Tatuaje

Mihail Vakulovski

Luni amare

Am citit „Luni de fiere” de Pascal Bruckner în drum spre Istanbul, exact ca personajele romanului care a dat numele formaţiei mele preferate româneşti – „Luna Amară”. Mai citisem cîteva romane de Bruckner, dar de „Luni de fiere” mi-a fost frică să mă apropii, aşa cum ţi se mai întîmplă cu unii autori împinşi în faţă cu orice preţ sau cu vreo carte sau formaţie prea lăudată. Acum, însă, exact înainte de concediu, GSP a reeditat romanul, pe care autorul francez a venit să-l lanseze – împreună cu „Paradoxul iubirii”, o carte de eseuri – în România, la Bucureşti şi Braşov. Aşa că pe lîngă alte cîteva cărţi am luat şi „Lunile…” în călătorie cu mine (am citit-o… ultima, după ce le terminasem, cam repede, pe celelalte). Şi pînă aproape de sfîrşitul lecturii am simţit că am cam avut dreptate, e o carte foarte bună, dar prea toate se întîmplau cumva obişnuit, chiar dacă e vorba de un triunghi amoros tot un roman de dragoste părea. Dar Bruckner e un scriitor adevărat şi pînă la urmă a ştiut cum să-i convingă şi pe cititorii pretenţioşi, şi pe cei care au impresia că le-au văzut pe toate, au mai citit ei aşa ceva. Narator este Didier, un profesor de litere într-un liceu din Paris, care, ajuns la 30 de ani, s-a plictisit teribil de profesia sa şi de Europa, pleacă spre India cu Beatrice, prietena sa, profesoară şi ea, „atraşi ca un magnet de Orient”. Pe vaporul „Truva”, care ducea spre Istanbul, era o pereche foarte ciudată – un handicapat şi o tînără foarte interesantă, care în scurt timp au atras atenţia tuturor, inclusiv a perechii tinere cu idealuri uşor învechite (inclusiv India nu mai era o destinaţie… la modă). Franz începe să-i povestească lui Didier istoria vieţii lui intime cu Rebeca, soţia lui superbă care l-a adus în starea asta după o relaţie în care au încercat toate libertăţile sexuale, toate poziţiile şi toate sentimentele & stările posibile, de la iubire super pătimaşă la ură la fel de pătimaşă. Povestirile lui Franz sînt un fel de „Decameron” erotic postmodern fetişist, o capcană în care Didier, care părea cimentat în relaţia lui cu Beatrice, cade inevitabil. Astfel, el se trezeşte că-i îndrăgostit ca un adolescent de Rebeca, iar femeia îl provoacă, îl seduce şi-l abandonează, ea lăsîndu-se în braţele lui Beatrice! Toate astea se întîmplă în primele patru zile, cartea fiind împărţită pe zile. Iar în ziua a cincea Didier pică şi în capcana lui Franz, care-i toarnă Rebecăi apă fiartă pe faţă şi strigă după ajutor. Didier ajunge la puşcărie, Beatrice – în India, unde devine narcomancă şi se prostituează, iar Franz şi Rebeca redevin un cuplu de nedespărţit. În puşcăria turcească, Didier primeşte o scrisoare de la Franz, care-i spune că îşi retrage plîngerea şi-l sfătuieşte să vadă partea plină a paharului - să scrie istoria asta şi să iasă din anonimatul la care parcă a fost condamnat. Mi-am însemnat multe pasaje, cartea fiind compusă dintr-un număr extraordinar de expresii, atît de frumoase şi exacte încît par definiţii numai bune de postat pe facebook:D. Iată ce spune Pascal Bruckner despre „Luni de fiere” în interviul din GSP: „E o carte paradoxală, pentru că e un elogiu adus pasiunii şi un strigăt de furie împotriva vieţii în cuplu. Ăsta e dublul mesaj (…) De fapt, e o carte în mare parte autobiografică (…) Povesteşti mai bine ceea ce ai trăit tu decît ceea ce ţi-au spus prietenii că au trăit. Da, am trăit-o eu. Da, a fost extrem, fără îndoială”. Dar cînd o citeşti, nu te gîndeşti nici o clipă că e o istorie pe care o poate trăi cineva, oricine ar fi acesta – ăsta da dublu mesaj! N-am să filozofez nici despre iubire, n-am să trag nici concluzii, nici n-am să citez, totuşi, pentru că întreaga carte e ca un citat mai mare, pe care vă invit să-l citiţi, „Luni de fiere” fiind un roman pe care ar trebui să-l citească toată lumea. Un roman foarte interesant, care chiar se citeşte dintr-o răsuflare, apoi, e un roman plin de învăţăminte. Lectură (obligatorie!) utilă.

Pascal Bruckner, „Luni de fiere”, Editura Trei, Bucureşti, 2011