A. R. Deleanu

Îmblânzitorul apelor

(fragment de roman)

 

“Şi când am căzut la pământ

am văzut cum pământul a fost înghiţit într-o mare genune

şi munţii erau agăţaţi deasupra munţilor,

colinele se cufundau în coline şi copacii erau rupţi

şi aruncaţi în genune, unde se duceau până la fund.”

(1 Enoh, LXXXIII, 4)

 

[...]

 

Ca să se despartă, doi oameni trebuie întâi să se întâlnească. Coborâse în barul unui hotel la care stătea împreună cu alte câteva sute de studenţi. Participa la o conferinţă anostă, la care a decis să meargă doar pentru a vedea gratuit o altă ţară. Se adunaseră studenţi din toată lumea şi cele câteva zile de gesticulat şi de zâmbit cumsecade îl obosiseră. S-a anunţat o petrecere de la care s-a eschivat, acuzând o durere de cap. A aşteptat să se golească hotelul şi a coborât în barul de la subsol, unde a cerut, pentru început, o bere. S-a răzgândit şi l-a întors pe barman din drum.

Da-mi mai bine un vin, te rog, i-a zis pe limba barmanului.

Câţiva bătrâni se amuzau la o masă, danturile lor false le dansau în gură. Şi le aranjau la loc cu o subtilă presiune a limbii şi continuau să râdă, până când danturile îşi reîncepeau dansul în fălcile lor. Uitându-se la ei, simţea pentru prima dată, că se află în altă ţară: la el în ţară bătrânii nu-şi mai permiteau o masă la restaurant. Sau să râdă. Se uita la chelner. Freca cu o cârpă un pahar, adâncit în gânduri, ca şi cum ar fi frecat o lampă fermecată. Se gândea să îl întrebe la ce se gândeşte. N-avea nici un rost să se chinuie pe limba barmanului, aşa ca a început să bea.

Într-un separeu, un cuplu tânăr cu copil luau masa. Priveau în farfurie şi mestecau absenţi. Din când în când, mama verifica farfuria copilului şi-l ştergea la gură. El mânca puţin, în schimb ridica mecanic telefonul, pe care îl ţinea lângă farfurie ca pe un tacâm, şi butona cu degete sigure. Nici un zâmbet nu se ridica din prăpastia lor.

La o altă masă, un tânăr cu mustaţă scria ceva într-un caiet. Nu consuma nimic, nu ridica ochii din caiet. Scriitor, probabil.

Şi-a golit paharul şi a mai cerut unul. Când să ducă paharul la gură, toamna de afară a dat buzna în bar şi temperatura a scăzut brusc. Nările suflau aburi. În uşa deschisă se oprise o femeie, care, în peisajul subteran, părea de o prospeţime tulburătoare. Cuplul tânăr a început să-şi vorbească în şoaptă şi danturile bătrânilor şi-au încetat dansul. Toţi se uitau la cea care aducea toamna. Ea şi-a aşezat poşeta pe bar şi a cerut un gin. Barmanul ezita.

Aveţi un act de identitate? a întrebat pe limba lui.

Ea s-a facut că nu înţelege.

Buletin, paşaport?

Ea şi-a dezvelit decolteul înflorit şi s-a aplecat peste bar. Încerca să îi explice barmanului că face parte din grupul de studenţi. Camera 35. Barmanul repeta, că fără act de identitate nu o poate servi. El a intervenit între ei şi a zis:

E cu mine.

