„Viaţa e suportabilă într-o ţară atâta vreme cât există cărţi şi beri ieftine”,

interviu cu George Mureşan,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, George, şi felicitări pentru noua ta carte, „Ancheta”. Ai avut şi alte titluri?

- Mmm... Nu.

 

- Povesteşte-ne despre editura unde ai publicat „Ancheta”, Mediamorphosis, că nu auzisem de ea pînă acum, dar cartea arată foarte bine…

- Nu că aş crede musai în predestinare, însă cu un asemenea nume, editura Mediamorphosis nu poate decât, sau cel puţin merită să aibă un destin interesant. Mi se pare un exemplu virtuos al punctului de inflexiune între literatura-hârtie şi e-literatură. Vă invit să vă plimbaţi pe situl lor, mediamorphosis.ro. Vintage şi modern (vintage-ul e întotdeauna modern) şi care te lasă pe buze cu un gust de „vom mai auzi de ei”. Colecţiile lor de cărţi pentru copii sunt proaspete şi sobre în acelaşi timp, arată a lucru bine făcut. Dacă aş fi avut o editură, aşa aş fi vrut să se prezinte, aşa aş fi vrut să arate: cu miros de lemn de brad, birou solid, şoapte de bibliotecă şi cafea fumegând. Într-un cuvânt: dragostea de carte. Sunt onorat să deschid o nouă colecţie de-a lor şi sper să mai colaborăm. Este o editură care a „îndrăznit” pariul cu virtualul şi cu cartea tipărită.

 

- Îţi mai aminteşti cum ai început să scrii?

- Capitolul scrierilor din copilărie (pentru poezia “Dacii” m-am ales cu premiul I pe capitală la concursul “Tinere condeie”) îl consider irelevant. Pe la 14-16 ani am umplut un caiet de poezii pe care nu l-a citit mai nimeni, până azi, şi care trebuie să se găsească pe undeva. Au urmat eseuri şi glumiţe studenţeşti disparate. Apoi, în 2000, eram într-o staţie de autobuz din Paris; era vreme urâtă – ca mai mereu, la Paris – şi am scris în picioare pe marginile unei foi de ziar proza „Autobuzul”. Cum aveam chef să împart textul cu cineva, i l-am arătat unei colege de serviciu românce, despre care aveam să aflu că era redactor la Liternet. Ea mi-a propus să-l publice. Recepţia pozitivă a acestui debut m-a încurajat să-mi “dau drumul” la scris. În patru ani, am tastat două romane şi câteva sute de texte de proză scurtă. De fapt, cam tot ce am scris, în perioada aceea am scris. “Ancheta” a fost tastată prin 2002-2003, însă doar acum doi ani mi-am amintit de ea şi mi-am zis s-o scot din sertar. Apoi am avut mai puţin timp, aşa că am scris mai puţin, mai ales că m-am mai ocupat şi cu altele – traduceri, proiecte lexicografice etc.

 

- Cînd şi de ce ai emigrat? Scrii numai în limba română? (ştiu că traduci din mai multe limbi şi locuieşti la Paris de multă vreme)

- Am emigrat în 2000. Soţia, adică prietena mea de atunci, este franţuzoaică, şi din două alternative de reşedinţă, am ales ţara unde e iarba mai verde.

Scriu în general în română; am făcut câteva încercări în franceză şi catalană. Când voi fi mulţumit de nivelul meu de stăpânire a acestor două limbi, voi scrie probabil mai mult direct în ele. De bună seamă, cum în fiecare limbă se gândeşte “altfel”, textele vor fi şi ele “altfel”.

 

- „Ancheta” e prima ta carte publicată tradiţional, pe hîrtie? De ce ai ales să publici pînă acum doar în varianta eBook?

