„Limbajul particularizează conţinutul”,

interviu cu Nora IUGA,

realizat de Mihail Vakulovski

 

 

- Doamnă Nora Iuga, după Colocviile Tinerilor Scriitori mi-aţi spus că uneori aveţi atîta energie încît abia reuşiţi să vă abţineţi să nu dansaţi, să nu vă purtaţi ca un adolescent, ceea ce n-ar fi prea firesc, ziceaţi. S-a schimbat ceva de atunci?

- Dacă aş şti ce glandă secretă cheful, aş zice că totul e încă intact şi la locul lui. Dar nu înţeleg cine mă bagă în cămaşa de forţă şi nu-mi mai dă voie să fac ce ştiu încă să fac. După cum vezi, dragul meu, s-a schimbat ceva, dar nu în mine, în afara mea.

- Scrieţi poezie, proză, faceţi traduceri. Ce stări vă împing spre proză sau poezie? Cum alegeţi să vă exprimaţi într-un gen literar sau altul?

- Eu mă aflu tot timpul în  acea zonă care desparte două ţări fără să aparţină nici uneia şi se numeşte „ţara nimănui”, de aceea nu percep graniţa dintre poezie şi proză. Succesiunea stărilor şi temperatura lor specifică le simt, fireşte, şi reacţionez ca atare, dar nu aleg nimic. Eu nu-mi comand starea, cum nu-mi comand exaltarea sau dezolarea.  Starea vine de la trup, ca şi inspiraţia. Ea dă tonul şi „tonul face muzica”.

- Apariţia cărei cărţi de-a dvs. v-a bucurat cel mai tare?

- Lebăda cu două intrări – un monolog interior continuu, avatarurile gândului unei femei pe parcursul unei zile. O carte unică în felul ei, nu numai în literatura română, pe care marele critic Al. Cistelecan a considerat-o rebutul unei scriitoare expirate sau, cel mult, literatură de divertisment. Uneori e chiar amuzant să vezi la ce aberaţii ajung marii noştri critici, fiindcă nu reuşesc să depăşească la lectură limitele logicii formale.

- Cum aţi început să scrieţi poezie? Cînd aţi simţit virusul prozei?

- Poezia mea şi-a cunoscut din leagăn ursitoarele: a) primăvara, b) adolescenţa, c) primele semne de îndrăgostire, d) misterul Ursulinelor de la şcoala de maici, e) SIBIUL. Aveam 12 ani. Toată viaţa m-am grăbit. Cred că am făcut totul prea repede ca să-mi rămână timp şi n-am destule întâmplări pentru el. Cred că am ajuns să scriu proză din plictiseală. Aveam 55 de ani.

- Scrierea poeziei vă provoacă alte stări decît scrierea prozei?

- Starea de poezie e mult mai intensă, dar mai scurtă. Starea de proză e poate mai temperată, dar durează mai mult. Seamănă cu cele două tipuri de iubire: iubire la prima vedere şi iubire după o prietenie îndelungată.

- Cum v-aţi ales pseudonimul literar?

- Nora Iuga nu e un pseudonim. Orice pseudonim e o lepădare de propria identitate, trădează un fel de frică sau de ruşine. O singură dată am vrut să recurg la un pseudonim. Mă hotărâsem să trimit un manuscris la Europa Liberă. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’70. Mă aflam în perioada celor 7 vaci slabe, cât a durat interdicţia mea de publicare. Mă irită că unii care nu aveau nici un merit erau ridicaţi în slăvi şi de mine nu pomenea nimeni. Îmi găsisem şi pseudonimul adecvat – ARON AGIU, dar brusc mi s-a făcut frică, lehamite sau frică, şi am renunţat. Fac o paranteză. Nu e zi să nu-mi vină-n minte versurile lui Eminescu: „laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”. Nora Iuga nu e pseudonim, e numele meu de fată.

