Marian COMAN

 

Crama lăutarilor

(fragment)

 

 

            - Siiibiuuuu! Salam de Siiibiiiuuu!

            După ce ţipa, Clăpăugu' lua cîte o felie de salam în mînă şi o arunca în sus de parcă ar fi fost o monedă neobişnuită, apoi o prindea, şi-o potrivea pe limbă şi clefăia satisfăcut.

            Maestrul Nelu Bosoi, ţigan şi el, avea pe vremea aia vreo 50 de ani. Stătea liniştit într-un colţ, în stînga Clăpăugului, şi fuma. Fuma Carpaţi şi scuipa foiţele de tutun ce-i rămîneau lipite de buze. Îşi ţinea coatele pe genunghi şi privea în podea în timp ce fumul se scurgea către tavan, acolo unde atîrna un bec obosit şi unde dansau franjuri mari de pînză de paianjen încărcate de praf. Femeia de servici le zicea "tapalanţuri", nu ştiu de ce. Cum nu ştiu nici de ce mama dracului nu punea mîna pe o mătură să le dea jos de acolo.

            Cîntasem pentru ultima oară în cîrciumă la Chiralina. Nea Jaga la ţambal, Clăpăugul la acordeon, maestrul Bosoi la vioară şi mai era un tip care cînta la contrabas, dar al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Eu eram solist vocal. Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl. Şi i-am fost o vreme. Apoi, după ce popa a murit, m-am învîrtit de colo colo pînă ce m-a luat maestrul sub aripa lui.

            Noaptea, Bosoi mă învăţa să cînt la vioară. El zicea că... Nu. Nu zicea nimic. Îmi dădea vioara, îmi arăta cum să o potrivesc în barbă şi-mi fixa degetele pe arcuş. Apoi fredona un cîntec, iar eu trebuia să dezluşesc cu arcuşul, în corzile viorii. Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăţ. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună.

 

            Un fluture alb se învîrtea în jurul becului. Tapalanţurile dansau. Dansa şi fumul care pleca din ţigara maestrului.

            - Siiibiuuuu! ţipa Clăpăugu'. Salam de Siiibiiiuuu!

  *

             Maestrul avea momente cînd se purta ciudat. Cu totul ciudat. Avea momente cînd mă speria ori cînd îmi era milă de el. Suferea de plămîni, cred, şi erau seri în care tuşea atît de tare încît eram aproape convins că e pe punctul de a-şi scuipa sufletul odată cu ultima expectoraţie. Tuşea. Iar ochii i se umpleau de lacrimi în timp ce venele-i stăteau să bubuie pe tîmple, grase ca nişte rîme. Tuşea. Tuşea adînc, iar corpul lui zbîrcit se-nconvoia sub tirania tusei.

            Şi mai era un lucru care mă speria la el. De fapt, asta mă speria cel mai mult. Înainte de crizele de tuse, cînta. Cînta mereu aceeaşi piesă, înţepenit cu totul într-o poziţie nefirească. Doar mîna cu arcuşul părea să i se mişte, smulgînd din vioară ţipete şi tînguieli nemaiauzite. Trupul, în rest, îi era cu totul neclintit, împietrit parcă, de o zeitate neştiută, tocmai în momentul în care ar fi vrut să se aşeze pe un scaun. Genunchii flexaţi, spinarea uşor curbată, capul plecat. Iar ochii... Ochii îi erau larg deschişi, deşi nu părea să privească undeva. Doar mîna dreaptă şi arcuşul se mişcau făcînd vioara să plîngă.

            - Băiete! îmi spunea uneori, cînd tusea violentă de după un astfel de recital îl lăsa să vorbească. Băiete, aş vrea să cînt într-o cramă, şoptea, apoi adormea pentru vreo 12 ore. Adormea şi transpira în somn, cuprins de febră, semn că plămînii săi erau plini de putregai.