- Da, “Ancheta” e debutul meu celulozic, cu excepţia antologiilor literare la care am contribuit. Până acum, eBookul mi-a fost mai la-ndemână. Vedeam lumea literară românească “instituţională” sub forma unui cartel, am ezitat îndelung să bag degetul în angrenaj. Dacă în cele din urmă o fac, este pentru că doresc să împart cu potenţialii cititori o seamă de idei, un fel de a vedea lucrurile -  “Take a walk in my shoes”. În momentul de faţă, o mare parte dintre cititorii potenţiali de limbă română preferă încă hârtia. Trebuia, aşadar, să ţin seama de acest lucru.

 

- Majoritatea textelor tale sunt hedoniste, originale şi haioase, greu de uitat. Cum ai ajuns la stilul acesta harmisan-urmuzian?

- Nu-i pot lua în serios pe oamenii care n-au simţul umorului. Scriu, în general, cu extremă sinceritate. E ceea ce reţin eu de la viaţă. Consider că fiecare text, fiecare realizare omenească trebuie să fie un punct de inflexiune, o revoluţie. Văd omenirea însăşi ca pe o revoluţie, o eroare sistemică. Mântuirea poate fi numai transcendentă. Omenirea nu poate fi o colonie de albine laborioase, asta e zen-bullshit, destinul nostru e un lanţ de excepţii de la regulă unde gloria nesperată coabitează cu dezastrul iminent. Dar pentru a supravieţui în atari circumstanţe credinţa nu e suficientă – pentru asta e nevoie de umor, adică de luciditate. Poate că lucrurile pot fi şi altfel, dar eu aşa le văd.

 

- Cine şi ce te-a(u) influenţat ca scriitor?

- Urmuz, Eugen Ionescu, Alfred Jarry, Kafka, Jacques Vaché, Gellu Naum, Gherasim Luca, Ioan Petru Culianu, Ada Milea, Tiberiu Stan, Bulgakov, Borges, Tristan Tzara, Pere Calders.

 

- „Oare ce-ar fi dacă într-o zi te-ai trezi fără să fii cum ştii?”, se întreabă Travka.

Ţi s-a întîmplat aşa ceva vreodată? Cum a fost?

- Da, mi se întâmplă în fiecare dimineaţă, pentru că nu ştiu cum sunt! Nici cine sunt. Mă pun sub semnul întrebării de dimineaţa până seara – Mihail Mihailovici, ce este viaţa? Ce e după moarte, dacă e ceva? Cum e posibil să fie sau nu? Ce a fost înainte de big bang? Cum rămâne treaba cu legea morală din mine? Ce este o femeie, de ce este ea aşa cum este? Cum a îngăduit Dumnezeu să se producă genocidul armean? Lumea e eminamente rea, dar cum se face că există în ea o sămânţă de bunătate?

Aşadar, nu ştiu cine este individul care se uită la mine în oglindă.

 

- Cum ţi-a venit ideea dedublării de la începutul romanului „Ancheta”?

- În mod evident, când mă aflam într-un tramvai. Ca mai toate ideile, mi-a venit pur şi simplu, m-am gândit s-o scriu, şi apoi să văd la ce mă va duce ea.

 

- Cum începi să scrii un text, de ce scînteie ai nevoie ca să începi un text nou?

- Majoritatea textelor mele sunt transcrierea sau transpunerea unor vise. Ceea ce face că pentru

unele din textele mele – de regulă, cele mai şui – n-am nici un merit, n-am făcut decât să descriu ce-am văzut noaptea. În alte cazuri, e nevoie de a sesiza o nuanţă legată de absurdismul vieţii şi al situaţiilor. Europa central-orientală are prin natura ei un raport privilegiat cu absurdul, e normal să fie o pepinieră culturală în acest sens. Nebunia şi literatura fac în general casă bună.

Uneori, sunt la serviciu în compania unei colege sau a unui coleg absolut obtuz, care-mi debitează nişte platitudini insuportabile, iar ca să mă abţin să nu-i spun exact ce cred despre el sau ea, pentru a-mi păstra slujba, îmi închipui interlocutorul în chiloţi într-un lan de secară din care se ridică molcom înspre cer nişte elefănţei albaştri – după care challange-ul este să reuşesc să nu mă pufnească râsul. Iau situaţia, o mototolesc, o bag în buzunar, seara beau un pahar cu vin şi pe urmă scriu ceva plecând de la chestia asta, sau de la starea de spirit pe care a generat-o...