Nu a zis nimic mai mult şi nu le-a căutat reacţia. S-a întors la paharul lui de vin şi s-a lăsat cuprins de o poftă nebună de a se îmbăta. Avea chef de joacă. Era mândru de el, că nu a cedat, că nu s-a uitat la ea. Îşi imagina furtuna pe care i-a provocat-o mimând un posibil avans. Va tăcea, se gândi. Va tăcea şi o va ignora. Ştia că dacă o va băga în seamă, îl va trata cu aceeaşi indiferenţă cu care o tratează pe ea. Avantaj, îşi spuse şi ceru un nou pahar de vin. Barmanul a aşezat un gin şi un vin în faţa lor şi s-a reîntors la cârpa lui. Au început amandoi să bea. Îi părea bine că nu a primit mulţumiri din partea ei, le merita, dar dacă nu le primeşte, cu atât mai bine – încă un punct pentru el. În cazul în care îi va mulţumi, se gândea, se va întoarce pe jumătate către ea, fără să o privească, şi va schiţa un gest incert, atât cât să-i dea de gândit. De data asta nu va ceda. Deasupra barului atârna o oglindă, pe care ea nu o descoperise încă şi în care o putea cerceta fără riscul de a fi surprins. O vedea cum îl privea fugar cu colţul ochiului de fiecare dată când ridica paharul de gin la buze. Apoi lăsa paharul jos şi îşi continua rolul pe scena improvizată. Nu ştia dacă vinul, prohabul umflat sau reflectoarele piesei ei de teatru îi fierbeau sângele şi îi smulgeau trupului broboane de transpiraţie. A mai surprins-o de câteva ori uitându-se la el. Era în avantaj. O va ignora.

Goleau paharele şi nici nu observaseră când tânăra familie şi-a luat copilul şi a părăsit barul. Au rămas numai cu barmanul şi cu bătrânii, care nu păreau să obosească. Câştigau în voioşie şi decibeli cu fiecare pahar golit. Tânărul scriitor dispăruse. El se ocupa cu reflexia ei în oglindă, o vedea cum ridica paharul de gin şi cum îl privea de peste buza paharului. Ochii ei coborau pe linia corpului său, umerii, braţele, şoldurile. El ştia că e momentul potrivit pentru un atac şi, ca să o dezarmeze complet, s-a întors brusc şi a surprins-o privindu-l. Prinsă asupra faptului, s-a înroşit şi s-a întors către barman:

Mai da-mi unul, te rog, i-a zis pe limba lui.

El era în culmea fericirii. Întâi i-a făcut un favor fără să-i acorde atenţie, apoi a fost privat de mulţumiri pe care le merita şi acum i-a surprins privirile oprindu-se pe fundul lui. Minunat, îşi zise, de data asta va câştiga la puncte. Putea chiar să se gândească la un knock-out. Barmanul a aşezat paharul de gin în faţa ei. El a scos o bancnotă şi i-a întins-o barmanului, făcându-i semn că plăteşte atât vinul lui, cât şi ginul ei. Punct ochit, punct lovit. Ea tăcea încurcată, în timp ce el s-a ridicat şi a dat să plece. Când să treacă prin spatele ei, a auzit-o şoptindu-şi pe limba lui:

Eh, ţi-ai găsit...

S-a oprit în spatele ei şi a înţeles că împărţeau aceeaşi limbă. În acea clipă ar fi vrut să o ia de mână, să-i arate dantura jucăusă a bătrânilor de la masă şi să o întrebe de când nu a mai văzut bătrâni râzând. A stat destul de mult timp în picioare, oricum destul cât să îşi dea seama de ridicolul situaţiei. Nu ştia – să plece, să stea? Daca pleca, ce sens a avut să stea în spatele ei atâta timp? Dacă rămânea, de ce s-a mai ridicat? Cu cât treceau secundele, cu atât mai roşu se făcea în obraji. A decis: va rămâne. S-a întors pe călcâie şi s-a aşezat la loc. Bătrânii cântau, se îmbătaseră. A mai cerut un vin şi a rămas tăcut în faţa paharului. Adversarul s-a ridicat de la podea. Urma o nouă rundă., dar nu mai era atât de sigur că rezistă până la capăt. Ochii lui s-au retras pe oglinda de deasupra barului, în care a întâlnit ochii ei. Descoperise şi ea oglinda. Pentru prima dată se priveau în ochi.

Bună.

Bună.

Au început să-şi vorbească pe limba lor. Şi-au aflat numele într-un pahar de vin alb, au copilărit într-unul de vin roşu, s-au fugărit pe dealuri într-o vodcă şi un gin le-a fost adolescenţa şi până să îmbătrânească, barmanul i-a alungat în stradă şi a încuiat uşa în urma lor. Se ţineau de mână. Au urmărit cu paşi împleticiţi mozaicul treptelor până în faţa camerei de hotel.

