Dan IANCU

ţara caselor moi

în ţara caselor moi zidurile se tînguie apă, rîurile macină lut, nici flori nu mai cresc şi mi-e stearpă.

i-am spus că pantofii lui se auzeau de la o poştă de parc-ar fi fost în frac cutreierînd după concert cu papionul de mătase albastră desfăcut uşor cum le stă bine indiferenţilor. doar noapte... o fîşie de jazz ceva mai departe, atît cît să încapă-n dorinţa de a-l pune-n rama ambientală a ghilimelelor mele. ehei, soră moarte, am recitat încrustînd aerul pietruit al meselor din preajmă cu virgule, cui să-i mai rîd eu în faţă obosit de nelinişte? versul se zbîrcea precum faţa unei piersici prea mult ţinută-n mînă drept model ascultător, deprimant de tăcut, ca orice salariat al unui pictor sau mai rău decît atît, al unui poet ce confundă viaţa cu parodia de suflet ce se tot bălăngăne. obiectul desprins din context, aproape rugîndu-te să-l pui în neatinsul goanei de colo colo. s-a aşezat zîmbindu-mi şi pregătit să facă faţă notei de plată.

îmi rămăsese sub unghii atît cît să se vadă cînd mă învîrteam de colo colo printre ochii alunecînd din orbite să te caute prin cotloane să-ţi fure ungherele să te ghicească cît de mai ai cu gînd să trăieşti să faci umbră tergalului pantalonilor lor loruli-le-aş şi tot le-aş măcar aveau la ce se holbau ztrepeziciunile dracului mie doar colţurile gurii mi se lăsau a ţărînă tăind de-a lungul pasului şanţuri de plivit de limpede ploaia cît să mai stau le spusei mut din priviri. aiurea, de unde ei să priceapă. halal, de-ai noştri, neamule! eram toţi singur nici măcar un plural nu ne uneşte în balta asta de ţoapă. apă, de nici cenuşa nu mai încăpea în ea.

într-o zi, o bună zi cu ceva soare îşi puse deoparte limpedele cu care să facă mai tîrziu un crîmpei de lumină şi-şi scoase solzii de pe pielea ceva mai groasă de la încheieturi se apleca să culeagă rufele aruncate vraişte printre uneltele ceva mai batrîne decît cîinele adormit afară unde poate era ceva mai cald (înşiruire de acţiuni din cele mai plicticoase, ca privitul în jur al omului ce pleacă să nu uite colţurile casei) apoi se aseză în sine înconjurîndu-se cu braţele lungi şi usor slăbite îşi cuprinse toamna şi fruntea din ce în ce mai aproape de genunchii ce scîrţîiau pe alocuri marginea îndoielii şi pielea îndelung cafenie a purtatului din loc în loc spre a tace şi nu-şi uită nici exaltările atît de des pomenite în scrisori lungi din ce în ce mai lungi către sine se pare că aşa l-au găsit cînd începuse sa miroaznă a primavară călduţă şi tandră ca zîmbetul de fată trecută de prima menstruaţie l-au atins pe ici pe colo unde se părea că rănile nu mai dau semne de viaţă aşteptînd să zîmbească sau să-i înjure aşa cum intra în bodega din colţ triumfător că făcuse rost de ceva parale din care să sugă un coniac puturos nici nu s-a clintit nici horcăitul acela care-i sculase din somn nu şi-a schimbat învelişul de tablă era doar o momîie puţind a hoit de magnolii şi au plecat fără să spună nimic cîinele dormea în faţa casei pesemne aştepta ca să iasă din el urletul înmuiat de atîta verdeaţă

mă aşezasem pe vine, cît să-i arăt că se poate şi-mi ştirbea trandafirii trăgînd din ţigară, lung suflîndu-mi fumul pe deasupra capului. hai, să-ţi ghicesc frumosule, şi-am zîmbit cît malul nisipului mă orbea a miros de meduze sfîşiate de soare. în ce? întrebai şi-mi răsfiră florile roşii dogorind a dulceaţă. în aştia, îmi răspunse serioasă privindu-mă cît ţigarea îi ardea pielea oacheşă. mira-m-aş, guriţă frumoasă, şoptii. ochiosule, cum îţi atîrnă copii-ntre craci, dă-mi mîna să ţi-o trec de ghimpi, să o faci lopată de desfăcut pizde cărnoase şi umede-n draci, scocioritor de icnet la fete de-abia date-n canci. vorbele-i umpluseră aerul dintre noi şi zîmbetu-mi pieri ca dup-o seară şi-o dimineaţă de ziua ce-mi naşte vreo lume uitată prin buzunarele golgote de hîrtii în pielea din coaja amară a palmelor rînjite... ţi-am spus frumosule ochiosule minunatule să nu te mai miri că te-oi lua şi te-oi duce unde-i fumul rascruce... şi pieri. din cînd în cînd îmi mai duc mîna la gura a trandafiri moi şi umezi

mă uit la ţîţele tale, i-am spus peste masa găsită cu greu, după ce aşteptasem cîteva zile încordat dacă sună, timp în care mi-am tăvălit imaginaţia-n miros de rîs scuturat. oarecum aş fi fost de vină pentru că m-am legat a nu ştiu cîta oară de marginea iubirii, of doamne, dă-o dracului de treabă mi-am zis înghiţind în sec, să nu-mi privesc iar cuvintele rugătoare, care treceau de la masă la masă scoţîndu-le ochii bieţilor clienţi de o cafea brusc amară. iaca, eu şi cu fata de pe copertă înghesuind nerăbdarea în taşcă şi luni care vine după sîmbătă seara.

n-are să mai fie sfîrşit de martie. sisif a murit undeva în borhotul din jurul meu. bolovanul se duce la vale de atîtea ori cît se cern amintiri peste zîmbetul cuiva îmbrăcat în ţiplă. grădina de vară bolboroseşte poveşti despre scamatori ce aruncă flăcări, cuvinte, iarbă de mare, cuie, alcooluri fragede istorisind magistrale de poeme, bluza răsfirată de vînt şi amintirea sfîrcurilor tale cafenii. mă mai uit după tine prin atlase, ferpare şi buletine meteorologice. ei hai, să-ţi povestesc cum că iubirea mea, prea multă, curge peste ferestrele vecinilor şi strigătul meu de coclauri fumegînde nu are sau nu va fi un colţ de care să te agăţi. din capul tău albastru de sticlă aşezat cuminte sub giulgiul cel alb, ca să nu se sperie enoriaşii, poezia nu va mai ţîşni. ne bălăcim în sudoare. vinu-i vărsat din paharul de plastic peste pietrişul scrîşnitor al aleii. anul nu se mai schimbă, ţigările nu se mai termină, doar şoapte şi imposibila noastră amînare.