 

- Prozele tale scurte sunt foarte, foarte faine. Nu te gîndeşti să publici hîrtios o selecţie din ce ai scris pînă acum?

- De gândit, mă gândesc. Cum însă întrebarea ta bate mai mult înspre tărâmul faptelor: da, cred că ar fi bine să o fac într-un viitor nu prea îndepărtat.

 

- De cînd ai plecat din ţară mai urmăreşti ce se întîmplă acasă? Cum se vede România din Paris?

Da, urmăresc – deşi mai rar şi numai când se întâmplă câte ceva. Îmi arunc ochii o dată pe noapte la titlurile din presa naţională... Şi ar mai fi Tiuk! - însă Tiukul nu e o revistă românească, ci una universală... În rest, mă interesează ce se “întâmplă acasă” cu familia şi prietenii, cum îşi duc ei viaţa fizică şi intelectuală, ce scriu, ce gândesc, ce muzică ascultă – care va să zică, pentru asta există gmail şi facebook.

            În rest, noţiunea de acasă este sau a ajuns pentru mine mai bipolară şi mai difuză – m-am născut şi am trăit 25 de ani în România, trăiesc de 12 ani în Franţa şi singurul loc legitim care pentru mine poartă numele de “acasă” este Catalonia, oricât de virtuală ar fi această aparetenenţă.

            În rest, casa e egal familia şi prietenii, cum ziceam. Am renunţat să mai privesc România ca pe un concept colectiv, sau să mă poziţionez faţă de acest concept.

            Cum se vede România de la sud de Paris? (specific: trăiesc la ţară, la 86 de km de Paris, unde dau foarte rar: de câteva ori pe an. Dar asta nu schimbă datele problemei.) România de aici se vede puţin şi deformat. Probabil, ca întotdeauna. Francezul cam tot nu s-a dumirit ce e exact România asta (mă rog: nici românul, dar nu aici vreau să bat). Cum o ţară nu e nadirul latent al elitelor, ci oamenii “normali”, în mijlocul cărora trăiesc şi pe care îi cunosc suficient, pot spune că majoritatea zdrobitoare a populaţiei franceze nu e românofobă din principiu, însă cunoştinţele sale referitoare la România se rezumă la confundarea Bucureştiului cu Budapesta şi la ignorarea cu desăvârşire a faptului că suntem popor latin, başca “la petite soeur de la France”. Dacă triada Ceauşescu-Dracula-Nadia Comăneci s-a demodat un pic, în schimb confuzia români-romi este desăvârşită, sunt întrebat în continuare cu candoare odată la câteva săptămâni care e diferenţa între cei doi, dacă e vreuna. La care s-a mai adăugat imaginea de hoţi de joburi, cu ocazia delocalizărilor. Vestea bună e că la capitolul ăsta nu fac diferenţa între noi şi polonezi, letoni etc. Un ambasador bun al imaginii României este Dacia Logan. Dar poate că într-un interviu “literar” ar fi cazul să vorbesc mai mult despre imaginea culturală; păi, cum să fie, vorba lui Mihai Stănescu, cultura e la pământ – ca peste tot. Iarăşi precizez (deşi e supărător că trebuie s-o fac, însă necesar) că Franţa nu e Alain Finkielkraut, ci nea Ghiţă Dupont. În rest, “la Paris”-ul cultural, dacă e vorba de cultura română, e un spaţiu gol lărguţ între “Ionesco et Sioran” şi OzonCuDragosteaDinTei. O excepţie notabilă ar fi cinematografia, care are o presă extrem de favorabilă. Filmele româneşti par genetic programate pentru elogiile criticilor de la Cannes.