E cineva în...?

Nu s-a întors de la...

S-au întins pe covor şi îşi vorbeau. Cuvintele curgeau de pe buzele ei în paharul cu vin, el ridica paharul şi îi sorbea cuvintele. Cuvintele lui curgeau în pahar şi se odihneau pe buzele ei. Cuvinte grele, altele uşoare, unele trăgeau de haine, lăsându-i goi, altele le ridicau trupurile deasupra covorului, strecurându-se primele în colţurile umbrite ale corpurilor lor, cu mult înaintea mâinilor, ori a buzelor. Erau goi pe covor, acoperiţi cu o pătură de cuvinte. Erau văi ale trupului în care nici mâini, nici buze, nici cuvinte nu ajungeau. Ar fi vrut să intre în ea, dar se temea că a băut prea mult. Risca să se facă de ruşine. Şi ce? Nici nu se cunoşteau. În definitiv, ea s-ar fi făcut de ruşine la fel de mult ca şi el, se gândea. Vroia să o pipăie, să o sărute, dar nu pe gură, nu numai pe gură. Ar fi vrut multe, dar băuse prea mult. Poate că şi ea gândea la fel, nu putea şti. Oare? S-au apropiat şi mai mult, cuvintele erau deja rostite numai pe jumătate, ce mai conta? Şi sânii ei erau acoperiţi numai pe jumătate. Încercau ceva, dar nici ei nu mai ştiau ce. În străduinţa lui de a-şi da pantalonii jos, s-a sprijinit greoi de noptieră şi a dărâmat-o peste braţul ei drept. S-a ridicat speriat cu pantalonii în vine şi s-a împiedicat, a căzut peste noptiera prăbuşită şi s-a lungit cu o bufnitură pe podea, prinzându-şi mâna sub corpul lui îngreunat de alcool, peste sânii ei dezgoliţi. Au încercat să se ridice, agăţându-se de rafturile unui dulap de lângă pat. Rafturile au cedat, dulapul a căzut cu totul peste ei şi câteva oase s-au frânt cu un pârâit şi le-au redus cuvintele la tăcere. Salvarea i-a găsit goi, întinşi pe covor, vorbindu-şi pe limba lor, beţi şi amorţiţi.

De dimineaţă, s-au trezit în saloane diferite, s-au urcat în troleibuze diferite, apoi, a doua zi, au zburat cu avioane diferite şi au aterizat în ţări diferite. Nu-şi ştiau nici măcar numele – le uitaseră - şi tot ce le mai rămăseseră din seara aceea erau două braţe bandajate şi un difuz sentiment de jenă.

 

[…]

 

Se făcuse lumină. Mii de sori minusculi străluceau pe ridurile apei. Nu ştia cât timp a trecut de când a urcat în cameră şi s-a întins pe covor. Acum că începuse o noua zi, se aştepta să o vadă ieşind din ape şi călcând în picioare micii sori de pe valuri. A scos capul pe geam şi s-a uitat în jur: peste tot doar apă. A găsit un caiet cu copertă groasă şi s-a lungit la loc pe covor. Din spatele lui urca murmurul apei si mirosul de alge. A aşezat vârful stiloului pe hârtie şi a început să scrie:

 

