Leon TALPĂ

 

COPIII NU FAC RĂZBOI DE-ADEVĂRATELEA

 

,,Staiii!’’, striga santinela, ,,Staiii!’’, repeta somaţia cu glasul tensionat, un strigăt ce se voia spăimos şi categoric, un ordin dintre cele mai definitive, după care nu mai poate urma decât glonţul, luând-o înaintea troznetului  împuşcăturii care ar fi rămas să vâslească mai greu prin aer.

,,Staii, staiii, stai, stai!’’, replicau voioase glasurile copiilor în jocul care le devenise atât de drag, încât erau în stare să aştepte nemişcaţi lungi perioade de timp, pe care nu aveau cum să le măsoare şi nici n-ar fi avut rost s-o facă. Pentru ei nu conta decât tensiunea dată de aşteptare, trădată de ochii dilataţi, ţintuiţi asupra sentinelei – o siluetă gravitând nedezlipită de armă, părând chiar un adaos al acesteia, o certificare a puterii ei absolute.

Pale de întuneric, mai dens încă decât întunecimea nopţii, veneau dinspre câmpul ce se sprijinea pe cărarea îngustă, mai deschisă la culoare, bătătorită, răsunând sub bocancii ţintuiţi ai ostașilor. Din adâncul nopţii, glasurile cristaline ale copiilor păreau a ţâşni din cine ştie ce pori ai câmpului întins ca o obsesie în faţa ochilor neadormiţi ai santinelelor având ceva neliniştitor, înfricoșător, în  respiraţia-i amplă, în întinderea fără relief care-ţi capta privirile derutate de lipsa oricăror repere, ajungând să te legene perfid şi să te ademenească la somn, la odihnă...

În răstimpuri, licărul speriat şi el al unei lanterne se abătea să muşte din carnea întunericului aceluia agresiv, încercări ce nu făceau decât să-i deconspire fragilitatea, spaima, disperarea în faţa colosului de întuneric tolănit pe largul câmpiei.

,,Staii, staiii! Parololaa! Paroolaaa!”, se iţeau glasurile spiridușilor câmpiei, ca un zvon de clopoţei de felurite tonuri, dar din gama cea mai înaltă, amestecând mai mult argint decât aramă în fragilele lor cupe. Replicile acelea puse pe şotii veneau de peste tot, ai fi putut crede că întreaga întindere a câmpiei e sfredelită de nenumărate tunele legând între ele porii pământului din care zvoneau  glasurile vesele ale copiilor. Năşteau o derută totală. Acum erai încredinţat că vreun năzdrăvan ţi-a răspuns chiar de sub picioare, ca peste o clipă să-l auzi pe altul în afundul câmpiei întunecate – un firicel de glas părând şi mai depărtat din pricina valurilor nepătrunse ale nopţii ceţoase. Şi, dacă însufleţeau nesfârşitul tăcut al câmpului, îi sporeau, totodată, şi misterul (or fi glasuri de copii puşi pe pozne, dar ce să caute noaptea, în plin câmp şi ce drac, cine altcineva, îi punea să-şi râdă de veghea încordată a santinelelor, de somaţiile strigate cu glas răguşit şi arma pregătită, cu ochii  pândind o cât de mică clătinare în blocul de smoală al nopţilor?).

La predarea schimbului, parola era rostită amânat, ca saltul santinelei pe un tărâm ferm să fie întârziat câteva secunde, în timp ce replica celui aflat în post venea precipitat să nu piardă cumva contactul cu ultimele silabe, cu ultimul sunet al întrebării. Ostaşii schimbau apoi câteva cuvinte în şoaptă. Acum, era rândul celui care stătuse de pază să domine situaţia. Lăsa o pauză scurtă, încărcată de dramatism înainte de a răspunde la întrebarea neliniştită a schimbului (devenită ea însăşi un fel de parolă): ,,Sunt acolo? I-ai auzit?’’. ,,Tot acolo’’ (glasul santinelei era plin de siguranţa atât de greu redobândită), ,,Parcă s-au mai înmulţit. Îi auzi din toate părţile! De peste tot!’’, spunea deplin încredinţat că reuşise bine să azvârle sămânţa perfidă a molimei de care se îmbolnăviseră cu toţii. În orele de veghe sămânţa aceea avea să rodească cumplit de repede punând stăpânire pe întreaga fiinţă a fiecărui militar. Aveau să dea o bătălie inegală şi nu-şi puneau nădejdea decât în arma cu baioneta pusă, gata încărcată, cu primul cartuş introdus în camera de explozie, cu percutorul armat şi doar fragila piedică de siguranţă rămasă să blocheze trăgaciul.

Ştiau, de bună seamă, să facă toate aceste operaţii în câteva secunde, ca orice soldat bine instruit. Chiar aşa prevedea regulamentul: ,,Să nu introduci cartuşul şi să nu armezi percutorul decât în caz de forţă majoră, de pericol iminent’’. Dar santinelele ştiau prea bine, ,,Paza bună trece primejdia rea’’. Aşa că, de la o vreme, toate gărzile începeau prin armarea percutorului, după ce primul cartuş fusese deja culcuşit în pântecele armei de unde avea să ţâşnească la lumină cu tunet şi flacără.

Poate că n-ar fi trebuit să fie atât de înspăimântaţi de nişte copii. Când erau de gardă ziua, le puteau vedea feţele candide, privirile limpezi, curioase, le auzeau glasurile vesele bombardându-i cu cele mai trăsnite întrebări: ,,Nene, aveţi gloanţe adevărate în încărcător sau din cele pentru instrucţie?’’ Ce faceţi dacă schimbul încurcă parola?’’ ,,Trageţi întâi un glonţ în aer, nu-i aşa?’’ Aveau nişte ochişori scormonitori, îi dezbrăcau, pur şi simplu, cu privirile acelea încât soldaţii se simţeau ca şi goi în plină zi, cu armele demontate în cele mai mici componente, pe care dracii împielițați le amestecau chicotind şi le remontau incredibil de repede, cum nici un instructor nici o dată n-a fost în stare să le asambleze.