 

- Personajul feminin din „Ancheta”, Mira, crede că: „cîtă vreme într-o ţară mai găseşti terase unde să îţi poţi petrece seara bînd în tăcere o bere ieftină, viaţa rămîne suportabilă”. Cînd viaţa devine insuportabilă?
- Viaţa devine insuportabilă atunci când ai un ţel şi odată cu el convingerea că nu-l vei atinge niciodată. Când eşti deposedat de tine însuţi. Când eşti deposedat de ideea pe care ţi-o faci despre demnitate. Când exişti strict pentru alţii, fără speranţa că într-o zi să poţi exista pentru tine. Sau când nu exişti pentru nimeni, exişti pur şi simplu, eşti un aparat digestivo-sexual pe care nu e legal să-l suprimi până nu încetează să funcţioneze de unul singur.

Într-un alt registru: să presupunem că trăieşti într-o ţară gri, cu oameni gri. Îţi duci traiul ca vai de capul tău, dar supravieţuieşti. Însă singura plăcere e să bei o bere de fiecare dată când ai chef – ieftină, că altfel nu ţi-ai permite – şi să lingi cu ochii o librărie, să cumperi câte o carte, tot când ţi se năzare. Fără să te gândeşti că din banii pentru berea aia şi pentru cartea aia trebuie să subzişti. În  momentul când nu-ţi mai poţi permite berea şi cartea te întrebi ce mai rămâne din gustul vieţii. Da, viaţa e suportabilă într-o ţară atâta vreme cât există cărţi şi beri ieftine. Când nu mai există: s-a terminat. Căci atunci lipsa ta de libertate exterioară îţi invadează interiorul. Şi nu mai exişti nici măcar pentru tine. Sau: în România anilor 90 viaţa era trăibilă. Apoi, lucrurile s-au schimbat. Personajele din Ancheta – José şi Mira – vor să fie lăsate în pace. Să rămână în colţişorul lor, unde să trăiască aşa cum pot. O mare parte din omenire nu cere decât atât: securitate uterină. Majoritatea existenţei speciei umane s-a produs în grote, nu avea cum să nu ne marcheze. Numai că în ziua de azi e din ce în ce mai greu să fii lăsat în pace – oricine ai fi, oriunde te-ai afla. Up or out. Trebuie să intri în arenă şi să lupţi. Lumea se compune din eroi şi loseri, the winner takes it all, între cele două categorii există o groază de lume care vrea să trăiască, să muncească, dar fără să facă din “up or out” scopul suprem al existenţei lor. Pentru această categorie, existenţa e din ce în ce mai imposibilă. Sunt oameni care nu vor în arenă, căci ştiu că regula jocului e omorul, că într-adevăr, dacă lupţi cu adevărat şi dacă auspiciile sunt favorabile şi dacă mai ai şi mult noroc poţi învinge – însă e o evidenţă matematică faptul că cei care vor pierde vor fi cu mult mai numeroşi. Nu, lumea nu e un ring de box unde unul câştigă şi unul pierde. Nici o cursă de atletism unde câştigă unul din zece. Lumea de azi seamănă din ce în ce mai mult cu un abator unde câteva vite de prăsilă sunt reţinute la intrare şi din restul se trage din când în când la sorţi câte un bou câştigător care va fi graţiat şi trimis în Valhalla, la masă cu tigrii. Şi când vezi că limitele orizontului tău sunt zidurile abatorului şi nu mai crezi în revolta animalelor, cât de suportabilă mai e viaţa?

