Ana DRAGU
febră
am febră. am febră pentru că nu mai am nici un vis.
şi în lumina asta
văd frumuseţea hidoasă a tuturor plantelor silite vreodată să crească
pe întuneric.
doar mă gîndesc la tine şi mă dor mîinile pînă la umeri
asta le îndepărtează de trup
împiedicîndu-le să mă îmbrăţişeze
în locul umerilor
am două gropi în care plouă.
de cîte ori îţi vorbesc, afară fulgeră.
///
nici nu mai pot să-i spun vis
după ce am văzut-o întrupîndu-se stăruitor şi scrîşnit
aidoma mestecatului, măcinatului, pe care îl fac manechinele
devorîndu-se într-o debara
în cea mai cumplită linişte
dragostea noastră perfectă trece din noapte în noapte
nici regrete. nici moarte
doar febra asta miraculoasă
în care raţiunea dă greş
pentru că e un instrument prea precis.
oamenii viitorului
noi suntem oamenii viitorului.
cu cît mai mult am să tac
cu atît vom fi mai legaţi
cu atît dragostea
mai puternică.
un trib închis
fără adepţi
un trib ce trăieşte în paturi pe un mal înverzit
noi suntem oamenii viitorului.
avem claviculele rupte
şi nu ne plîngem de nici o durere
mîncăm puţin
unii din alţii
cît să nu ne pierdem conştiinţa întemeietoare.
am venit să întemeiem o religie
şi vom muri odată cu religia noastră
coborîtă din toate paturile,
umblînd pe picioarele ei.
la poesia sau
singurul poem despre absenţă
întîi am aruncat toate obiectele pe care
le-ar fi putut locui
iar pe cele inutile: o jumătate de bilet de autobuz
un nasture smuls cu dinţii
flori uscate sticla goală de şampon cu nume de bărbat
le-am aruncat înainte de îmbarcare
să nu mai locuiască
să nu mai locuiască în nimic altceva.
altminteri ar fi sfîrşit prin a locui o fereastră
o maşină părăsită de vie
parfumul de macadamia care se depune sub pat de fiecare dată cînd facem dragoste
au rămas doar obiecte neutre
pe care le atingem des
şi despre care nu scriem niciodată.
cu banii de pe obiectele locuite am cumpărat
ţigări. multe ţigări
şi am fumat ore în şir deasupra pămîntului.
toate obiectele vorbesc despre mine
cînd tu abia-ţi duci mîinile la gură.
două bucăţi de carne sleită
acum lipseşti din toate
şi facem din orice
o sărbătoare
tristă
stau la fereastră ca un canar muribund
o prelungire inutilă a propriilor mele cearcăne
văd porumbei cum turbează şi cîini prăbuşindu-se cu mesaje legate de picior
suprafaţa inimii se sparge în valuri mărunte.
e o noapte adîncă, liniştită
ca şi cum sub zăpadă s-ar ascunde inimi de aur,
insule pe care trăim
ca nişte zei infantili.