De asta îi boscorodeau printre dinţi, cei mai violenţi înjurându-i de-a binelea, fără alt rezultat decât acele chicoteli enervante ce le furnicau spinările încordate de soldaţi aflaţi în post. Numai că nopţile totul căpăta alte proporţii. Zidul de întuneric le dădea copiilor un soi de supremaţie, la adăpostul lui se puteau mişca nestingheriţi, nevăzuţi. Câmpul plin de bălării era o imensă scenă pe care ei, artiştii îşi puteau face jocul în deplină libertate, puteau alerga, puteau ataca sau se puteau retrage nevăzuţi. Oho! Întinderea aceea era Imperiul lor şi ca orice Imperiu înspăimânta pe cei de la graniţă, el însuşi aproape neavând nevoie de grăniceri, apărat cum era de propria-i întindere, de respiraţia amplă culcând ierburile la pământ, ridicând nori de praf.

De o parte poteca de pământ bătătorit de bocancii grei ai soldaţilor, pietrificată aproape, lucitoare, o panglică oţeloasă în stare să sprijine întreaga întindere a câmpului larg din faţă, să-i fie stavilă.

Şi paşii sacadaţi ai sentinelelor şi soldaţii înşişi, în uniformele lor scorţoase, cu căştile de oţel pe cap, cu armele polarizându-le parcă fiinţele cu realitatea lor implacabilă.

Şi tensiunea nopţilor de veghe, începute cu presentimentul, cu certitudinea că din porii pământului vor izvodi iarăşi strigătele batjocoritoare, punând sub semnul întrebării, negând nu numai somaţiile ce-ar fi îngheţat sângele în vinele unui soldat călit în instrucţie, ci însăşi raţiunea de a fi a unei santinele.

Şi întreg zbuciumul gândurilor obsesive ale santinelelor: ,,Ăştia nu-s copii ca toţi copiii, ăştia-s pui de drac!’’.

Şi rapoartele obligatorii la sfârşitul gărzilor (doar nu puteau să raporteze că nişte copii îşi bat joc de ei în post?!).

De cealaltă parte, ei, copiii, plutind pe aripile închipuirii, ei, stăpânii câmpiei nestăpânite, ei, atât de nerăbdători să înfrunte tot ce poate fi înfruntat pe lumea asta, să câştige toate bătăliile, să-şi încununeze cu  lauri de hârtie frunţile curate.

Când auzeau strigătele pline de încordare ale santinelelor, acel ,,staaiii, staaiii!’’, devenit un ,,aaiii!’’ prelung, păunii mândriei îşi roteau fastuoasele cozi multicolore în faţa ochilor candizi ai copiilor şi joaca devenea de-a adevăratelea.

 Cel care se grozăvise că va ajunge cel mai aproape de santinelă, să-i repete strigătul zbughind-o înapoi, plecase în temerara-i misiune împlătoşat în fragila armură a curajului nesăbuit, infantil, ce nu ţine deloc seama de pericolul real, înfeudat cu totul imaginii pe care şi-o dorea din tot sufletul s-o clădească în ochii tovarăşilor de joacă. Îl mânau din spate ochii priponiţi pe trupul său, vântul pe care-l simţea mângâindu-i obrajii şi luând-o încurajator înaintea lui, bătăile mai puternice ale inimii pe care le putea percepe undeva, sub umărul stâng. Silueta ostaşului abia se distingea neclară – o umbră, acolo. Soldatul şi casca lui de oţel şi puşca cu baioneta pusă, păreau desenate în acuarelă, fără contururi ferme. N-avea de ce să-i fie teamă. Ochise de cu seară o grămadă de bălării adunate să fie date pradă focului. De acolo avea să-i răspundă santinelei, de trei ori, aşa cum convenise ceata copiilor, ,,staaii!, ataaaiii, staaaaiiii!’’, de fiecare dată mai prelung, imitând strigătul cunoscut al caraulelor. Pe urmă va rupe-o la fugă sub mantia ocrotitoare a întunericului.

Când primul ,,staaii!’’ cristalin, replică somaţiei, venise din cazemata de ierburi uscate, arma santinelei fusese dusă la ochi cu o rapiditate şi precizie de automat, iar la al doilea strigăt, ceva mai înalt, linia de ochire era luată şi prin luneta cu raze infraroşii (intrată în dotare după ultimul ordin al comandantului) ascunzişul inamicului era perfect reperat. Al treilea strigăt, după care puştiul s-ar fi întors în fugă la tovarăşii de joacă, fu curmat brutal de trosnetul repetat al împuşcăturilor, venite prea repede să-i avertizeze pe ceilalţi copii iţindu-şi strigătele din mai multe adăposturi de ierburi răspândite pe tot întinsul câmpului.

Atunci se dezlănţuise măcelul. Bubuitul armelor sfâşia vălurile nopţii, venea din locaşuri de tragere bine camuflate, trădate, în fracţiuni de secundă, de licărul  flăcărilor ce însoţeau fiecare glonţ, semănând atât de bine cu nişte artificii festive.

,,Succesul’’ operaţiunii întrecuse toate aşteptările. Inamicul fusese redus la tăcere fără să fi opus cea mai mică rezistenţă şi cazmalele febrile ale detaşamentului victorios săpă gropile chiar acolo, în cîmpia largă, peste care hălăduia în voie vântul neobosit.