            Cînd se trezea, îi ziceam că bine-ar fi să-l vadă un doctor, dar maestrul îmi arunca un zîmbet şi-mi spunea că nu doctori îi trebuie lui, şi să-l mai las în pace cu spitalele, că nu o să calce niciodată p-acolo. Că mai bine moare acasă, în patul lui, dac-o fi să moară, decît într-un salon de tebecişti, cu găuri şi tuburi înfipte în el. Odată, ca să-mi arate ce pericole-l pîndesc în spitale, mi-a povestit despre Milică, un prieten de-al său care s-a internat în Bucureşti. Doctorii i-au făcut găuri în piept şi i-au atîrnat cîte un furtun de fiecare plămîn. Cîte un furtun care se ducea într-un vas de sticlă, aşa, ca un borcan de vreo 5 litri, dintr-ăla de murături. Şi trebuia să stea în spital vreme de 3 luni, cu borcanele lîngă el, să facă înjecţii şi tratamente complicate, poate chiar să-l opereze şi să-i decupeze petele de pe bojoci. N-a rezistat Milică întins în pat mai mult de-o săptămînă. Şi într-un miez de noapte, şi-a luat damigenele la subsiori, a păşit dincolo de fereastra salonului de la parter, apoi a alergat pînă la gard, şi a încercat să-l sară. Dimineaţă l-au găsit dincolo de gard, fără suflare, cu gîtul tăiat în cioburile blestematelor alea de borcane.

            - Dacă nu-l trimiteam eu la spital, poate-ar mai fi trăit şi azi, a mîrîit încruntat maestrul, semn că bine-ar fi să-mi ţin gura de-acum înainte.

 *

            Fusese chiar ultima noastră seară în Chiralina. La masa cea mare, oaspeţi erau nişte scriitori din capitală. Nişte burtoşi beţivi care vorbeau cu gura plină şi gesticulau larg, ţinînd în mîini bucăţi de friptură. Pentru vreo două ore a stat cu ei şi primsecretarul judeţului. Au rîs, au mîncat şi au băut împreună. Scriitorul cel bărbos l-a şi înjurat rîzînd, şi, în timp ce poeţii oraşului s-au făcut că vorbesc între ei, i-a spus în rime să-i sugă friptura sau aşa ceva. Primsecretarul a hohotit, apoi a ridicat un pahar cu vin în aer şi a ţinut un discurs de mulţumire scriitorimii. Şi toţi au aplaudat, chercheliţi, au ciocnit cu el şi s-au pus din nou pe mîncat. Bărbosul cu voce grea, baritonală, a strigat către Bosoi să-i cîntăm ceva mai vesel, apoi ceva mai trist, apoi să cînte doar maestrul, din vioară, iar poeţii să recite cîte o poezie, apoi să facem toţi linişte. Fiindcă e rîndul lui să ne spună o poezie. Scriitorul recita solemn, vibrau geamurile cînd cuvintele îi alunecau pe buzele unsuroase. Era o poezie despre mame şi taţi, despre patrie, despre eroi şi despre sîngele strîns în pocale. Şi pe cînd poetul era pe cale să-şi spună ultima strofă, nu ştiu cum, maestrul Bosoi a început să se transforme. Inima mea s-a făcut cît un fir de nisip şi mi-a scrîşnit în dinţi în timp ce-mi vedeam maestrul stînd în poziţia aceea nefirească, de parcă s-ar fi pregătit să arunce discul la Olimpiadă. Cînd vioara sa a început să ţipe, poeţii şi prozatorii şi-au scăpat, perplecşi, cartofii şi fripturile din mîini, bărbosului i se bulbucaseră ochii, iar barba năclăită de ulei i se zburlise toată. Împietriseră şi chelnerii cu tăvile pe care clătitele flambate se incinerau ca nişte vrăjitoare arse pe rug.

            Maestrul Bosoi era ţeapăn ca piciorul unui pod peste Dunăre. Privea în gol, avea genunchii flexaţi, spinarea uşor curbată şi capul plecat. Şi doar mîna dreaptă şi arcuşul se mişcau făcînd vioara să ţipe. Un pahar a plesnit undeva, din cauza intensităţii sunetului ori fiindcă cineva l-a strîns, de nervi, în pumn. Iar cînd, după un minut, vioara maestrului s-a oprit, poetul s-a deslănţuit.

            - Futu-vă-n cur de ţigani! a răcnit scriitorul, în timp ce maestrul meu abia se dezmeticea. Bă, ciorile dreacu, ieşiţi afară, futu-vă-n cur să vă fut, cu orăcăielile voastre cu tot!