Se întâmplă ceva, ceva cumplit. Nu ştiu să iţi spun încă ce se întâmplă, nu ştiu nici eu, dar o sa te rog  să treci pe la farmacie – am o durere de cap teribilă. Ştiu că nu-ţi place când mă doare capul, dar nu ţi-aş fi spus dacă nu aş avea nevoie de pastilele alea. Ca să fiu sincer, mi-e şi greaţă. Nu e nimic grav, poate am rău de mare. Nu, încă nu ştii despre ce e vorba, lasă că îţi spun totul când vii. Deci, când termini, să nu uiţi de pastile, te rog. Oricum ţi-ai fi dat seama, aşa că mai bine îţi zic drept: mi-e rău. Tu mă cunoşti, mă citeşti ca pe o carte deschisă. Draga de tine... Să ştii ca trebuie să-ţi spun ceva, mai bine acum, că nu ştiu dacă o să-ţi suport privirile când vii. De dimineaţă nu am fost prea sincer cu tine, de fapt, te-am minţit. Ştii ce? De fapt, mai bine tac, nu pot să-ţi spun aşa. Mai bine aştept să vii. Te-am minţit de dimineaţă în legătură cu manuscrisul. A fost azi dimineaţă? Sau...?Oricum, te-am minţit şi-mi pare rău, aşa că nu voi înrăutăţi situaţia spunându-ţi aşa, în scris, adică vorbit, adică gândit...Nu, nu se poate. Te rog să nu uiţi de pastile, mi-e tare rău. Să-ţi iei şi ţie ceva, am văzut că nu te simţi prea bine. Azi ţi-a fost rău de câteva ori. Oare de ce? Dar să vii repede, te rog. S-aduci şi nişte apă, iubire, robinetele nu mai merg. Şi trebuie să-ţi mai spun ceva: să nu pui la suflet ce se întâmplă in casă. Au cam luat-o toţi razna, dar îşi revin ei. Se întâmplă ceva. Cred că a fost un cutremur, ceva, viituri, aşa s-a simţit. Auzi, dacă vezi apă multă, să pleci din calea ei, bine? Intră la cineva în casă, roagă pe cineva să te lase şi stai acolo până trece. Am auzit in somn de o femeie care a fost luată de ape, dar nu cred că pe la noi. Altundeva, cu siguranţă. Cică au luat-o apele şi au dus-o undeva, precis într-un loc unde sunt duşi oamenii luaţi de ape. Să ştii că apele nu iau numai oameni şi îi duc undeva, dar despre asta îţi povestesc când vii. Promit. Îmi amintesc când am învăţat la şcoală despre potop şi în manualul de religie scria că nu se va mai repeta. Deci stai liniştită. Dar dacă cumva vezi ape, adăposteşte-te, te rog, şi vii acasă când scad viiturile. Eu te aştept. Şi nu te îngrijora pentru capul meu, o să-mi treacă. Poate chiar o să mă întind să dorm o vreme, mi-e foarte somn. Ah, şi încă ceva: cred că e cineva pe treptele casei, nu ştiu cine e, dar dacă o să mai fie acolo când vii, să-l laşi să intre, să nu-l laşi pe-afară, i-o fi frig. Să vii repede, te rog, mi-e dor de tine. Să mă trezeşti când vii. Să vii.

 

[…]

 

