Lucian Dan TEODOROVICI

Despre cărţile „controversate”

Zilele trecute am răspuns unor întrebări, pentru un ziar central, privitoare la relaţia scriitor-critic. Ca de obicei, numărul de semne pentru încadrarea în spaţiul tipografic fiind dictatorul, n-am avut cum să dezvolt o idee pînă la capăt, aşa încît m-am rezumat, ca mai toţi scriitorii care au răspuns în cadrul respectivei anchete, la cîteva idei apropiate de clişeu. N-are rost să le reiau aici.

Pentru că a trecut destulă vreme de la publicarea celei mai recente cărţi semnate de mine, ceea ce mă scoate, măcar din mintea mea, din bănuiala de subiectivism atroce, ţin totuşi să-mi dezvolt aici o părere despre critica românească. Pornind de la un fel de frustrare, recunosc, pe care îmi permit să cred c-o simt mult mai mulţi scriitori.

Pornind, mai exact, de-aici: indiferent ce se scrie despre cartea sa, un scriitor nu poate răspunde public. Sau poate, dar în opinia majorităţii e un gest deplasat, „nu se face”, e o convenţie ca scriitorul să spună ce are de spus în carte, de-a lungul unui an sau mai bine de lucru, iar criticul să spună ce are de spus în două pagini, de-a lungul unei ore de lucru, plus alte două-trei ore, poate mai mult, pe care şi le-a pierdut citind acea carte. Aşa stau lucrurile, iar dacă stau aşa, e firesc să le acceptăm.

Fiind firesc, le accept şi eu. Dar uneori am dreptul la mai sus amintitele frustrări. Uneori, cînd simt că mi-a fost citită superficial o carte, cînd văd că interpretarea e ridicol de epidermică, necontrazicîndu-mă doar pe mine, ci pe alţi zece critici, să spunem, începe să mă deranjeze convenţia. Pentru că acea cronică, deşi fundamental opusă altor zece, va fi inevitabil citită şi de nişte oameni, poate mulţi, care n-au avut acces la celelalte zece. Oameni ce vor rămîne cu impresia acelei cronici. Oameni care vor refuza să te citească din cauza acelei cronici.

Şi-acum, lucrul pe care nu-l înţeleg. Cei zece critici despre care vorbeam, ca exemplu, scriind pozitiv despre cartea ta, îşi asumă public opiniile. Cînd al unsprezecelea critic vine şi-ţi desfiinţează cartea, problema nu te priveşte doar pe tine, scriitor – tu oricum eşti sub „convenţie”, n-ai voie să reacţionezi. Îi priveşte însă, poate în aceeaşi măsură, şi pe ei, pe ceilalţi zece, ale căror opinii sînt net contrazise.

N-am văzut însă niciodată ca un critic să reacţioneze cînd opiniile îi sînt, fie şi indirect, contrazise. N-am văzut nevoia unei polemici între ei, criticii, avînd ca subiect o carte. Şi ei, spre deosebire de noi, scriitorii, au voie s-o facă! Dar pare, asta e senzaţia mea, că nici un critic nu ţine cu adevărat la ideile sale. A scris despre o carte, şi-a terminat cronica? Perfect, şi-a terminat treaba. Vine alt critic şi-i face praf toate opiniile, într-o altă cronică? Perfect, şi-a terminat şi el treaba. Sînt la poli opuşi? Şi ce? Cu treaba terminată, cei doi critici care au abordat atît de diferit aceeaşi carte trec la altceva. Cîndva, se vor întîlni în idei. Sau nu. N-are importanţă. Fiecare are dreptul să spună orice are de spus.

Aud uneori vorbindu-se despre o „carte controversată”. E atît de impropriu termenul! Nu-mi face plăcere să recurg la DEX, e uşor arogant, condescendent să faci asta, dar acum îndrăznesc. Conform lui, controversă înseamnă „a discuta în contradictoriu asupra unei probleme de principiu”. Cuvintele cheie sînt „a discuta” şi „contradictoriu”. Contradicţia se produce între cronici, e adevărat. Discuţia însă mai niciodată. Şi-atunci, ce-nseamnă „carte controversată”? Aproape că nu există aşa ceva după ’89. Sînt doar cărţi despre care au fost publicate multe păreri diferite. Fără discuţii pe marginea lor.

Din punctul de vedere al unui scriitor, aici apare frustrarea. Bine, eu nu pot spune nimic, nu e elegant. Dar cel care mi-a citit cartea şi a considerat-o bună nu simte chiar niciodată nevoia de a se contrazice cu cel care mi-a citit cartea şi a considerat-o proastă? Orice scriitor ar fi interesat, sînt sigur, de o luptă a argumentelor, orice scriitor ar avea de cîştigat din asta. Numai că, vedeţi, deja am senzaţia că cer prea mult. Deja mi se pare că eu, ca scriitor, mi-am depăşit perimetrul în care am voie să stau. Automat, mă simt prea plin de mine, mă consider prea important cerînd aşa ceva, îndrăznesc nesimţit de mult.

Intervine „convenţia”. Mi-am terminat de scris cartea. Mă aşez cuminte în locul meu şi aştept. Citesc cronicile. Cineva înţelege perfect ce am vrut să scriu într-o anume chestiune, mă laudă. Altcineva nu înţelege deloc, mă face praf. Eu îmi pun întrebarea: dacă a existat cineva care să înţeleagă, înseamnă că am reuşit în demersul meu, nu-i aşa?; înseamnă că problema e totuşi la acel altcineva, nu-i aşa? Dar asta ţine doar de logică. Şi pot să mă raportez cît vreau la logică în colţul meu. Eu cu mine însumi. Altundeva, oamenii şi-au terminat treburile. Îşi văd de următoarea carte despre care trebuie să scrie.

Iar eu, ca scriitor, îmi înghit nodul din gît şi-mi zic: „Eh, nici o problemă. Am scris o carte controversată”. Nimic mai simplu…