            Un ultim răspuns posibil: fetişul. Drogul cel de toate zilele. Copiii, familia. Cafeaua, ziarul de dimineaţă. Colecţia de timbre, partida de şah cu vecinul. Facebook. Sexul. Plimbarea în parc. Ia-i omului pasiunile, plăcerile, viciile mari sau mici, însă profunde, şi rămâne neajutorat ca o marionetă căreia i-ai tăiat sforile. Ca Neo când e scos din Matrix. Take the red pill, cu forţa. În primul meu roman, „Scaunul” (publicat la Liternet, în volumul Opere(te) (in)complete) protagonistul are ca axis mundi un scaun aşezat lângă pat, într-o anumită poziţie. Nu că ar avea o anume semnificaţie, ci pur şi simplu pentru că aşa stau lucrurile. Ar fi putut să fie orice altceva. Dar oamenilor nu le plac cei care nu li se aseamănă. Dacă pasiunea lui ar fi fost să se ducă la curve, l-ar fi iertat. Dar un scaun lângă pat e curată nebunie, aşa că încearcă, dacă nu-l înţeleg, cel puţin să îl împiedice să aibă această referinţă, şi omul, ajuns pe mâna psihiatrilor, înnebuneşte de-a binelea. Într-o carte de biologie de pe “vremea mea” era undeva o experienţă şcolară care suna cam aşa: “spinalizaţi o broască; ce observaţi?”

 

- Ce scriitori români îţi plac? Tineri scriitori români?

- Mai puţin tineri, sau mai puţin în viaţă? Ioan Petru Culianu. Gellu Naum. Cristi Popescu. Radu Gyr. Demostene Andronescu. Nicolae Steinhardt. Paul Goma, Paul Goma. Tineri? E o întrebare dificilă, deoarece aici nu am acces la literatura imprimată, ci doar la cea publicată pe internet. Îmi place o bună parte din ce publicaţi voi la Tiuk! şi apreciez enorm contribuţia scriitorilor basarabeni în general la literatura română actuală: aţi adus o sinceritate, o prospeţime, o vigoare neaşteptată şi mai mult decât binevenită. Îmi plac, aşadar, Dumitru Crudu, Mitoş Micleuşanu, fraţii Vakulovski... Ar mai fi Cristian Robu-Corcan, Ştefan Caraman, Ada Milea (tot un fel de scriitoare, na!), Dan Mihu, Tiberiu Stan...  Ideea de noutate, de originalitate e foarte importantă. E posibil să fi uitat pe cineva important, sau pe mai mulţi... all apologies...

 

- Ce muzică asculţi? Cînd scrii ai nevoie de linişte (cu trei copii ar fi cam… fatal pentru scriitorul din tine)?

- Punk-rock, arabo-andaluze, madrigale, medievale, klezmer, “muzică de cantautori”. Nirvana, Sonic Youth, Sex Pistols, o grămadă de grupuri catalane, Chava Alberstein, Girolamo Kapsberger, Carlo Gesualdo da Venosa, Brassens, Jacques Brel, Kusturica. O bună parte din cultura muzicală mi-a orientat-o Nicolae Cocârlea (actualmente la Radio Guerrilla).

Da, când scriu am nevoie de linişte exterioară şi de gălăgie interioară – de aceea scriu când apuc, exclusiv noaptea, când toată lumea doarme. Când eşti cu copiii alături, nu poţi decât să te ocupi de ei, e imposibil să faci orice altceva, darămite să scrii... Dacă aş fi încercat să împac capra şi varza, aş fi fost un tată rău şi nici ceea ce aş scrie n-ar face doi bani. E nevoie de această “diviziune a muncii”. Slavă Domnului: ca aleşii neamului, cei care ne guvernează, îmi sunt suficiente câteva ore de somn pe noapte.

 

- Lucrai într-o vreme la o antologie de poezie română contemporană tradusă în catalană, din care ai publicat la Tiuk!. În ce stadiu e acel proiect?

- Adormit în păpuşoi. Aş avea nevoie de un pic de ajutor, măcar la capitolul selecţie. Persoana dinspre partea catalană e un „împrăştiat structurat” ca mine, e nevoie de un pic de tencuială la edificiul ăsta... E un proiect care mi-e drag, chiar că într-o zi aş dori să-l duc la bun sfârşit...

 

- Mai ai timp de traduceri? Cum alegi cărţile pe care le traduci?