- I-aţi avut profesori la Litere pe George Călinescu şi Tudor Vianu. Aveţi amintiri interesante cu/despre ei? Cum v-aţi înţeles cu colegii de facultate?

- Asta a fost una din marile şanse ale vieţii mele şi titlul meu de nobleţe care îmi dă dreptul să disting un ghepard de un şacal. George Călinescu mi-a dat neastâmpărul creierului sub tichia lui Zorik şi Tudor Vianu, maşinăria perfectă de sortare a valorilor... cum să nu mă admir cînd mă compar; cîţi se pot lăuda cu asemenea părinţi spirituali. Sunt prietenoasă în general, dar destul de excentrică. Spun ce gândesc şi fac ce-mi place. Un motiv ce justifică apariţia permanentă la Gazeta de perete a Facultăţii de Filologie prin anii ’50. Am fost prima studentă care purta pantaloni şi şapcă. Acum sunt tot prima octogenară care dansează cu tinerii scriitori la Club A, sub supravegherea lui Un Cristian. A început să-mi placă până şi calificativul VIP. Elitele nu mă privesc cu ochi buni, curios, dacă mă gândesc la ardoarea cu care a combătut domnul Liiceanu „încremenirea în proiect”.

- Aţi tradus din scriitori celebri (Strindberg, Hoffman, Nietzsche, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Herta Muller, Ernst Junger, Oskar Pastior, Gunter Grass, Aglaja Veteranyi), cum aţi ales cărţile pe care le-aţi tradus?

- Ceea ce mă acaparează în primul rând la un scriitor e limbajul care-l distinge, care-l face inconfundabil. Cu cât limbajul e mai nesupus canoanelor logicii comune, cu atît mecanismul de gândire e mai neobişnuit. Pentru mine limbajul particularizează conţinutul. Majoritatea traducerilor mele au fost pariuri lingvistice. Ador capcanele limbajului.

- E vreun scriitor pe care l-aţi tradus pe care după traducere l-aţi îndrăgit şi mai mult? E vreo unul care v-a trezit sentimente neplăcute la traducere, de care v-aţi îndepărtat după ce i-aţi tradus cartea?

- Nu ştiu să mă fi îndrăgostit mai tare de un scriitor după ce l-am tradus, dar l-am înţeles mai profund şi mai total, aducîndu-l în limba mea. Traducerea e şi un fel de coabitare.

 

- Ce carte sau autor aţi mai fi vrut să traduceţi?

- Mi-am dorit mult să traduc Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche, dar mi-au luat-o alţii înainte. Celălalt vis – care poate că e şi mai frumos că a rămas vis – a fost Însemnările lui Malthe Laurids de Rilke.

- Cărţile dvs. în ce limbi au fost traduse? În ce limbă în care încă n-aţi fost tradusă v-ar plăcea să apară vreo carte de-a dvs.?

- Mi-au apărut şase cărţi de poezie în Germania, Elveţia, Slovenia şi Franţa. Romanul Sexagenara şi tînărul mi s-a publicat în Bulgaria, Slovenia, Germania, Franţa, Italia, Spania. Mi-aş dori enorm să fiu tradusă în Rusia şi în Japonia. Iubesc aceste literaturi mai presus de orice.

- Urmăriţi „viaţa literară” actuală? Cum vi se pare? De ce scriitori mai tineri vă simţiţi mai apropiată?