Eu nu ştiu cum va arăta viitorul, tu nu vei şti cum a arătat trecutul, spunea el din cetatea lor de perne şi fata asculta. Ne întâlnim aici între două lumi şi parcă în nicio lume. Când vei fi cu ea, îţi va povesti cum se ridica soarele pe cer şi cum dispărea în mare sau după munţi şi noi ziceam: a mai trecut o zi. Asta era tot ce făceam: număram zilele, fugeam după soare şi ne ascundeam de lună. Nu ştiu cum vei număra tu zilele, fără soare şi lună, fără munţi şi ape după care să se ascundă. Nici nu ştiu cum vei învăţa să numeri. Ce vrei să numeri pe mare? Un val rămâne un val şi, până să-l numeri pe al doilea, primul se întinde pe apă şi dispare. Cum să înveţi să numeri un val? Asta făceam toată ziua: număram şi numeam. La început, aveam dreptul să dăm nume la tot ce ne înconjura. Când numeşti ceva pentru prima dată, începi să stăpâneşti. La început, cuvântul plutea peste ape, s-a lăsat peste ele, le-a numit, le-a stăpânit îmblânzindu-le. Cuvântul te face rege, dar nu-ţi dă un regat. Cuvântul îţi aduce singurătatea şi moartea, dar una croşetată în propoziții, aşa cum vei vrea. Cum să te învăţ să vorbeşti, dacă nu ai ce numi? Cum să te las să sufli peste apă, să aduci moartea şi singurătatea în lumea noastră nouă? Nu, lasă, taci, e bine că taci. Să nu te temi. Lumea ta va arăta altfel, dar va fi a ta. Poate că lumea ta nu va cunoaşte dimineţi cu rouă pe iarbă, străzi înfundate cu oameni mânaţi către locurile lor de muncă, prea nedormiţi, prea nemâncaţi, jumătăţi de oameni singuri şi gălăgioşi, obosiţi şi resemnaţi, poate că lumea ta nu va şti de ruperea pântecelor şi de naşterea umedă. Întâi se împreunau doi oameni, să ştii, nu ştiu cum va fi la tine. Am zis oameni, iartă-mă, ar trebui să-ţi explic ce înseamnă, pe mare nu vei putea afla asta, dar nu ştiu, sincer, nu ştiu, nimeni nu ştia, dar cu toţii încercam să aflăm. Ne căutam, ne găseam, ne alergam, ne dezbinam, ne iubeam şi ne uram, dar să nu cumva să crezi că e vreo diferenţă între cele două, nu iubeşti la cineva totul, dacă nu urăşti ceva la el, ceva ce tu n-ai şi el are, şi invers. Vă întâlniţi la mijlocul dorinţelor. Aşa cum am simţit şi eu că te iubesc şi te urăsc în acelaşi timp pentru ochii pe care îi ai. Dar, iartă-mă, vorbesc de parcă aş şti ce spun, dar nu ştiu. Din când în când, aducea câte unul o soluţie, un mod de-a repara viaţa, ca şi cum viaţa ar fi o chiuvetă înfundată cu prea mult calcar. Dar nimic nu se schimba. Mai degrabă, e o chiuvetă înfundată cu prea multă iubire, pentru că în umbra fiecărei iubiri păşeşte iubirea de sine şi umbra ei, ura. Ţi-e frig? Stai să te acopăr mai bine. Aşa. Nici nu trebuie să vorbeşti. Cât timp mai suntem aici, între lumi – auzi cum scârţâie podul de lemn? – o să vorbesc eu, tu doar asculţi. Nu e nevoie să vorbeşti. Sub apă, ai văzut şi tu, sunt toate visele noastre. Tu ştii că nu a mai văzut nimeni inorogi vreodată? Ai putea spune că suntem norocoşi, dar eu aş zice că suntem trişti. Ştii de ce? Pentru că n-avem cui să-i spunem ce-am văzut. Acolo unde sunt toate visele noastre, sub apă, sunt şi toate cuvintele noastre. Se spală pământul peste o chiuvetă înfundată cu prea multă iubire. Dar poate că lumea ta nu va fi o lume a cuvântului, ci una a gândului, nu una a strigătului, ci una a şoaptei. Eşti copil înfometat şi singur. Nici nu ştii ce-i un copil. Când vei creşte, nu vei vedea copiii vii din parcuri, nici pe cei morţi de sub pământ. Poate vei fi singurul copil pentru un timp şi nu va veni nimeni să-ţi spună ce e copilăria. Dar nici înainte nu mai ştia nimeni. Cineva a zis: lăsaţi copiii să vină la mine. Unii s-au dus, fugeau stângaci sau se târau pe coate, alţii, noi, am crescut şi n-am mai înţeles nimic din ce se întâmpla în jurul nostru. Când eram mic, nu ştiam ce sunt, am crescut şi m-am numit copil şi am uitat de mine. Aşa şi omul de care îţi spuneam că nu ştia nimeni cine e, a început într-o zi să-şi dea nume şi nu s-a mai găsit niciodată. S-a lăsat noaptea şi el se tot căuta, se striga pe nume şi fiecare strigăt îl alunga tot mai departe. Labirintul era mare, cerul prea întunecat şi nu s-a mai găsit. Lasă, e bine să taci, doar nu vrei să-ţi dau cuvinte, să le arunci pe ape, să îmblânzeşti marea. Numeşte ceva, dacă vrei să-l pierzi. Nu-ţi voi spune cum mă cheamă, nu ai voie să ştii. Şi acum, hai să ne culcăm, în vis nu ne aparţinem.

[...]