- Nu. Dar, de fapt, n-am timp de nimic, aşa că fac ce pot cu timpul pe care nu-l am. Cărţile pe care le traduc, le traduc pentru că mi-au plăcut în mod deosebit şi vreau să ajungă la îndemâna cititorilor de altă limbă pentru a le comunica ceva “nou”. Există excepţii, însă de regulă asta mă animă. Mi-ar plăcea la nebunie să traduc în română o carte scrisă de un scriitor din Catalonia franceză, Joan-Lluís Lluís: “Dialog cu câinele meu despre Franţa şi francezi.”

 

- Acum la ce lucrezi?

De obicei publici fragmente din textele în lucru sau asta se întîmplă abia după ce termini textul?

- În momentul de faţă, mă gândesc să scriu un volum, să zicem, ceva mai adult. Nu doresc să detaliez. Seamănă cu ce am mai scris, însă registrul e diferit – mai realist, însă odată cu realismul îmi voi lua libertăţi cum nu mi-am mai luat până acum. ALTFEL de libertăţi. Literatura e virgină, mereu aşteaptă să fie inventată, e pasionant.

            Am tradus „Ancheta” în franceză cu ajutorul soţiei, caut un al doilea corector înainte s-o public.

            Mai am o sumedenie de proiecte de ficţiune politică, dintre care o trilogie care descrie o lume demondializată, populată de utopii diverse. E vorba de ecotetorişti, de tribalism, de lumi virtuale, de Dumnezeu. Pe asta chiar că TREBUIE s-o scriu.

            Nota bene: în momentul de faţă scriu puţin, proiectele avansează mai mult mental decât concret. Sunt într-o pasă de preocupare lingvistică, m-am luat la trântă cu câteva limbi, dintre care amintesc slovena şi basca, iar germana şi maghiara trebuie să le învăţ până la capăt odată şi odată. În trecere prin Bulgaria şi Ungaria, am dat peste oameni care nu cunoşteau nici o limbă străină, shi am reushit să comunic cu ei cu rudimentele mele de bulgaro-maghiară, a fost o revelaţie...

            Dintotdeauna am fost tentat să public fragmente, însă familia şi prietenii apropiaţi nu-mi dau voie. (smiles)  Lor le plac lucrurile finite, cu cap şi coadă. Mie nu, însă într-un punct sunt de acord cu ei: un fragment e oarecum o obligaţie (ne)scrisă de a termina ce-ai început. Şi eu lucrez simultan la o mulţime de proiecte: pe unele le termin, pe altele nu. Ca nişte seminţe pe care le-ai aruncat într-un ghiveci: unele germinează, altele nu. Sunt proiecte vechi pe care le reiau mai târziu, altele tot mai aşteaptă să le vină rândul.

 

- Ai tabieturi legate de literatură?

- E imposibil să scrii ceva când te scoli dimineaţa şi e o vreme splendidă, nu te doare nici burta şi nici capul, eşti singur acasă, nu ai nimic mai bun de făcut, nu e nimeni în preajmă să te bată la cap şi pe calculator te aşteaptă zâmbind o foaie albă, numai bună de maculat. Absolut imposibil.

 

- Hobby-uri?

- Mănânc şi beau. Colecţionez etichete de bere. Sunt geek. Vreau ca până la 45 de ani să vorbesc fluent 12-16 limbi. Mă ocup un pic de lexicografie, fac dicţionare, aş dori să fac şi nişte metode de limbi străine şi alte aplicaţii lingvistice. Mă pasionează geopolitica, limbile minoritare, alternativele la orice. Cum să distrugem capitalismul înlocuindu-l cu o lume mai bună şi nu invers. Ficţiunile politice, viitorul Europei. Grădinăritul. Serialele TV americane. Chindiile la un pahar. Călătoritul cu Couchsurfing. Pozele. Metempsihoza. Religiile: mă consider creştin gnostic. Şamanismul. Feminismul şi masculinismul. Nemurirea.

 

-          Mulţumesc, George. Succes în continuare!

 

(februarie-martie 2013, Braşov-Paris)