- Citesc literatura tânără din România. Mai mult din curiozitate. Mă interesează dacă au găsit vreun lucruşor demn de păstrat din moştenirea pe care le-am lăsat-o noi, cei vechi. Numărul noilor veniţi e aproape îngrijorător şi drumurile foarte întortocheate; răspîntii peste tot, răspîntii. Numai în ultimii 15 ani s-au schimbat atâtea valuri, registre, tendinţe, mode agresive, satanice, apocaliptice, ultra-sexuale, minimaliste. Îmi plăceau, îmi mai plac şi acum Urmanov, Constantin Virgil Bănescu, Ianuş, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Adela Greceanu, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Teodor Dună, Dan Coman. Între timp s-a schimbat garda. I-am descoperit pe Vancu, pe Daliş, pe Dósa, pe Raluca Ciochină, pe George Chiriac, pe Cătălina Bălan şi pe Radu Niţescu, pe Aleksandar Stoicovici, pe Marius Ştefan Aldea şi pe Ania Vilar, pe Cristina Ispas şi pe câţi alţii. Şi, iată cum, tot citind prin şcoli, am ajuns la textele  elevilor din ultimele clase de liceu şi descopăr acolo o inocenţă, un fel de reînviere a sentimentului, curajul acela sublim de a fi slab, de a fi timid, de a îngenunchea - exact ce mă enervase la Kafka, în scrisorile către Felice Bauer, îmi place acum atît de mult în poeziile acestor copilandri. O paranteză - nu intenţionez să complimentez pe nimeni, dar îmi place mult poezia moldovenească; vine cu altă viziune şi cu altă tonalitate. Se simte acel suflu omenesc al marii literaturi ruse, acel biografism îmbibat de viaţă, o realitate vizuală, cinematografică, cum cad fustele largi ale fetelor, cum ies acele Matrioşte de lemn unele din altele, atît de viu, de adevărat, de proaspăt totul. Un fel de nostalgie după o suferinţă pe care parcă ar fi iubit-o.

- Aţi cîştigat nenumărate premii, care v-a părut cel mai onorant? Care v-a bucurat cel mai tare?

- Cel mai onorant a fost, fără îndoială, Premiul „Friedrich Gundolf”, acordat de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung - Dessau, 2007. Dar cel mai mult m-a bucurat primul premiu pe care mi l-a acordat Uniunea Scriitorilor, în 1980, pentru volumul de poezie „Opinii despre durere”, apărut după opt ani de interdicţie de publicare.

- Aveţi un blog foarte interesant, http://noraiuga.wordpress.com/, pe care l-aţi transformat şi-n carte. Ce înseamnă pentru dvs. internetul?

- Pentru mine, internetul e un instrument care mă chinuieşte, o maşină de tortură, un pariu cu mine. În fiecare dimineaţă îmi zic: dacă înveţi şi ţi-l supui, învingi, trăieşti, adică îţi recapeţi tinereţea, dacă nu, ai capitulat. În ultima vreme am devenit dependentă de politică - e îngrozitor. Nu pot să scriu numai despre Piaţa Universităţii. Dar şi scrisorile interminabile mă plictisesc. Aş vrea să scriu cum îşi scria Kafka jurnalul: „Nimic, nici la birou, nici acasă. Am scris cîteva pagini în jurnalul de la Weimar. Seara, biata maică-mea se văita că nu mănînc”. Aiurea, mai am până la performanţa asta!

- Ce vă place să faceţi în timpul liber? Ce hobby-uri aveţi?

- În timpul liber îmi place să citesc romane japoneze, să-mi dau în cărţi, să urmăresc meciurile Rapidului. Îmi doresc enorm să mă duc la primăvară la Ploieşti, la cursele de trap.

 

- Se ştie pasiunea dvs. pentru fotbal, pentru Rapid. Ce sporturi vă plac în afară de fotbal? Aţi practicat vreun sport? La TV la ce vă place să vă uitaţi?

- O, dacă mă năşteam mai tîrziu, cînd fetelor li s-au creat alte perspective de afirmare sportivă, cred că n-ar fi fost exclus să fi ajuns campioană la nataţie, şi mai am un hobby, dacă se poate numi aşa, să urmăresc la televizor – pe Antena 3 - emisiuni politice, dar ăsta e mai degrabă un catharsis.

- Multă sănătate şi La Mulţi Ani, dragă Nora Iuga, mulţumim pentru interviu!

- Şi eu, şi eu mulţumesc că ţi-ai amintit de mine!

Foto: Diana Iepure, Alba Iulia, iunie 2010

(30 ianuarie 2012)