe mireasa. Se pupă amândouă în aer, ca să nu se păteze de ruj pe obraz. O pup și eu pe respectiva, în colțul gurii. Se fâstâcește. E drăguțică, și nu cred că are mai mulți ani ca mine, 19, maxim 20. George, șeful Elavacii, e nașpa cu spume. Înțepat, chel, îmbufnat. Îi întind mâna și-i zic felicitări, dar el mă ia în brațe și mă pupă. Mă șterg pe obraji cu mâneca tricoului.

„De ce te-ai șters, nu ești în toate mințile?!”, țipă Elavaca când suntem din nou afară, și-mi aprind o altă țigară. „Acum o se simtă ofensat. O să țină minte că ai făcut asta! O să mă taxeze!”

Tocmai vreau să-i răspund ceva mai de dulce, să-i zic că aș fi preferat să continui să golesc berile cu A., când o babă oribilă, cu o coafură de nebună, sare la mine, mă prinde de mână, îmi înfașcă țigara aprinsă și o aruncă cât colo.

„Nu-i voie să fumezi în fața casei Domnului!”, strigă ea, cu o voce pițigăiată.

Elavaca îmi face semne disperate. S-a așezat în spatele babei și îmi arată spre mire, apoi spre babă, un gest ciudat, cu niște degete împreunate.

„De ce să nu fumez? Și Isus fuma. Știți dumneavoastră cine este pe tricoul ăsta? Tatăl lui Isus”, îi spun.

Elavaca e din nou albă la față.

„Rușine! Voi, generația de azi, nu mai aveți pic de respect față de învățătură, față de Biblie! Toată ziua bateți mingea pe maidan, jucați tontoroiul.”

„Ba, dimpotrivă, eu nici măcar nu știu să joc fotbal”, îi spun babei, care se depărtează bodogănind și fornăind pe nări, cu aerul că i-am adus o jignire personală. Ce tâmpenie. Nu înțeleg de ce iau unii religia chiar atât de personal, de implicat. Pula mea, e o poveste ca toate poveștile, fiți mai relaxați... În timp ce-mi spun asta în minte, baba nebună, probabil de nervi, se împiedică în tivul rochiei albastre, lucioase, și se prăbușește pe scări.

„Mămica! A căzut mămica! Mami, ești bine?!”, se aude din mulțimea adunată în fața bisericii, și mirele se repede, disperat, să-și culeagă pe mă-sa de pe scări.

Printre cei care au sărit să o ridice se află și Elavaca. De fapt, ea e prima care o apucă de braț și o trage în sus.

„Lasă-mă-n pace, curvo!”, îi șuieră baba. „Tu, cu golanul tău, cu ereticul tău, ați venit aici numai ca să mă supărați, să mă îmbrânciți pe scări, să-mi luxez șoldul...”

„Ești bine, mămică?”, urlă neghiobul de mire, ajuns și el lângă mă-sa. „Cine te-a îmbrâncit, mami? Zi-mi, să îi crăp capul!”, urlă el.

„Nimeni, a fost o neînțele...”, încearcă Elavaca să-l calmeze.

„Tu taci din gură! Te-am întrebat eu pe tine? Zi, mămică, care-i ăla, că foc îi dau!”

“Uite acolo, acolo... Era un golan care fuma aici, în fața casei Domnului”, zice baba dar, din fericire, mai ales pentru Elavaca, arată în partea opusă ăleia în care sunt eu.

„Ei, lasă mămică, lasă... Hai acuma, totul e bine. Uite, mergem la masă, servești un coniăcuț”, îi zice mirele. Mireasa s-a apropiat și ea și o mângâie pe soacră-sa.

Ce nașpa, îmi zic, ce disperați trebuie să fie unii de foame, ce copilărie traumatizantă au avut dacă acum se înhamă să sugă pula o viață întreagă, doar pentru bani. Cu toate astea, mireasa nu-i chiar schiloadă, n-ai zice că n-are ce pune pe masă... ba are chiar un fund rotunjor și apetisant. Și nu are nici picioare în paranteză, semnul distinctiv al alora care n-au avut ce mânca în copilărie, sau au crescut la coada vacii. Poate, cine știe, îi trebuie mire ca să-și pună silicoane... deși nici asta n-ai zice, e chiar bine dotată. Mister total, dar poate am să-l rezolv la local. Îmi aprind o altă țigară.

„Hai și noi, că se umplu mașinile și rămânem dracului pe dinafară”, îmi zice Elavaca, pe un ton cam răstit.

Pare foarte stresată, chiar epuizată de nunta asta. Și nici n-a început măcar.