Cristian ROBU-CORCAN

Falimentul, implozia şi posibila nouă utopie

Niciunul dintre susţinătorii paradigmei “societăţii civile” n-a fost adeptul explicaţiei monocauzale şi al argumentului monofazic. Este evident că societatea civilă n-a fost singurul factor care a condus la colapsul comunismului în Europa de Est, dar la fel de adevărat este că în ţările de tradiţie revizionist-neomarxistă, în care intelectualii de expresie critică au jucat un rol important, procesul de dezintegrare a dogmei bolşevice a fost mai rapid. Pe de altă parte, societatea “trezită” de “revolta minţilor” (V. Tismăneanu), adică purtând germenii civilităţii, s-a găsit pusă în faţa a două problematici: a) cele trei mituri ale sistemelor comuniste - infailibilitatea, civilitatea, ireversibilitatea - se prăbuşiseră; b) peste ruinele celor trei mituri trebuia să se construiască o societate democratică bazată pe individualism civic, tradiţie pluralistă, legitate şi piaţă liberă. Astfel, societatea civilă se suprapune unui mit cu capacitate de a deveni realitate, discursul ei având potenţial mobilizator, ideea esenţială şi iniţială fiind aceea a reafirmării demnităţii civice prin repudierea duplicităţii.

Abordarea lui Stephen Kotkin, profesor de studii ruse şi relaţii internaţionale la Universitatea Princeton, şi a lui Jan T. Gross (autorul capitolului despre Polonia) exclude aşa-numitele “reverii ale societăţii civile” sub un strict exerciţiu de luciditate (excesivă, s-ar putea spune), opunându-le “contextul” (momentul în care foştii disidenţi şi-au pierdut relevanţa) şi transformarea istorică a nomenclaturii. Contextul, în acest caz, deturnează sensurile exploziei structurilor comuniste din 1989, deci respinge paradigma societăţii civile, aducând problematica prăbuşirii în zona falimentului intrinsec, adică a imploziei, fapt pus pe seama eşecului economic al comunismului. Adevăraţii gropari ai regimurilor comuniste au fost, în această cheie, deţinătorii de putere din nomenclatură, care s-au constituit în clasa principalilor beneficiari ai privatizărilor sălbatice, clasă denumită de Kotkin “societate necivilă”. Interpretarea capătă pe această direcţie un punct de vedere reducţionist: cel al economiei politice mondiale sub raportul unei clase politice falimentare într-un sistem lipsit de mecanisme autocorective. Adevărata enigmă, însă, după cum afirmă V. Tismăneanu, pe care profesorul Kotkin încearcă s-o dezlege constă în cedarea puterii fără represiune (excepţie a făcut România) a societăţii ne-civile în condiţiile în care deţinea controlul absolut al armelor, resurselor şi mijloacelor de comunicare în masă. Răspunsul, consideră V. Tismăneanu, stă sub probabilitatea unui impuls utopic, dar de aici începe o altă carte.

* Stephen Kotkin, cu o contribuţie a lui Jan T. Gross, Societatea necivilă - anul 1989: implozia structurilor comuniste,

Ed. Curtea Veche